poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1656 .



Epitetul in Psalmi
eseu [ ]
Figuri stilistice în creația psalmică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2013-09-17  |     | 



Cum se știe, epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un „purtător” de figuri de stil, în acest sens vorbindu-se, de pildă, despre epitetul metaforic, epitetul comparativ, epitetul personificator, epitetul oximoronic sau tautologic. Faptul că epitetul nu reprezintă o structură estetică independentă, în sine, este confirmat inclusiv prin calitatea sa de figură „adăugată” (cf. gr. επιθετον „care e pus pe lângă, adăugat”) unui nume (ca adjectiv) sau unui verb (ca adverb). Aceste aspecte – pe care am avut ocazia de a le verifica, într-o anumită măsură, și în secțiunile anterioare (consacrate comparației , respectiv metaforei ) – susțin, cel puțin în unele cazuri, necesitatea unei decodări simultane a determinantului expresiv, care este epitetul, respectiv a numelui/verbului (uneori, la nivel stilistic, o metaforă) care îl „guvernează” pe cel dintâi atât din punct de vedere sintactic, cât mai ales sub aspect semantic. Și din această perspectivă, semnificația unui adjectiv/adverb-epitet depășește în principiu granițele strictei definiții de dicționar , ea impunându-se a fi contextualizată, semiotizată, mai exact actualizată inclusiv prin prisma semnificației numelui/verbului regent și interpretată (încărcată semnificativ) prin referirea la un univers conceptual particular, în cazul de față, universul cultural sacru. La rândul său, numele regent – realizat stilistic, în unele contexte, ca structură estetică esențială (metaforică) – pare „a beneficia”, mai mult sau mai puțin paradoxal, de prezența unui „adaos”, care îi precizează mai bine conținutul . Se verifică astfel o anume interdependență între cele două structuri stilistice; de pildă, un epitet metaforic este un epitet „purtător” de metaforă, o structură care nu are valoare în sine, dar, în același timp, acesta reprezintă mijlocul formal/instrumentul estetic de realizare a unei metafore, care nu există/nu se actualizează, cel puțin în astfel de contexte, prin sine, ci prin intermediul unui epitet. Evident că această relație de interdependență nu trebuie absolutizată, având în vedere „capacitatea” metaforei de a apărea, în nenumărate contexte, singură, neînsoțită de epitet.
Cum remarcam și mai sus (cf. supra, nota 166), calitatea de epitet nu poate fi atribuită oricărui adjectiv, fiind necesară o transgresare a „însușirilor... în general”, prin convertirea acestora în „însușiri estetice” (cf. Vianu), ceea ce echivalează, evident, cu a admite dezvoltarea unui sens figurat, conotativ, într-un context specific. Așadar, prin această estetizare a realului, definiția lexicografică (axată, de regulă, pe evidențierea însușirilor... în general) se complică printr-o definiție estetică, care constituie adesea o invitație adresată cititorului, chemat să încarce cu semnificație un anumit mesaj, deci să îl valorizeze în plan semiotic.
Dihotomia stabilită, în context literar laic, pare a nu se verifica sau, în orice caz, pare a nu se susține la modul absolut cât privește cadrul discursiv sacru, nivel la care nici epitetul și nici o altă figură de stil nu au cum să aibă o pură funcție estetică, nici chiar în cazul unor texte estetice propriu-zise (cum este, de pildă, poemul psalmic). Aceasta pentru că textul sacru – în calitatea sa de text filosofic (statut recunoscut într-o serie de studii de specialitate) – valorifică în mod esențial esteticul ca pe o modalitate de afirmare a eticului, din perspectiva căruia se construiește un model (de)ontologic specific. Însă, și la acest nivel discursiv, „însușirea în general” este „lăsată în urmă”, prin afirmarea unor însușiri adecvate contextului specific religios. Este ceea ce Coșeriu exprima în termenii abolirii „normei congruenței” în favoarea „normei adecvării”. Astfel, de pildă, adj. îmbunătățit, în contextul călugăr îmbunătățit, dezvoltă o semnificație aparte (cf. „(în limbaj bisericesc) cu sufletul mântuit prin credința în Dumnezeu”), care nu se regăsește la nivelul variantei literare laice a limbii române, și care reflectă, în schimb, „forța asimilatoare și, în egală măsură, generatoare de cuvinte și sensuri, a vocabularului religios” (Teleoacă 2008: 54). În cazul exemplului menționat se poate admite depășirea „însușirii în general” și, în ultimă instanță, valoarea de epitet a acestui adjectiv, inclusiv în virtutea mecanismului deplasării semantice, de la „nonpersonal” (valoare cu care acest adjectiv se utilizează pe tărâm laic), la [+personal]. Aceeași observație este valabilă și în cazul altor unități lexicale, de pildă în cazul unor substantive, utilizate și cu valoare adjectivală; cf. drept „(în limbaj bisericesc) om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religioase creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu” (apud Teleoacă 2008: 37).
În contexte de genul celor citate, eticul nu „abolește” esteticul, ci determină doar o actualizare a acestuia în forme specifice, preponderent în veșmântul așa-numitelor figuri stilistice conceptuale, dotate cu funcție gnoseologică (cf. și supra) Realitatea aceasta nu surprinde câtuși de puțin, fie doar și din perspectiva circumscrierii ‘filosofice’ a textului sacru. În această ordine de idei, valorificarea epitetului susține și ea acea „alternativă stilistică” de abordare a Divinului, în calitate de tentativă de apropiere și de cunoaștere a acestuia.
Cum remarcam și mai sus, nu puține sunt contextele în care epitetul precizează semnificația unei metafore. Ba mai mult, într-o serie de situații, prezența epitetului este chiar esențială pentru decodarea corectă/autentică a metaforei respective, structura figurativă impunându-se, prin urmare, a fi analizată în integralitatea sa, iar nu „descompusă” în elementele componente. De pildă, în versetul pe care îl cităm în continuare, o astfel de structură este reprezentată de sintagma cărbuni de foc, metaforă a mâniei divine, provocată de un comportament uman inadecvat: „De strălucirea feței Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină și cărbuni de foc” (17:10). În acest context, eticul (conduita umană inadecvată, care atrage după sine pedeapsa divină) nu anulează/suprimă figurativul, imaginea rezultată fiind una deosebit de pregnantă (o imagine metaforică-hiperbolică). În același poem, mânia divină se materializează ca apă întunecoasă, o structură metaforică ce dublează, la rândul ei, metafora cortul Lui, de fapt o metonimie care face trimitere la persoana divină: „Și și-a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului (17:13). Metafora sinestezică a apei întunecoase este o structură figurativă care, în ansamblul creației psalmice, se impune a fi decodată prin „punerea în balanță” cu metafora antonimică a luminii, unul dintre atributele divine fundamentale.
În perspectivă religioasă, modelul divin reprezintă prototipul suprem la care umanul se cuvine să se raporteze; dacă Logosul devine, prin substituție, emblemă a Divinității (în virtutea posibilității de ființare prin Cuvânt), atunci omul, ca ființă cuvântătoare, își găsește reperele fundamentale în acest univers: „Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui, cuvintele Domnului în foc lămurite” (17:33). Metafora cuvintelor lămurite în foc (= cuvinte neprihănite, „necorupte”, în ultimă instanță cuvintele adamice, de la origini, motivate, nearbitrare) se impune atenției prin ineditul asocierii, figurativul rezultând prin transferul dinspre material (metalele lămurite în foc) înspre abstract (logosul).
Nu numai cuvintele Domnului reprezintă un reper fundamental în definirea umanului, ci inclusiv judecățile divinului, care „Dorite sunt mai mult decât aurul, și decât piatra cea de mare preț; și mai dulci decât mierea și fagurele” (18:11). În acest context, transferul de la cuvintele (divine) mai dulci ca mierea la judecățile mai dulci decât mierea și fagurele se justifică prin considerarea unei relații sui-generis de sinonimie, în câmp religios, anume aceea între cuvânt și logos. În exemplul citat, includerea epitetului într-o structură comparativă are drept consecință sporirea efectului stilistic. Valențele poetice ale versetului menționat sporesc inclusiv prin opțiunea de a reda o anumită însușire prin recurgerea la perifrază , iar nu la termenul simplu (adj. prețios), cu atât mai mult cu cât sintagma respectivă este relaționată cu substantivul regent prin pronumele semiindependent cel (cf. infra, discuția noastră): piatra cea de mare preț / piatra (cea) prețioasă.
Sfânt – un adjectiv frecvent utilizat în textul psalmic cu valoare de epitet – face referire, cel mai adesea, la persoana divină sau la diverse elemente reprezentative pentru aceasta. Atribuirea calificativului ‘sfânt’ (stilistic, un epitet) se justifică în virtutea faptului că Divinitatea întruchipează „suprema perfecțiune și puritate” (a se vedea, în acest sens, definițiile date în dicționarele limbii române), însușiri care – păstrând proporțiile – se cer a fi „repetate” și în plan uman. În exemplul pe care îl cităm în continuare, calitatea ‘sfințeniei’ este transferată de la persoana divină la sălașul acesteia (locașul, cerul...): „Trimită ție ajutor din locașul Său cel sfânt și din Sion să te sprijinească pe tine” (19:2); „Îl va auzi pe dânsul din cerul cel sfânt al Lui” (19:7).
Tipul de epitet valorificat însă cel mai frecvent în portretizarea lui Yahve este epitetul metaforic. Structurile figurative de acest gen (adesea, cu valoare hiperbolică, superlativă) susțin pregnant atitudinea umanului în fața divinului – supunerea, smerenia, minunarea și, în acest context, imboldul de proslăvire a lui Yahve prin encomioane. Epitetul perifrastic (decodabil, în structura de adâncime, în termenii unei metafore) se dezvoltă uneori în tiparele specifice metagogei. Astfel, Dumnezeu nu este... foarte puternic, ci... încins cu putere (= „omnipotent”): „Cel ce gătești munții cu tăria Ta, încins fiind cu putere” (64:7). Natura infinită, atemporală a Divinității este evocată prin perifraza-epitet înainte de veac, a cărei semnificație se relevă pe deplin în limitele dihotomiei ‘divin – uman’: „Dar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac,...” (73:13). Profunzimea desăvârșită, de necuprins cu mintea umană, a realității divinului este redată remarcabil printr-o structură lexicală superlativă, ale cărei valențe stilistice se intensifică într-un context sintactic specific, în condițiile tematizării numelui predicativ: „... adânci cu totul sunt gândurile Tale!”. Dumnezeul căruia i se închină psalmistul este un Dumnezeu viu, metaforă a Divinității ziditoare, care a creat viața și care o poate oricând (re)crea, aceasta pentru că este un Dumnezeu adevărat, care există, iar nu o închipuire a minții omenești: „Viu este Domnul și binecuvântat este Dumnezeul meu, și să se înalțe Dumnezeul mântuirii mele” (17:50). O astfel de divinitate își ia poetul drept reazem de nădejde (loc întărit) în clipele mai grele ale existenței sale: „Fii mie Dumnezeu apărător și loc întărit, ca să mă mântuiești” (70:3).
Atitudinea fundamentală a credinciosului în raport cu Divinitatea – smerenia, exprimată inclusiv la nivel verbal : – este văzută ca fiind calea cea mai sigură către mântuire (și acesta, un concept religios fundamental la iudei și, mai târziu, și la creștini). Smerenia reprezintă în același timp – cum de altfel am mai subliniat pe parcursul lucrării noastre – și „premisa ermineutică” esențială, punctul de plecare în sensul înțelegerii, în ultimă instanță, al cunoașterii; ceea ce înseamnă că eticul se definește, în perspectivă religioasă, în strânsă relație cu cognitivul: „Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, și ochii mândrilor îi vei smeri” (17:30). În această perspectivă, bucuria apare ca reacție afectivă-religioasă pe deplin îndreptățită: „bucura-se-vor oasele mele cele smerite” (50:9).
Absența comuniunii cu transcendentul este responsabilă de golul existențial/non-sensul experimentat acut și tragic de subiectul uman, pe un „[...] pământ pustiu și neumblat și fără de apă” (62:3), verset în care epitetele apar într-o succesiune ce evocă metabola; în acest context, conjuncția și îndeplinește o evidentă funcție retorică (în conformitate cu terminologia de specialitate, vorbim despre un „și intensificator”). La acest nivel, ‘eticul’ se precizează, de pildă, prin citirea „relațională” a acestei secvențe cu imaginea antonimică a roadelor grase sau a pomilor roditori, simboluri ale prosperității și, implicit, ale împlinirii umanului trăitor în zariștea divinului : „Vei binecuvânta cununa anului bunătății Tale și câmpiile Tale se vor umple de roade grase” (64:12); „pomii roditori se vor înălța ca cedrii Libanului (71:16). Grase sunt și... arderile de tot, metaforă a prosperității materiale puse în slujba ofrandei aduse divinului: „Arderi de tot grase voi aduce Þie, cu tămâie și berbeci” (65:14).
În alți psalmi, absența divinului/nevoia de divin este resimțită atât de dramatic de credincios, care „a uitat” să mai trăiască (metafora inimii încremenite) . Dramatismul trăirii este pregnant evidențiat în tiparele unei structuri de paralelism sintactic sinonimic, în care ‘duhul’ și ‘inima’ sunt principalele concepte valorificate estetic: „Mâhnit e duhul meu în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu” (142:4). Remarcăm o sintaxă aparte, care privește, pe de o parte, topica numelui predicativ (aici, epitet), antepus verbului copulativ, pe de altă parte, tematizarea predicatului nominal, în condițiile „detronării” subiectului de pe poziția sa clasică. Este unul dintre nenumăratele exemple oferite de poemul psalmic, care susțin „estetizarea” adjectivului (care desemnează... însușiri... în general) și utilizarea acestuia cu valoare stilistică de epitet, prin „procedee” sintactice (care vizează, în speță, topica) .
Deși, într-o serie de contexte, citirea literală nu este exclusă, totuși acest tip de lectură se cere a fi coroborat cu receptarea în cheie alegorică. Astfel, sintagmele pâinea cerească, respectiv pâinea îngerească fac trimitere concret la hrana oferită de Yahve în pustiu israeliților [= „pâinea care le-a venit muritorilor din cer”, „pâinea din care mănâncă și îngerii”], dar aceleași structuri își găsesc corespondente inclusiv/în primul rând în planul spiritual de semnificații (ceea ce echivalează cu a admite că prin sintagmele menționate sunt articulate anumite structuri semnificative figurative, în speță metaforice): „Și a plouat peste ei mană de mâncare și pâine cerească le-a dat lor./Pâine îngerească a mâncat omul” (77:28-29). De altfel, receptarea în cheie alegorică este recunoscută chiar în studiile exegetice de specialitate, unde cele două concepte (tratate ca echivalente semantice) sunt relaționate cu iubirea (hristică), văzută drept cale către mântuire: „Viața obișnuită, cotidiană, se hrănește cu „pâinea sudorii”, dar când vom afla dragostea, spune Sfântul Isaac, ne vom hrăni cu ‘pâinea cerească’ sau ‘pâinea îngerilor’, care este Hristos cel ce a dat lumii viață” (Viața creștină după Sfântul Isaac Sirul, apud ). Pâinea sudorii este, de fapt, „rodul” căderii omului în ispită și în păcat, în timp ce pâinea cerească/îngerească evocă viața veșnică, reprezentată, în universul creștin, prin Hristos (apud ibid.) .
Ispita – în universul discursiv sacru al textului psalmic, un concept încărcat etic , dar valorificat și la nivel estetic – îmbracă, de pildă, forma unui... cuvânt tulburător, din cursa căruia credinciosul nu va scăpa decât prin credința în Dumnezeu: „Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor și de cuvântul tulburător” (90:3). În alte contexte, același concept este lexicalizat prin sintagma cuvintele pierzării, apanajul inimilor viclene: „Iubit-ai toate cuvintele pierzării, inimă vicleană!” (51:3).
Epitetul adverbial – relativ slab reprezentat în textul psalmic – apare, de pildă, în structura a cânta dulce, cu o frecvență notabilă în economia acestei creații veterotestamentare . Dulce face trimitere la un anume ideal estetic: actul uman, imitator la o scară mult mai modestă, al actului divin, se cuvine a se realiza după anumite criterii de performanță, dat fiind că subiectul uman a putut „beneficia” de un model divin, ceea ce implică fără îndoială o anumită responsabilitate a acestuia față de propria creație: „cântați dulce din psaltire și din alăută” (80:2).
Contextul literar sacru reprezintă cadrul discursiv adecvat de actualizare a unui tip aparte de epitet, pe care îl putem desemna drept epitet litotic.
La nivel formal, acest gen de epitet se realizează, de pildă, prin valorificarea unor structuri introduse prin prepoziția cu sens privativ fără de: „[...] ascultă rugăciunea mea din buze fără de viclenie (= curate, oneste, cinstite, n.n.)” (16:1); „Nici fărădelegea și nici păcatul meu nu sunt pricină, Doamne. Fără de nelegiuire (= cu pietate, cu evlavie, n.n.) am alergat și m-am îndreptat spre Tine” (58:4) ș.a.
Cu aceeași valoare stilistică sunt utilizate și o serie de adjective negative, în textul troparelor incluse în Psaltire. În acest context, apelul la adjective precum neadormită, nestins, nerătăcită, nepomenitor de rău sau necurate se asociază cu un efect stlistic, dar și perlocuționar/ilocuționar superior celui pe care îl presupun corespondentele lor sinonimice (trează, aprins, coerentă/clară, pomenitor de bine, murdare), aceasta în virtutea negării explicite a ideii antonime celei afirmate în text : „[...] și ne dăruiește nouă, Doamne, cu inimă neadormită să petrecem toată noaptea...” (Psaltirea 2007: 29); „[...] și mă tem de tăiere și de focul cel nestins mă înfricoșez” (ibid., 42); „[...] dă-mi trup neîntinat, inimă curată, minte trează, cunoștință nerătăcită...” (ibid., 43); „Þie, Doamne, Celui singur bun și nepomenitor de rău,...” (ibid., 77); „Să nu Te îngrețoșezi de mine, cel ce am buze necurate...” (ibid., 92) ș.a.
În textul psalmic propriu-zis, cu valoare litotică apar în special o serie de adjective negative substantivizate: „Spăla-voi întru cele nevinovate mâinile mele și voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne” (25:6). În unele situații, efectul stilistic este cu atât mai pregnant cu cât un anumit adjectiv negativ (substantivizat) este coocurent cu antonimul său, pe care îl neagă astfel... de două ori: o dată, prin propria structură (ne + adjectiv afirmativ), a doua oară prin raportare la termenul antonim, exprimat ca atare în text: „Fiecare vede că înțelepții mor, cum mor și cei neînțelepți și nebunii, și lasă altora bogăția lor” (48:10). La antipod, „dublarea” conceptului se realizează prin coordonarea tautologică (în ultimă instanță, retorică) a doi termeni echivalenți semantic: „Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie” (50:7) ș.a.
Aceeași manieră litotică este valorificată și în cazul substantivelor propriu-zise; în textul psalmic modern, ocurențe notabile cunoaște subst. nerăutate „bunătate”.
Frecvența unor astfel de formații lexicale (negative) în economia textului religios modern reflectă, fără îndoială, un fapt de continuitate lingvistică (fiind, mai exact, expresia fidelității față de structurile semnificante valorizate de modelul cultural avut la dispoziție – în speță, textul slavon sau/și grecesc și, în ultimă instanță, originalul ebraic) , dar ea se cuvine a fi înțeleasă, în același timp, și ca fapt stilistic, cu relevanță în afirmarea și definirea unui profil stilistic aparte, specific textului sacru, ca text prin excelență retoric. Apelul la litotă („figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult”, DEXonline) susține, fie doar și numai prin forța sa persuasivă, afirmația formulată mai sus.
Dubla continuitate (lingvistică și stilistică) față de original poate fi admisă inclusiv în cazul structurilor în care epitetul este legat de regentul său prin pronumele semiindependent cel (v., în acest sens, Teleoacă 2012: 67-68/67 sq.). În textul psalmic, cel mai adesea, este vorba despre contexte care fac referire la Divinitate: „Dumnezeul cel Preaînalt” (56:3), „locul cel sfânt al Său” (59:6), „Tu luminezi minunat din munții cei veșnici” (75:4), „Dumnezeul cel Preamărit în sfatul sfinților (88:8), „numele Tău cel mare” (98:3) ș.a.
În finalul acestei secțiuni, dorim să evidențiem o serie de situații în care epitetul este „evitat”, în favoarea unor construcții cu substantiv abstract (în special, structuri genitivale, dar și prepoziționale). Aspectul – și acesta, foarte probabil, ilustrativ pentru reproducerea fidelă a tiparului gramatical din original – se cuvine a fi înțeles și în relație cu capacitatea estetică superioară a unor astfel de structuri, raportat la construcțiile adjectivale corespunzătoare. Mai mult, se poate spune că, în textul românesc, valențele lirice ale poemului sunt accentuate – din unghiul unei receptări moderne, actuale – având în vedere inclusiv faptul că exprimarea astfel rezultată este una relativ arhaică . Valoarea litotică cu care sunt utilizate unele structuri, respectiv exprimarea perifrastică susțin, în egală măsură, poemul psalmic la nivel estetic: „Așteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuiește de puținătatea sufletului și de vifor” (54:8) [= Cel ce mă mântuiește de sufletul meu mic/puțin]; „[...] întru nerăutatea inimii lui și în priceperea mâinii lui [cu referire la David, n.n.] i-a povățuit pe ei” (77:78) [= I-a povățuit pe ei cu inima lui bună și cu mâna lui pricepută]; „Umblat-am întru nerăutatea inimii mele, în casa mea” (100:3) [= Umblat-am cu inima bună...]; „Întru strălucire [...] Te-ai îmbrăcat” (103:2) [= Te-ai îmbrăcat strălucitor]; „Cu lungime de zile îl voi umple pe el...” (90:16) [= Îl voi umple pe el cu zile multe); „... nu Þi-ai adus aminte de mulțimea milei Tale...” (105:7; 105:45) [= Nu Þi-ai adus aminte de mila Ta cea mare/multă]; „... și i-a condus pe ei prin adâncul mării ca prin pustiu” (105:9) [= Și i-a condus prin marea adâncă...]; „Am umblat întru lărgime, că poruncile Tale am căutat” (118:45) [=Am umblat în lumea largă/mare]; „Acolo era Veniamin cel mai tânăr, în uimire” (67:28) [= Acolo era Veniamin uimit] ș.a.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!