Poezia lui Ticu Leontescu (Răstignită iubirea, 2004; Plâns transfigurat, 2005; Iașii în…haiku, 2007; E toamnă în Eden, 2008; Crucea – Răscruce, 2010; Se poartă negru, 2012) se încadrează în domeniul, privit cu oarecare condescendență, al liricii religioase și suportă, în consecință, toate tratamentele de natură hermeneutică aplicate unui atare tip de creație . În genere, după acordarea calificativului în cauză (“poezie religioasă), critica expediază analiza, abordând și investigând, destul de superficial, destul de nesigur, temele, stilul, imaginea, configurația prozodică etc., așa cum se procedează mai totdeauna, dar fără a ține seama de vreo diferență specifică. Finalul demersului aduce unele aprecieri axiologice și câteva generalități ezitante asupra literaturii de asemenea factură. Astfel, cercul se închide. Și insatisfacția dăinuie, se propagă, se cronicizează. Ce-i de făcut? Pârjolul ateu a nimicit într-atât apetența pentru trăirea în duh? Cu puține excepții (cu atât mai meritorii: Ion Arieșanu, Olimpia Berca, Alexandru Ruja, Adrian Dinu Rachieru, Emilian Marcu, Constantin Buiciuc, Gheorghe Secheșan etc.), comentariile sunt timide, inhibate, vădind o explicabilă, până la un punct, nefamiliarizare cu subiectul. Poezia religioasă, mai exact poezia mistico-religioasă, creație a unor autori cu necesități spirituale conștientizate, poezie de al cărei statut și de a cărei îndreptățire teoretică, ideatică, am îndrăznit a mă ocupa cu un timp în urmă (cf. eseul Poezia mistico-religioasă. Structură și interpretare, în Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenței, Editura Palimpsest, București, 2009), rămâne încă a fi cercetată și așezată la locul ce i se cuvine în panteonul literar. Înainte de orice, însă, trebuie eliminate o seamă de confuzii (precum aceea dintre poezia mistică, pe de o parte, și cea religioasă, pe de alta) și se impune a fi formulate o seamă de enunțuri axiomatice. De pildă: caracterul imuabil, previzibil, al arhitemei (permutările sunt de căutat la palierul motivelor și al tipurilor de lectură); perspectiva necondiționat metafizică; sublimitatea sistemului de referințe. Totul se face și se rostește într-o lume în care Dumnezeu există. Totul se face și se rostește cu conștiința, și din conștiința, acestei existențe:

…Corupția pătrunde pretutindeni:
în adâncuri, ca o rădăcină,
căreia nimic nu-i scapă.
În sus, ca o liană
și nimic nu-i prea-nalt,
pentru-a scăpa neescaladat de ea.
Se-ntinde în lungul și-n latul planetei,
sufocând totul, devorând totul,
ca o volbură gigant…

Sub ochii triști
ai Celui Prea Înalt.

(Potopul corupției, din volumul Crucea – Răscruce)

Concomitent, este absolut limpede că poezia mistico-religioasă pretinde, spre a fi înțeleasă corect, și corect analizată, o pregătire specială (cunoașterea Scripturii), pe lângă cea literară propriu-zisă.
Și tot atât de limpede este că, dacă dorește să fie poezie (nu predică, nu excurs teologic), atunci trebuie, necondiționat, să satisfacă cerințele unei lecturi estetice. Nu putem stărui îndeajuns asupra acestui imperativ. Altfel, mesajul poate fi onorabil ca idee și pledoarie, dar, artisticește, a eșuat, întrucât nu recurge, spre a comunica, la mijloacele, la mecanismele, la convențiile subsumabile poeticității.

Potrivit dihotomiei pe care am propus-o în amintitul eseu, “poezia religioasă (religio, - onis ‘credința în forțe supranaturale și adorarea lor’) este legată de o formă determinată a unei religii (ca instituție) și-i exprimă scesteia simbolurile, ritualurile, manifestările exterioare. Poezia religioasă este trăire mediată de ritual a misterului” (op.cit., p. 57). Pe de altă parte, “poezia mistică (mysticus ‘ascuns’, ‘tainic’) exprimă substanța relației intime dintre spiritul individual și Spiritul universal, dintre făptura umană și Creatorul ei. Poezia mistică este trăire directă a misterului” (Ibidem).

Dacă citim cu atenție și, eventual, repetat scrierile lui Ticu Leontescu, și le aplicăm această grilă, vom fi nevoiți să admitem că discursul său liric nu aparține, pe deplin, nici poeziei religioase (nu există referiri la ritual), nici, pe de-a-ntregul, celei mistice (nu există, manifest, freamătul, fiorul misterului). Aceasta este o primă observație vizând personalitatea poetului și a scrierilor sale, anume: postura consacrată, uneori rigidă, canonică, hieratică, a glăsuitorului, a celui ce invocă Divinitatea, pare a fi fost abandonată, sau, oricum, mult atenuată. Și totuși, comunicarea nemijlocită cu sacrul este intensă, este prezentă pretutindeni și în orice clipă. Atâta doar că avem a face cu o comunicare neceremonioasă, neprotocolară, cu o comunicare eliberată de, uneori, ostentativul cutremur al ființei, o comunicare simplă, lipsită de retorică, smerită, umilă, plină de încredințare, aidoma celei trăite de un copil ce vorbește întruna și despre toate cu Tatăl.
După dreptarul, parcă, al Psalmului 130: “1. Doamne, nu s-a mândrit inima mea,/ nici nu s-au înălțat ochii mei,/ nici n-am umblat după lucruri mari,/ nici după lucruri mai presus de mine,/ 2. Dimpotrivă, mi-am smerit/ și mi-am domolit sufletul meu, ca un/ prunc înțărcat de mama lui, ca răsplată/ a sufletului meu…”.
Iată o mostră, recoltată, nici mai mult, nici mai puțin, decât din agitatul trafic urban (și atinsă de un abia perceptibil balans metaforic):

Doamne-ncotro s-alerg?
Duhovnicește-s încă prunc,
încă-un imberb.

Trafic intens.
Efort imens.
Goană cu sens și fără sens.
Aleargă toți.
Alerg și eu.
Alerg din greu,
pe…contra-sens.

Alergi și Tu?
Tu, încotro?
Încotro, eu?
Vreau un răspuns.
Alo?

(Pe contra-sens, din volumul E toamnă în Eden)

Nu avem a face cu splendori ritualice, nu avem a face cu mărețiile impenetrabile ale tainei. Nimic grandios, nimic grandilocvent. Numai susurul timid al monologului/ dialogului, întemeiat în proximitatea tăcerii lăuntrice (cf. Discursul tăcerii, din volumul Se poartă negru). Autorul nu este atras de forme, ci vizează substanța. Precum în această artă poetică sui-generis (și decizie existențială sui-generis):

Un poet privește…Crucea.
Și, privind-O,
cruce-și face!
N-are stare,
n-are pace.
Se-ntinde, întreg,
Pe Ea.

Și începe-a exista.

(Un poet, din volumul Se poartă negru)

Dumnezeul lui Ticu Leontescu, Dumnezeu al Vechiului și al Noului Testament, revelat și întrupat în Iisus Hristos, (rămânând, desigur, și Elohim, și Yahvé, și El Elyon “Dumnezeul Cel Prea Înalt”, și Adonai “Stăpânul”, și El Șadai “Dumnezeul Atotputernic”, și El Olam “Dumnezeul Cel Veșnic”, și Iehova Savaot “Domnul Oștirilor”), poate fi apropiat de acel Iehova-Șama, “Domnul este prezent”, din Cartea lui Ezechiel 48, 35. Iar dragostea Lui pentru făptură – nemărginita dragoste hristică – pare a fi totuna cu cea desemnată de Osea (11, 7-8) prin heșed – iubire compasivă și dezinteresată.
Remarcăm, și reținem, în relație cu poezia despre care vorbim acum, această kenoză, acest pogorământ, remarcăm dimensiunea divino-umană a sacralității, desăvârșita “cumsecădenie”, desăvârșita colocvialitate, în tăcere, a teribilului Yahvé, prezența sa în toate locurile și în toate fragmentele de timp prin care trece, în scurta-i și incomprehensibila-i viață, muritorul.

Pornind de la datele înșirate mai sus, vom conchide că religiozitatea și misticismul lui Ticu Leontescu și ale poemelor sale sunt definite foarte exact de ceea ce se înțelege prin minimalism. Totul este dimensionat la scară umană, fără, trebuie subliniat, ca vreuna din entitățile aflate în permanent dialog să-și atenueze, necum să-și piardă, natura, statutul, identitatea.
Iată, așadar, o a doua constatare, cu posibile implicații teoretice, legate de abandonarea formalismului, de modernitatea, eventual postmodernitatea, unui asemenea discurs și de originalitatea lui tipologică.

O atare poezie poate fi descrisă și potrivit diferitelor niveluri de lectură, pe care le face posibile, le susține constant și le îndreptățește.
Astfel, procedând sistematic, vom descoperi că ea oferă, ca punct de plecare, într-o hermeneutică atentă, lectura biblică (antroponime, toponime, citate, lecțiuni, aluzii): Adam, Lot, Moise, Gavril, Fecioara, Iosif, Cer, Cădere, Eden, Sinai, Betleem, Marea Moartă, Șarpele de-aramă, Tabor, Duh, Răstignire, Miel, Cruce etc. etc. Reproducem un text foarte concentrat, ce evocă – și interpretează – evenimentul unic a Răstignirii:

S-o-mbrățișeze,
s-o adune,
cu ea în Cer, apoi,
să suie –
întinse brațele-I
spre lume.
Lumea?
Le-a bătut în cuie.

(Iisus pe Cruce, din volumul, Crucea – Răscruce)



Identificăm, apoi, în succesiunea celei dintâi, o lectură social – istorică (clar exprimată în ciclul Invazia bălăriilor din volumul Plâns transfigurat sau în secțiunea Jungla urbană din volumul Se poartă negru), una existențială (passim; cf. dialectica râs – plâns în psihismul individual și colectiv; sau confruntarea infinit – finit, vezi Galactic și terestru, din volumul Se poartă negru etc.), o lectură spiritual – metafizică (passim; cf. tema transfigurării; de asemenea, forțarea înțelegerii a ceea ce nu poate fi recuperat rațional). A se vedea, între altele, Să te neg? din volumul E toamnă în Eden etc.). La fel:

Ca Tine
nu-i nimeni.
Ca Nimeni –
toți.

Ca Tine,
toți am vrea.
Ca Nimeni –
nimeni.

(Ca Tine, din volumul Se poartă negru)

În fine – și cu osebire – toate aceste posibile, și necesare, abordări este obligatoriu să se adune și să se împlinească sub veghea, sub streașina lecturii estetice, singura care validează un poem sau o carte. Mă bucur să afirm că vom găsi în plachetele lui Ticu Leontescu asemenea iluminări. Mă opresc la una dintre ele – la o dramă discretă, care-și ascunde, cu sfială și delicatețe, profunzimea, la o dramă clădită pe aceeași estetică minimalistă, proprie autorului, dramă convingătoare prin sine, dincolo de orice elan religios, dincolo de orice misticism, dincolo de orice teorie. Și, tocmai de aceea, implicându-le pe toate:

Azi-noapte-n vis, pe când dormeam,
la Rai în poartă mă făceam.
Și poarta larg mi s-a deschis
și am intrat în Paradis.

Treimea Sfântă mi-a zâmbit
și ca pe-al casei m-a primit.
Uimit, n-am scos nici un cuvânt!
Știa că vin de pe pământ.

Și oboseala mi-a luat.
Era o noapte de Sabat.
Mi-a dat în schimb un zâmbet sfânt,
să-l iau cu mine pe pământ.

Când m-am trezit, printre ai mei,
zâmbeam, umpluți de Cer, toți trei.

(Zâmbetul sfânt, din volumul Crucea – Răscruce)

14 mai 2013, Timișoara