Conceptul de corp didactic este carlisto-mussolinian, tipic corporatist, și poartă în sine deja nostalgia politicienilor interbelici de a subordona ca pe o armată de mercenari cea mai mare și mai importantă instituție a statului, școala.
Paradoxal, bolșevicii, folosind această armată pentru lămurirea țărănimii să se colectivizeze sau pentru informarea politică bilunară a șoimilor patriei, a pionierilor și a uteciștilor asupra aventurilor primului președinte împușcat și ale codoiului său, au salarizat-o nu atâta încât părintele Elevului să-l ia în serios pe prof când i-ar fi dat învățături de la volanul Daciei sale, de-ar fi avut-o toți fără meditații, dar suficient cât să-și poată face corpul didactic "meseria cea mică", meseria didactică: să aibă suficientă autoritate cât să-i învețe pe copii scrisul, cititul, socotitul, rugăciunea, desenul, muzica și altele folositoare în viață.
Astăzi însă, ieșiți la lumină și libertate dintr-o lungă robie, iacă dar că funcția de manipulare a populației a fost transferată de stăpânire televiziunilor și radiourilor din maxi-taxiuri, iară corpul didactic, dacă și-ar putea exercita "meseria cea mare", aia educativă, aia de a forma junele român european, n-ar face decât să primejduiască marile interese de avere, informație și putere ale clasei politice și mai ales ale realității sociologice de la care emană ea, cleptocrația română, care nu-și poate permite deocamdată a coabita cu niște cetățeni școliți.
De aceea, nu-i de mirare că tocmai atunci când problema apărării intereselor românești, după desființarea mai mult ca sigură a granițelor în 2007, trece DINCOACE de armată și de serviciile secrete, devenind o datorie sacră a fiecărui locuitor, pe care el nu o poate îndeplini bine decât format la o școală comparabilă celei occidentale, cleptocrația română, prin reprezentanții ei, A ÎNDRÃZNIT să așeze "prioritatea națională" încă o dată în jalnicul 3-4% din pib al subfinanțării cronice.
Politica politicienilor, emanată de la cleptocrația română, de batjocorire salarială repetată a ostenitorilor sectoarelor de la care purcede conservarea identității naționale, anume școala, cercetarea, cultura și chiar sănătatea (un neam de bolnavi și cu zâmbete cariate neputând slăvi tricolorul ca pe o garanție a libertății), este un invariant al felierilor bugetare de după 1989, reflectând nu numai un antifeminism incorigibil ci și aplecarea celor ce s-au înavuțit fără carte și fără merit, întru perpetuarea jocului de-a inversiunea puținelor valori de pe la noi.
Cleptocrația română nu are nevoie în prezent de un tineret inteligent, cult, cinstit, curajos, patriot, unionist, democrat, care să nu dea șpagă și care să știe să ceară cu vehemență respectarea legii europene.
Iată de ce este de anticipat că, indiferent câtă grevă generală s-ar face în paguba la toți, emanația cleptocrației române, clasa politică, va da sindicatelor feminine întotdeauna minimum din ceea ce va putea da din pib, stingând la nevoie pârjolul conflictelor salariale prin incitarea populației împotriva intelectualelor și prevenindu-l pe vecie prin strategia în curs, de subordonare completă a școlilor față de primari și de ceilalți politicieni de influență locală, foarte buni, buni, suficienți, răi sau foarte răi.

Consecințele în condițiile integrării europene fiind, ca și la gripa aviară, imprevizibile, vaste, mortale și, din câte bag de seamă, necercetate.
Mai toți dascălii occidentali pe care i-am întâlnit sau i-am citit m-au impresionat și aproape m-au convins prin radicalismul lor iresponsabil, aerian, de obicei marxist!
Fie prin contact, fie prin rezonanță, riscăm să avem, și vom avea aici în câteva cincinale, un corp didactic de orientare nedemocratică, fie și din ranchiună justițiară, în condițiile în care națiunii noastre încă neîntregite îi trebuie cel puțin un secol de exercitare deplină a virtuților democrației liberale.
Iar o așa perspectivă retrogradă nu e în interesul nimănui.
Nici măcar în al cleptocrației române.