Un jurnal cu aspect eseistic poate fi considerat chiar roman-protest, în condițiile în care autorul, un protestatar veritabil, un Don Quijote care n-are nici treizeci de ani, știe că nu-i inutil ca astăzi să te pretinzi un duelgiu de cursă lungă pe meterezele străzii și baricadele universitare, curajul fiind dovedit cu floreta democrației moderne, mânuită de stânga, nicidecum la modul stângaci sau mercantil-interesat-politizat.

S-ar putea afirma următorul fapt: cu saga protestelor din Cluj-Napoca și din toată România în ultimii ani (2004-2012) nu mai este deloc de… șagă! Aceasta ar fi mesajul percutant, îndemnul transmis în mod categoric de către sociologul, jurnalistul și istoricul Adi Dohotaru. Cartea sa “Protestatarul. O istorie participativă” apărută recent la Tracus Arte, în 2012 și lansată cu succes la București, având deja ecou mediatic, după care a urmat a doua lansare la târgul de carte “Gaudeamus”, constituie un jurnal de activist al străzii, un fel de ghid pentru cei care doresc să-și exprime public drepturile civice, să obțină prin nonviolența gandhistă, anti-Vietnam hippy, a lui Nelson Mandela și a lui Martin Luther King anularea încălcării flagrante a libertăților de orice tip. Cu o bogată bibliografie de specialitate, mai ales din sfera sociologică și jurnalistică, această carte-jurnal de activist al străzii presupune un întreg set de maniere protestatare.
Protestul public în România are o istorie de un secol și jumătate, mai bine spus de pe timpul domnitorului Al. Ioan Cuza și mai ales a regelui Carol I, fiind mai întâi lansat în tabăra “roșilor”, a liberalilor radicali conduși de către C.A. Rosetti, autorul primului jurnal intim de protestatar, foarte apreciat în ultima vreme de către criticii noștri literari, dar și de către sociologi, istorici. Republica de la Ploiești (20 august 1870) a fost pusă în practică după o idee a lui C.A. Rosetti, de către omul de acțiune, apropiatul sau colaboratorul său Alexandru Candiano-Popescu. Dacă C.A. Rosetti, agitatorul leadership din umbră, împreună cu alți “roșii” ce pregătiseră conspirația republicană au fost iertați de către Carol I în anul 1870, pentru că revoluția efemeră, de-o zi, izbucnise doar la Ploiești, nici Candiano-Popescu, împreună cu alți patruzeci de agitatori considerați anarhiști n-au fost pedepsiți, fiind achitați și ei de tribunalul de la Târgoviște. Liberalii moderați, aflați la guvernare, și-au iertat frații rebeli, pe “roșii” lui C.A. Rosetti, care simpatizaseră prea mult cu o cauză franceză, republicanismul, izbucnită pe fondul prăbușirii monarhiei lui Napoleon al III-lea și al triumfului germanismului imperialist și retrograd în Europa, pentru aproape o jumătate de secol, pânâ pe timpul primului râzboi mondial. Alți lideri, mai ales social-democrații și chiar socialiștii români de la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre care Adi Dohotaru face un amplu studiu istoric, fiind în prezent doctorand la Institutul de Istorie “George Barițiu” al Academiei Române din Cluj, nu au fost iertați, cel mult tolerați de către conducătorii statului modern românesc, ori marginalizați social-politic. I.L. Caragiale, Anton Bacalbașa și primul mare caricaturist român, Constantin Jiquidi de la “Moftul român”, precum și Al. Vlahuță, G. Coșbuc, nemaivorbind despre M. Eminescu, un exemplu de leadership în anii 1875-1883 datorită articolelor politice și părților satirice ale “Scrisorilor” sale, sunt doar câteva nume, mai sonore, de protestatari așa-ziși pașnici. Au existat și protestatari asasini, ca în orice democrație incipientă, prim-miniștri căzând victime unor mari agitații politice din Iași ori București încă de peste un secol. Astăzi, sociologic vorbind, nu se mai pot diferenția printre sutele și miile de oameni care au găsit cu cale să-și afirme și în stradă drepturi care le reveneau la modul democratic, uneori trecând și la intimidarea organelor de represiune, răspunzându-le deseori prin dezarmarea soldaților și polițiștilor. Fenomenul din anul 2012 al pieței Universității, izbucnit în zilele de 13-15 ianuarie, extins în întreaga țară, nu a fost înțeles, nu i se poate observa și analiza impactul nici în acum, la un an de la dezlănțuirea sa, tocmai din cauză că societatea nu este suficient informată, pregătită, în vederea ieșirii în stradă pentru demonstrații. O lege actuală, încă în vigoare în România postdecembristă, stipulează faptul că o manifestație necesită înștiințarea autorităților cu cel puțin trei zile înainte de-a se desfășura. Deducem prin aceasta tergiversarea ori blocarea intrării protestului în deplină legalitate, restrângerea locului, traseului de urmat. Acestea sunt piedici birocratice nedemocratice, neavând alt scop decât cel al descurajării manifestanților.

În cel mai important capitol al cărții lui Adi Dohotaru, al doilea, intitulat “Dreptul la oraș”, este inclus și subcapitolul “Ecologia ca economie permanentă”, din care un eseu de douăzeci de pagini este o analiză a ocupării hotelului Continental din Cluj de către protestari, cu titlul “Noua Piață a Universității din anii 2000”.
Adi Dohotaru nu se pretinde un teoretician, un analist al protestelor de stradă, ci tipul unui leadership de gașcă, studentul prieten la nevoie, cu idei înflăcărate, gata de a solidariza oricând se ivește ocazia cu oamenii vizionari din mass-media, din mediul universitar, cu tinerii scriitori sau cu inșii obișnuiți, pentru a mai pune în Cluj de-un protest împotriva nedreptăților, a încălcării drepturilor cetățenești, cu scopul dobândirii ori impunerii rapide a unor drepturi. Nu există cale mai eficientă a dialogului cu autoritățile decât ocuparea unei clădiri cu proprietar incert, precum este hotelul Continental din Cluj, ori formarea unui lanț de elevi, studenți, jurnaliști, sportivi, ecologiști, în apărarea unor zone protejate ca localitatea Roșia Montana, ori pentru păstrarea, reamenajarea unor lacuri, parcuri, piste moderne pentru bicicliști ale “capitalei” Ardealului, care să presupună folosință gratuită, necondiționată temporal.
Autorul acestui studiu sociologic, intitulat foarte îndrăzneț “Protestatarul. O istorie participativă”, reușește în două sute cincizeci de pagini să demitizeze înțelesurile cuvintelor “protestatar”, “activist”, “manifestant”, urând cel mai mult mistificările de genul Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, puși în panteonul comunist tot mai sus, pentru a cădea cu răsunet după o perioadă nu mai lungă de două-trei decenii. Reflexiile asupra mișcărilor studențești din Franța, asupra cărora s-a aplecat Eugen Simion în “Jurnal parizian”, dar mai ales cele antirasiste de pe timpul lui Martin Luther King, l-au determinat pe Adi Dohotaru să scrie prima sa carte, intitulată incitant “Anii 1960: mișcări contestatare în SUA”, publicată la Eikon din Cluj în 2008, pe când avea numai douăzeci și cinci de ani. Cartea sa din 2012 este scrisă dintr-un exces de modestie ca o carte mărturie a vremurilor de criză în care se pot face multe și prin voința cetățenilor de rând, a celor mai responsabili dintre noi, într-un spirit organizat și într-o acțiune, într-o mobilizare cât mai amplă. Dovezi în acest sens întâlnim în toate eseurile adunate în cele trei mari capitole, “Portretul activistului în studenție”, “Dreptul la oraș” și “Disprețul vostru / Protestul nostru, cum am văzut manifestațiile din ianuarie-februarie 2012 și urmările acestora”.