poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2729 .



5. Postmodern
eseu [ ]
5. Marsul (Partea a II-a)- azi Astrofizica Colecţia: Poveste Postmodernistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2006-03-18  |     | 




Texte publicate anterior:

0. Motivație: http://www.agonia.ro/index.php/essay/161333/index.html
1. O Poveste postmodernistă: http://www.agonia.ro/index.php/essay/157964/index.html
2. Este Realitatea o Târfă?: http://www.agonia.ro/index.php/essay/161334/index.html
3. Este Existenta reala? - Context cultural european-occidental si Budismul:
http://www.agonia.ro/index.php/essay/161834/index.html
4. Marșul triumfal (peste limite) al Empirismului pozitivist: Fizica cuantică, Logicile paraconsistent, Tehnoștiința și Postumanismul (Partea I-a)
http://www.agonia.ro/index.php/essay/164051/index.html



Prambul

Drumul către Postmodernitate și, poate, Transumanitate - trecând prin Postmodernism - se desfășoară pe trei căi paralele ale "Tehnoștiinței", bazate pe "Empirismul pozitivist" - așa cum a fost el definit în textul anterior. Dar care converg. Pentru că nu mai este vorba de o geometrie euclidiană. Ci de una neeuclidiană. În care paralele tind să se întâlnească. Ca meridianele la poli.
Prima cale este cea a Nanotehnologiilor.
A doua cale - cea a TI&C (Tehnologiei Informației și Comunicațiilor).
A treia - a Fizicii cuantice și Astrofizicii.
Fiecare dintre acestea este străbătută "mână în mână" de Tehnoștiință și S.F.. Una luând-o, uneori, înaintea celeilalte. Și Invers.
Să le luăm pe rând. Dar în ordine inversă în raport cu enumerarea anterioară. Și aceasta deoarece, așa cum am mai menționat, Fizica cuantică - și, adaug acum, Astrofizica - par a fi "disciplinele pilot" care au condus, încet dar sigur, la întreaga degringoladă pe care o trăiește azi 'Empirismul pozitivist" pe toate planurile (cunoașterii și acțiunii). Atacând lucrurile din două perspective: cea a micro universului (Fizica cuantică) și cea a macro universului (Astrofizica). Ultima ajungând, în ultimă instanță, înapoi la Fizica cuantică atunci când se întâlnește cu două probleme (a) 'Ce a fost înaintea "Bing-Bangu-ului ?' și (b) 'Ce se s-a întâmplat și se întâmplă cu universul (nostru) după "Bing-Bang?" '.

Astrofizica empiric-pozitivistă și premisele ei.

Data trecută îmi exprimam o oarecare îndoială asupra faptului că un cititor nespecializat în Fizica cuantică, dar cu un bagaj de cunoștințe peste medie ar fi pus, oarecum, în dificultate în fața "misterelor" din domeniu. Pe care - fie vorba între noi - nici chiar "specialiștii" nu prea le pot explica. Dar teama mea a început să dispară văzând reacțiile și comentariile la textul anterior. Și era firesc să fie așa. Pentru că, azi, volens nolens, orice om informat nu mai poate face și nu face abstracție de unele "taine" atât din Fizica cuantică cât și din Astrofizică. Și pentru că, referindu-mă, de data asta, la Astrofizică, cine oare n-a auzit - măcar tangențial, eventual și din S.F.-uri - de "găurile negre" (în care materia pare să dispară sau, mai bine zis, să se transforme în materie "neagră" care, evident, nu mai poate fi "văzută", dar asta nu înseamnă că nu mai există; chiar și sub forma unor noi "Bing-Bang-uri" care să conducă la apariția unor noi universuri, similare sau nu cu Universul nostru). Sau de "teleportare" și "găurile de vierme" (prin care, eludând viteza limită a luminii, să se poată ajunge, instantaneu, în orice parte a Universului în care trăim). Poate mai puțin de "găurile albe" prin care "materia" pare a sosi, de undeva de aiurea, în același Univers familiar nouă. Dar totuși, cel puțin deocamdată, anunț că despre cele amintite anterior nu prea o să fie vorba în acest text. În ceea ce privește cele ce vor urma, îmi fac datoria de a trimite la surse ușor accesibile - atât în putința consultării, cât și din punctul de vedere al sugestivității și inteligibilității expunerii [1]. Cu toate că voi face tot ce este posibil pentru ca prezentul text să nu necesite astfel de consultări.
Discutând acum de Astrofizica empirico-pozitivistă contemporană (care a luat locul Astronomiei și nu cel al Astrologiei; aceasta din urmă ajunsă, în prezent, la o "modă" cam dubioasă în cadrul ocultismului promovat de, la fel de dubiosul, "New Age"), este necesar să fie completate premisele de la care pleacă "Empirismul pozitivist", particularizâdu-le la domeniul de care ne ocupăm. Încercând să li se confere un oarecare grad de relativitate (în acord cu ce se întâmpla în Fizica cuantică). Dar fără a schimba, în mod fundamental, caracterul acestui "Empirism". Pentru aceasta, cu riscul de a mă repeta, am să reproduc caracteristicile "Empirismului pozitivist", așa cum am încercat să le pun în evidență în textul precedent. Dar extinzând setul acestora. Prin adăugarea unora noi, proprii Astrofizicii [2]. Iar acest set lărgit pare a constitui chiar "mulțimea" (ca să nu repet cuvântul "set") premiselor care stau la baza noii științe (i.e. Astrofizica).
(a) Singura "realitate" acceptată ca atare este cea perceptibilă prin simțurile comune,
prelungite prin aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate.
(b) Orice teorie științifică este considerată "valabilă" ("reală" și, deci "adevărată" -empiricii pozitiviștii, echivalând "adevărul" cu "realitatea" definită anterior), în măsura în care, prin experiențe "obiective", "exterioare" (independente de "subiectivism") teoria este confirmată. Prin urmare, din punctul de vedere empiric-pozitivist, o astfel de teorie este, automat, și "predictivă". În sensul că, dacă se respectă întocmai "protocolul" experimentelor care o confirmă, se obțin, întotdeauna, aceleași rezultate.
(c) Prin "definiție" nu există nimic în afara Universului nostru. Și, de asemenea, prin "definiție", n-ar fi putut exista nimic înaintea Universului care să-l fi creat, căci orice ar fi existat ar fi trebuit să fie o parte a acestui Univers. În consecință nu trebuie să căutăm răspunsuri la lucrurile pe care nu le "vedem" în jur. (Ultima frază arată că această premisă nu este independentă de premisa (a)).
(d) Din cauză că noi ne aflăm în interiorul Universului (ca sistem), acțiunile și alegerile pe care le putem face pot afecta însuși sistemul și pot, de asemenea, afecta chiar și "înțelegerea" lui (introducerea gradului de "relativitate" de care vorbeam anterior).
(e) Dacă există vre-o "logică" aplicabilă în Astrofizică, aceasta trebuie să fie construită astfel încât determinarea adevărului unei afirmații să depindă de "observator" (consecința a premisei (d)). Deci, spre deosebire de logica "clasică" care presupune că toți observatorii pot decide asupra adevărului unei afirmații, noua logică trebuie să fie dependentă de observator.
(f) Fiecare observator (din Univers) deține informații limitate și parțiale, obținute din ceea ce poate "vedea" în jurul său. Rezultă că afirmațiile pot fi nu numai adevărate sau false; ele pot intra în categoria "nu putem spune acum (în momentul în care se face o afirmație) dacă ea e adevărată sau falsă dar am putea spune în viitor (când vom deține - ca persoană sau grup - mai multe informații)". Aceasta echivalează cu admiterea "terțului inclus" din "Logicia intuiționistă" al cărui precursor este matematicianul Brouwer - întemeietorul Intuiționismului - și Heyting, de asemenea, matematician - cel care a pus-o la punct (și dezvoltată ulterior cu toate subtilitățile ei în cadrul "Teoriei toposurilor", despre care, evident, nu voi vorbi pentru a nu complica inutil lucrurile). "Terț inclus" care spune că, la un anumit moment, o afirmație este "indecidabilă" (i.e. nici adevărată și nici falsă). Spre deosebire de "Logica fuzzy" (a "vagului") în care "terțul inclus" înseamnă că o anumită propoziție poate avea un anumit "grad" de "adevăr" sau "fals" în momentul emiterii ei și, prin urmare, o astfel de propoziție poate fi, simultan, "și adevărată și falsă".
Dacă sunt privite cu atenție, premisele de mai sus par a fi atât de "naturale" încât "evidența" lor se impune de la sine. În paranteză fie spus că povestea "evidenței" în matematică este încurcat de interesantă. Astfel, în cursul unor demonstrații extrem de laborioase și sofisticate, un matematician îți trântește un 'este evident că….' și trece, cu nonșalanță, mai departe continuând demonstrația. Dar, atunci când încerci să pătrunzi (demonstrativ) o astfel de "evidență", îți dai seama că ea este - dacă nu imposibil - în orice caz extrem de greu de dovedit. Închei paranteza și revin la premisele Astrofizicii. Așa cum se va putea constata mai departe, cel puțin unele dintre ele sunt contrazise puternic chiar de unele rezultatele ale unor experiențe "obiective" din Astrofizică. Mai mult, se va mai putea observa că, departe de a fi complet independente unele față de altele (cum ar cere o bună axiomatizare) - lucru semnalat în treacăt și atunci când am încercat să le pun în evidență - mai există și anumite contradicții în interiorul setului respectiv (i.e. unele premise sunt contrazise de altele) - ceea ce face și mai discutabilă axiomatizarea.

Un prim atac la premise - rezolvarea ecuațiilor cosmologiei cuantice.

Astrofizicienii s-au întrebat dacă unele lucruri care se întâmplă la nivelul particulelor elementare (micro particule) nu se întâmpla cumva și la nivel macrocosmic (cu pământul, sistemul solar, galaxiile). De exemplu, aplicarea principiului "incertitudinii" (Heinserberg) atunci când se dorește stabilirea cu precizie atât a vitezei de expansiune a Universului cât și întinderea "ariei" sale la un moment dat (dar exemplele se pot înmulți). În acest mod s-a născut așa numita "Cosmologie cuantică". Și au apărut și ecuații asociate unei astfel de "cosmologii". Acestea se numesc ecuațiile Wheeler-DeWitt. Soluțiile unor astfel de ecuații ar trebui să definească "stările cuantice" (caracterizate, în exemplul nostru, de cei doi parametrii: "viteza de expansiune" și "aria" Universului la un moment dat).
Iată ce relatează Lee Smolin [3], unul dintre susținătorii cei mai fervenți ai "Empirismului pozitivist" în Astrofizică, dar și unul dintre cercetătorii care au găsit (în echipă cu alții) soluțiile acestor ecuații.
'Lucrând la început cu un prieten, Ted Jacobson, apoi cu altul, Carlo Roveli, am găsit pe la sfârșitul anilor 1980 un număr infinit de soluții ale acestor ecuații. Era un fapt extrem de surprinzător, cu atât mai mult cu cât puține dintre ecuațiile fizicii teoretice pot fi rezolvate exact. Într-o zi de februarie 1986, Ted și cu mine, lucrând în Santa Barbara, ne-am apucat să căutăm soluții aproximative la ecuațiile cosmologiei, pe care le-am putut simplifica cu ajutorul unor rezultate frumoase obținute de doi prieteni, Amitaba Sen și Abhay Ashtekar. Ne-am dat brusc seama că cea de a doua sau a treia încercare din cele pe care le-am scris pe tabla din fața noastră satisface exact ecuația. Am încercat să calculăm un termen care să măsoare eroarea rezultatului nostru, dar nu era nici o eroare. La început am căutat o greșeală, apoi dintr-odată am văzut către ce tinde expresia pe care am scris-o pe tablă: o soluție exactă a ecuațiilor complete ale Cosmologiei cuantice, ecuații care implicau și așa numita "gravitație cuantică"…..dintr-odată am obținut un număr infinit de soluții absolut corecte și exacte ale ecuațiilor reale ale Cosmologiei și gravitației cuantice'. Astfel, cu toate eforturile ulterioare de interpretare ale lui Lee Smolin (expuse în [4]) de a se menține în perimetrul "Empirismului pozitivist" (al Astrofizicii) și de a evita inevitabilul și anume existența unor universuri multiple, chiar într-un număr infinit (eforturi ce le veți regăsi în opera citată și care, nu mie - ci "specialiștilor", li se par simple sofisme), este contrazisă premisa (c) " Nu există nimic în afara Universului nostru".
Bine, bine, veți spune, dar aici nu este vorba de o experiență "fizică", "obiectivă" care să certifice, cu aparate de măsură adecvate, rezultatele obținute de Smolin și colaboratorii (cum afirmă premisa (b)) ci de una "mentală", deci "interioară" și care poate fi considerată "subiectivă" cu toate că este confirmată de un grup (mai mare sau mai mic) de subiecți umani.
Aici intervine o "subtilitate" pe care nu o pot evita și pentru care vă solicit un grad sporit de atenție. Și anume că, odată ce în cadrul premisei (f) se admite că "Logica intuiționistă" este "Logica care se potrivește Astrofizicii" (cum afirmă chiar Smolin [5]), atunci trebuie să acceptăm toate implicațiile acestei logici și nu numai cele ce ne convin (i.e. că o afirmație rămâne "indecidabilă" până în momentul în care vor exista informații suficiente care să o confirme sau nu; iar astfel de "informații" provin numai din rezultatele unor experiențe "fizice" obiective). Altfel, premisele (a) și (e) devin contradictorii. Deci sunt obligat să expun - cât de scurt și clar îmi va sta în putință - cam ce spune, fără un reducționism păgubos, "Logica intuiționistă" .
I. Premisele de la care pleacă "Logica intuiționistă" sunt [6]:
(I.i.) Matematica este o funcție naturală a minții noastre, deci "obiectivă".
(I.ii.) 'Limbajul în care ea (Matematica) se exprimă, fie cel obișnuit, fie cel formalizat, nu servește decât la comunicarea rezultatelor și oferă numai o "imagine" (aproximativă) a Matematicii; dar Matematica nu este această "imagine" și cu atât mai puțin limbajul în care o exprimăm' [7]. Mai mult, Logica (în general) fiind o disciplină matematică și prin care matematica pură se comunică (relativ deformat), ea nu va putea niciodată să fundamenteze matematica (pură), așa cum au pretenție logicienii.
II. Consecințele adoptării premiselor.
(II.i) Matematica fiind "obiectivă" se pot efectua, în cadrul ei și în anumite condiții, "experimente mentale" "obiective".
(II.ii.) Condițiile care pot discerne dacă un "experiment (mental)" matematic este, sau nu "obiectiv" (i.e. "existențial") sunt: (a) fie ca rezultatul său să fie confirmat de un "experiment" fizic "obiectiv", (b) fie să putem oferi, odată cu rezultatul matematic obținut și "construcția" matematică care a condus la realizarea experimentului respectiv. (Folosind o analogie aproximativă, putem spune că un arhitect nu-și poate considera lucrul său terminat până în momentul în care "construcția" edificiului conceput nu devine "palpabilă"; cu deosebirea că - și aici analogia încetează - "construcția" matematică devine "palpabilă" doar prin perceperea ei de către funcția naturală (de natură matematică) a minții noastre. Mai precis, o astfel de "construcție" devine viabilă (existențială) doar în momentul în care este terminată "demonstrarea" ei în interiorul unor premise inițiale care constituie un fel de "concept" arhitectural).
(II.iii.) Până în momentul în care una dintre condițiile ((a) sau (b) sau ambele în cel mai fericit caz) enunțate anterior nu a fost îndeplinită, orice afirmație este "indecidabilă" (cum orice concept "arhitectural" este îndoielnic până în momentul în care nu este "materializat").

*

Cineva vorbea tot timpul. Când nu avea cu cine, vorbea singur. Și îl apuca durerea de cap. Într-o zi, aflându-se într-o astfel de stare mizerabilă, s-a dus la un cunoscut. După ore de vorbărie neîncetată, în timp ce interlocutorul îl asculta cu răbdare, constată surprins: 'Mi-a trecut durerea de cap!'. Răspunsul celui care numai a ascultat: 'Da, dar m-a apucat pe mine!'.
Sper că, totuși, pe eventualii cititori care m-au urmărit până aici să nu-i fi apucat durerea de cap și să citească și cele ce urmează.

*
Revenind acum la rezultatul matematic obținut de Smolin și colaboratorii, cred că el îndeplinește condiția de "obiectivitate" a unei "construcții" matematice terminate în măsura în care s-au identificat, fără dubiu, soluțiile ecuației "Cosmologiei cuantice". Și orice interpretare a acestor soluții în afara celei a existenței unei "pluralități" de universuri devine superfluă. Chiar dacă fizic experimental nu este confirmată sută la sută. Pentru că, trebuie spus că și astfel de confirmări (e drept, încă indirecte) au apărut deja.
În încheiere și în acord cu cele expuse anterior, mai rezultă și faptul că premisa (a) trebuie reformulată astfel: (a') 'Singura "realitate" acceptată ca atare este cea perceptibilă prin "simțurile" comune prelungite prin aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate și/sau cea percepută printr-un "simț" mental de natură matematică'. Altfel, premisele (a) și (e) se dovedesc a fi contradictorii (i.e. inconsistente).

Un al doilea atac la premise - pluralitatea istoriilor Universului

O altă întâmplare povestită tot de Smolin [8] pune la îndoială, de data asta, nu numai existența unui unic Univers ci chiar determinarea cu precizie a "istoriei" unui astfel de univers. Ea pune în discuție "predictibilitatea" "empirico-pozitivistă" a Astrofizicii (premisa (b)). Pentru că, dacă nu suntem în măsură ca să determinăm cu precizie cum a evoluat Universul nostru de la "Bing-Bang" și până în prezent, nu vom putea prevedea nici evoluția sa ulterioară. O astfel de îndoială a apărut în legătură cu ceea ce, în Astrofizică, este numită "Formularea istoriilor consistente". Abordarea permite să se specifice o serie de întrebări despre istoria Universului. Presupunând însă că este îndeplinită restricția ca întrebările să fie "consistente" (unele cu altele). În sensul că răspunsul la una dintre ele va face inutilă punerea altei întrebări. În acest mod se pot calcula probabilitățile diferitelor răspunsuri posibile și se poate alege răspunsul cu probabilitate maximă. Observăm că, în acest caz, deși nu mai este vorba de o predicție "tare" ci de una "relaxată" pe baza "probabilității" ea este, totuși, o predicție care poate fi luată în considerare (iar astfel de predicții sunt frecvent utilizate în cadrul științei contemporane de speță "empiric-pozitivistă").
Să vedem relatarea, de către autorul citat, și a acestei întâmplări.
'Unul dintre cele mai dramatice momente pe care le-am trăit în cariera mea științifică a fost prezentarea unei lucrări la conferința asupra gravitației cuantice de la Duhram, Anglia, în vara anului 1995. Atunci când Fay Dowker a început prezentarea formulării istoriilor consistente, această abordare a fost, în general, privită drept cea mai bună speranță pentru rezolvarea unor probleme de bază ale cosmologiei cuantica (i.e. "predictibilitatea" ei). Ea (Fay) lucra într-un stagiu post-doctoral cu James Hartle, unul dintre pionierii dezvoltării abordării istoriilor consistente …iar în cuvântul ei de introducere nu existau prea multe indicii despre ce avea să urmeze. Într-o prezentare strălucită ea a construit teoria, lămurind, de-a lungul expunerii, unele dintre cele mai încurcate aspecte ale acesteia. Teoria părea pe un drum mai bun decât oricând. Apoi Fay a început să demonstreze două teoreme care arătau că interpretarea prezentă nu coincidea cu ceea ce gândeam noi că va spune. În timp ce lumea "clasică" pe care o observăm, în care particulele au poziții definite, poate fi una dintre lumile consistente, rezultatele lui Dowker au arătat că trebuie să existe, de asemenea, un număr infinit de alte lumi consistente. (Cu alte cuvinte, ducând la limită raționamentul, lumea noastră este "pluriconsistentă' n.m., G.M.). Mai mult decât atât, ar fi un număr infinit de lumi consistente care au fost "clasice" până în acest moment, dar care nu vor mai semăna de loc cu lumea noastră în următoarele cinci minute (și cu asta, orice "predictibilitate" se duce de râpă și, odată cu ea și premisa (b) n.m., G.M.)….În final, Dowker a tras concluzia că, dacă interpretarea istoriilor consistente este corectă, noi nu avem dreptul să deducem, de exemplu, din existența fosilelor că dinozaurii au colindat planeta noastră acum o sută de milioane de ani'.
Închei această "poveste" constatând, din nou, că un "experiment" matematic, "obiectiv" - conform Intuiționismului cu toate consecințele sale - zdruncină serios premisele "Empirismului pozitivist" al Astrofizicii. Și este inutil să redau, în continuare, argumentația superfluă prin care Smolin, ca și în cazul precedent, încearcă să salveze situația. Dar, totuși, nu pot să nu mă întreb dacă postmodernistul Baudrillard [9] nu are dreptate când afirmă: 'Nu avem de-a face cu un sfârșit al istoriei, nu în sensul lui Fkuyama, prin rezolvarea tuturor contradicțiilor ridicate de ea, ci ca o diluare a istoriei ca înlănțuire de evenimente (citește: ca evanescență, până la dispsariție, a "înlănțuirii" de evenimente așa cum acestă "istorie" este considerată azi, n.m., G.M.)….'.


Un al treilea atac la premise - cele "șase numere" ale lui Rees.

După Rees [10]: 'teoreticienii urmăresc să concentreze esența legilor fizicii într-un set unificat de ecuații și în câteva numere'. Lăsăm, deocamdată, la o parte 'legicile fizicii într-un set unificat de ecuații'. Și rămânem la cele șase "numere" ale lui Rees. Aici nu mai este vorba de "istoria" Universului (nostru - este ultima dată când menționez acest lucru; de acum încolo, când voi vorbi despre "Univers" mă voi referi la cel în care "existăm"). Ci despre niște numere stabilite pe baza unor măsurători cu aparate "fizice", deci în mod "empiric" și, implicit, "obiectiv", așa cum ne apar ele astăzi, în cadrul unei corelații, independent de orice istorie, consistentă sau nu, a acestui Univers . Ca o "fotografie" a situației de fapt din momentul "ACUM". Veți spune că ne întoarcem la Pitagora. Așa pare. Căci: 'Pitagora a considerat că principiile matematicii sunt principiile tuturor lucrurilor existente. Și cum în studiile matematice numerele ocupă primul loc' [11] rezultă că 'totul este număr' [12]. Deci, iată cele "șase numere" ale lui Rees.
(i). Universul este atât de extins pentru că există un număr, Ò, de o importanță crucială, egal cu 10 la puterea 35. Acest număr măsoară intensitatea forțelor electrice care mențin împreună atomii, împărțită la forța gravitației dintre ei. Dacă Ò ar avea câteva zerouri mai puțin Universul n-ar fi decât unul miniatural.
(ii) Un alt număr, Γ, a cărei valoare este 7*10 la -3, arată cât de puternic sunt legate între ele nucleele atomilor. Valoarea sa "regleză" energia emisă de Soare. Dacă Γ ar fi de 6*10 la -3 sau de 8*10 la -3, nu am exista.
(iii) Numărul Ω măsoară cantitatea de "materie" din univers (inclusiv materia "neagră" - cea "cuprinsă" în "găurile negre"). Dacă acest număr ar fi mai mare, universul ar colapsa ; dacă ar fi mai mic, galaxiile și stelele nu ar exista.
(iv) Măsurarea celui de al patrulea număr, Λ, a fost una dintre cele mai mari noutăți științifice a anului 1998. El reprezintă "antigravitația" și "guvernează" expansiunea universului. Λ este un număr foarte mic. Altfel, stelele și galaxiile iar nu ar exista.
(v) "Structura" universului depinde de un alt număr, Q, care reprezintă raportul a două energii fundamentale și are valoarea de aproximativ 10 la -4. Dacă Q ar fi mai mic, universul ar fi inert și fără structură; dacă Q ar fi mai mare, universul ar fi un "spațiu" violet, dominat de mari "găuri negre", în care nu ar putea "supraviețui" nimic.
(vi) Al șaselea și ultimul număr, D, este cunoscut de secole. El reprezintă numărul de dimensiuni "spațiale" ale lumii noastre și este egal cu 3. Viața nu ar putea exista dacă D ar fi egal cu 2 sau 4. "Timpul" este cea dea a patra dimensiune. Dar el este diferit de celelalte. El are o "săgeată" proprie: ne "mișcăm" numai spre viitor. În aproprierea "găurilor negre" spațiul este atât de deformat încât lumina se propagă în cerc, iar timpul "încremenește".
Acestea sunt cele "șase numere" (fundamentale) ale lui Rees. Dar numărul lor mie nu-mi place. Prea este aproape de "Cifra Fiarei": 66. Din anumite motive, unii par a prefera "69" (amintindu-ne, pentru descrețirea frunților, de 'Karma Sutra'). Dar nu e după mine și nici după ei. Totuși, nu pot să nu mai mă gândesc la alte numere "magice". În primul rând, la 7 ( "șapte culori" ale spectrului luminii; "șapte vaci slabe și șapte vaci grase" din Biblie; cele "Șapte culori ale Luminii" din Sufism:[13]: "Lumină albastră - Sufletul carnal", "Lumina galbenă - Sufletul admontiv", "Lumina roșie - Sufletul inspirat", "Lumina albă - Sufletul împăcat", "Lumina verde - Sufletul mulțumit", "Lumina neagră - Sufletul bine împăcat", "Lumina incoloră - Sufletul realizat"; cele "șapte păcate capitale"; șapte cuvinte, șapte propoziții și, cel mult, șapte fraze pe care omul le poate înțelege "dintr-odată" etc., etc., etc.) . Sau "media și extrema rație" cunoscută și sub numele de "numărul de aur" reprodus în arhitectură [14], sculptură, pictură, muzică [15] etc. care reprezintă o serie de proporții ce se regăsesc în alcătuirea corpului uman. Ce să mai amintesc de numărul 3,14…(fracție neperiodică-mixtă), sau de numărul lui Euler, "e", care stă la baza logaritmilor naturali, sau de constanta Plank. Dar să nu uit viteza limită a Universului, cea a luminii (300.000 Km/sec). Și așa mai departe.
Întrebarea insidioasă care nu ne poate da pace este: 'Cine a stabilit aceste numere fatidice (și altele asemenea) pe care noi le-am descoperit și, probabil, vom mai descoperi și altele? Aici s-ar putea răspunde cu inegalabilele stanțe din Rig Veda: 'Only that god who sees in highest heaven: he only knows whence came this univers, and whether it was made or uncreated. He only knows, or perhaps he knows not' [16]. Dar, evident, răspunsul nu ne mulțumește și căutăm. Și tot vom căuta…Cum tot vom căuta și 'setul unificat de ecuații care să descrie legile fizicii' . Fără să știm dacă acest lucru va fi posibil.
Dar ceea ce ne interesează în textul de față este că astfel de "numere" împreună cu tot soiul de corelații ce pot fi făcute între ele, contrazic fără echivoc cea de a treia premisă a "Empirismului pozitivist astrofizic": (c) Prin "definiție" nu există nimic în afara Universului nostru. Și, de asemenea, prin "definiție", n-ar fi putut exista nimic înaintea Universului care să-l fi creat, căci orice ar fi existat ar fi trebuit să fie o parte a acestui Univers. Prin urmare nu trebuie să căutăm răspunsuri la lucrurile pe care nu le "vedem" în jur.

Încheiere

Să încercăm, în final, să ne limpezim puțin mințile. Trăgând niște concluzii - deși provizorii - pe baza celor prezentate până acum în legătură cu Fizica cuantică și Astrofizica (empirico-pozitivistă). Și aceasta, deoarece, așa cum am mai spus, ele par a fi "disciplinele pilot" care au condus Empirismul pozitivist - și odată cu el și Postmodernismul - spre o limită ce pare greu de depășit dacă nu adoptăm altă perspectivă. Menționez încă o dată: concluziile pe care voi încerca să vi le propun sunt provizorii. Ele urmând să fie amendate după ce mă voi ocupa (sau ne vom ocupa împreună) și de TI&C și de Nanotehnologii.
Iată aceste concluzii.
1. Despre Fizica cuantică și Astrofizica empirico-pozitivistă din zilele ar mai fi multe de spus. Dar cred că din cele expuse anterior rezultă destul de clar un lucru (poate esențial): ele, ca și "Empirismul pozitivist" (în general) se cantonează - spuneam la început (în primul text al acestei serii) - într-un nivel al "realității" aparținând unei "suprafețe plane (ptolemeice)". Am greșit atunci. Sau, vorbind mai diplomatic (i.e. eufemistic), am simplificat nepermis de mult lucrurile. Ele (ca și "Empirismul pozitivist") de fapt se cantonează într-un nivel (spaiu) al Realității care, deși nu este "plan" (și euclidian), rămâne totuși superficial. Dorind a fi (acum) un spațiu tridimensional (dar neeuclidian) strict limitat la cele ce pot fi percepute numai cu cele cinci simțuri comune, chiar dacă acestea sunt prelungite de tot soiul de proteze, mai mult sau mai puțin artificiale (i.e. tot felul de aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate). Acesta pare a fi și nivelul în care bâjbâie și Postmodernismul ajungând, fără să-și dea seama, la un fel de circularitate "labirintică" - dacă o putem numi astfel - deoarece ne conduce, orice am face, la o ieșire care este identică cu intrarea. O circularitate chiar și modern-spațială. Dar, se pare că un astfel de spațiu este, practic, "înfășurat" de unul "n" dimensional (nu se știe încă ce valoare ar avea acest "n" - ultimele date din fizica cuantică spun ca ar fi egal cu 11 sau 12) care, de fapt, generează și "peștera" noastră (vorba lui Platon din dialogul "Republica"[17]). Fie că o considerăm a fi pământul (sau altă planetă), sistemul/sistemele solar/solare sau galaxia/galaxiile.
2. Al doilea lucru important ce pare a-l sugera, de data aceasta Astrofizica "empiric-pozitivistă", tocmai prin contradicțiile sale interne (pe care am încercat să le pun în evidență), este legat de posibilitatea "evadării" noastre, într-un spațiu cu mai mult de trei sau patru dimensiuni (dacă luăm în considerare și "dimensiunea" "timp"), din actuala noastră "închisoare" (conceptuală) . Spațiu cu mai mult de trei (sau patru) dimensiuni ce pare a "genera" pe cel atât de familiar nouă (euclidian sau nu). Și acest lucru este facilitat tocmai de admiterea Intuiționismului dacă luăm în considerare toate consecințele sale. Care, în final, ne conduc spre admiterea unor experiențe "interne", de natură "matematică". La fel de "obiective" ca și cele realizate în mod "fizic". Ceea ce ne facem să admitem și existența unui "simț intern", poate la fel de precis (sau de înșelător) ca și cele cinci simțuri comune. Dar care, atunci când este de natură "matematică" pare a fi ceea ce se numește o "imaginatio vera" spre deosebire de un delir patologic care nu are - și nu poate avea - nimic comun cu nici un fel de realitate. Dar și Intuiționismul lui Brouwer și Heyting pare a avea unele carențe pe care voi încerca să le discut cu altă ocazie.
3. Cel mai important lucru: se conturează acum o primă diferențiere între o atitudine "postmodernistă" și una "postmodernă". Această diferențiere constă în faptul că, în timp ce Postmodernismul rămâne cantonat în "realitatea empiric-pozitivistă" ajungând la un fel de labirint "circular", în schimb Postmodernul - prin intermediul "simțului intern" (să-i zicem, deocamdată, de natură "matematică" în acord cu Impresionismul) - deschide calea spre evadarea noastră din "realitatea empiric pozitivistă" spre profunzimile înălțimilor dar și cele ale adâncurilor.

Închei aceste rânduri exprimându-mi gratitudinea față de cei ce au avut răbdarea să mă urmărească până acum. Și cu speranța că mă vor urmări și în continuare în încercarea de a transforma ariditatea, uneori seacă, a diverselor teorii științifice într-un adevărat "experiment interior", plin de viață, imagini și arome atrăgătoare.
_______________________
[1] J. L. Rigal, 'Timpul și gândirea fizică contemporană', Ed. Enciclopedică, 1972; Jacques Merleau-Ponty, ' Cosmologia secolului XX', Ed. Științifică și enciclopedică, 1978; Steven Weinberg, 'Primele trei minute ale universului', Ed. Politică, 1984; Nicolaie Ionescu-Pallas, 'Relativitate generală și cosmologie', Ed. Științifică și enciclopedică, 1980, Stephen W. Havking, 'Scurtă istorie a timpului - De la Bing Bang la găurile negre', Ed. Humanitas, 2001; Martin Rees, ' Doar șase numere', Ed. Humanitas, 2000; Lee Smolin, 'Spațiu, timp, univers', Ed. Humanitas, 2002. Mai pot fi consultate lucrările: Hubert Reeves, 'L'heure de s'enivrer - L'univers a-t-il sens?', Ed. Seuil, 1986; Pierre Teilhard de Chardin, ' Le phénomène humain', Ed. Seuil, 1955; Groupe interdisciplinaire de la Faculté des Sciences Lyon, 'Évolution et création - Du Bing Bang a l'home', 1987, etc.
[2] Lee Smolin, op. cit.
[3] Lee Smolin, op. cit.
[4] Lee Smolin, op. cit.
[5] Lee Smolin, op. cit.
[6] Anton Dumitriu, 'Istoria logicii', Ed. Didactică și pedagogică, 1969; Marin Þurlea, 'Filosofia și fundamentele matematicii', Ed. Academiei, 1982;
[7] Arend Heyting, 'Mathematische Grundlagenforschungen. Intuitionismus Beweistheorie' - traducere:'Cercetări fundamentale ale matematicilor. Intuiționism și teoria demonstrației', Berlin, 1934.
[8] Lee Smolin, op. cit.
[9] Jean Baudrillard, 'Paroxismul indiferent', Ed. Idea Design & Print, 2001.
[10] Martin Rees, op. cit.
[11] Aristotel, 'Metafizica (I(A), 5, 985 b 23)', Ed. Academiei, 1965.
[12] Adelina Piatkowski & Ion Banu, 'Filosofia greacă până la Platon', vol I, Partea a 1-a, Ed. Științifică și enciclopedică, 1979.
[13] Eva de Vitray-Meyrovitch, 'Rûmi et le Soufisme', Ed. Seuil, 1977; Henry corbin, 'L'Historie de la Philosophie Islamique', Ed. Gallimard, 1986.
[14] Vitruvius, 'The ten books on Architecture', Ed. Dover Pub., Inc., 1960.
[15] Matila C. Ghyka, 'Estetică și teoria artei', Ed. Științifică și enciclopedică, 1981.
[16] Rig Veda (x, 129), http://www.hindunet.org/saraswati/rigveda/rvbook1.htm
[17] Platon, 'Opere', vol. V, Ed. Științifică și enciclopedică, 1986.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!