poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1542 .



Apologia prostiei
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2012-02-15  |     | 



Nu este adevărat, cum se spune, că ne naștem toți egali. Cei iubiți de zeu pentru credința, iubirea și virtutea lor devin aleșii săi. Li se spune „aleși” doar pentru că ei sunt blagosloviți să procreeze urmași inteligenți. Și fiindcă mintea e misterioasa forță care transformă fetusul animal în om are o valoare inestimabilă. Cei care în urma judecății cerești, pentru viciile lor, sunt declarați păcătoși primesc condamnarea la ispășire. Și cea mai grea este pedeapsa de a naște urmași proști.
Inteligența, fiind atât de prețioasă, îl face pe posesorul ei omul cel mai bogat dintre semeni. Dispunând de atâta bogăție, în mod firesc, el e preocupat doar să fie unicul proprietar al bogăției sale. Adică își este suficient sieși, având preocuparea majoră să își fie propriul stăpân. Cu puterea pe care i-o dă “averea” sa el reușește acest lucru. Și, nedepinzând de ceilalți, e un om liber. Fiindu-și suficient sieși asta i se pare cel mai de preț și e, astfel, ferit de ispita de a mai pofti la altceva. Neavând viciul lăcomiei, prin natura sa, el este un virtuos. Ca orice virtuos iubitor de Dumnezeu, care are atât de mult, simte nevoia să dăruiască, din toată inima, și celorlalți. Asta îl face milostiv și generos. Milostenia însă îl slăbește în fața celor lacomi care atentează la avuția sa. Și pentru că are destul, aproape inconștient, se lasă jecmănit de către ei doar privindu-i cu un soi de condescendență superioară. Ceva în genul: „ Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!” Iertător cu cei care păcătuiesc îi încurajază, fără să-și dea seama pe calea răului comițând, involuntar, la rându-i, un păcat. Devenit păcătos se poate mântui doar prin ispășirea urmașilor, care sunt astfel condamnați să se nască proști.
Prostul e omul lipsit de acel valoros dar - mintea. Neavându-l, înseamnă că este foarte sărac. Și dacă este atât de sărac, ca orice ins lipsit de mijloace, firesc, e și slab. Slăbiciunea îl lipsește de apărare în fața celorlalți, dar mai ales în fața ispitelor. Și pentru el, prima și poate cea mai gravă dintre ispite (vezi poruncile divine), e lăcomia care îl ademenește și tinde să îl subjuge. Devenit sclavul ispitei e un păcătos notoriu. Lăcomia îl face ca toată viața să aspire la a aduna tot ce percepe, cu mintea lui proastă, că nu are. Și, vai, câte sunt pe lume și el trăiește doar ca să le aibă... Fiind sărac (cu duhul), cel mai acut resimte insuficiența puterii pe care dacă ar deține-o s-ar simți un om liber. Neavând-o în sine o caută în afara sa. Și, de regulă, se aventurează în afaceri și politică. Ca afacerist, fiind sărac și slab, e preocupat doar cum să fure cât mai mult din tot ce nu are. Ca politician, fiind sărac și slab, cerșește puterea prin votul celorlalți. Când o obține, el rămânând în continuare funciarmente sărac și lacom, e preocupat să-i stăpânească pe ceilalți. Ajunge astfel tiranul al cărui destin se identifică cu continua năzuire de a strânge, aduna cât mai mult. Afaceristul face același lucru, apelând însă la puterea banului. Prin ban și influență prostul aspiră să stăpânească (aibă) toată lumea . Bolnav de nevoia de bogăție și de putere, el nu se dă înapoi nici să ucidă. De asta omenirea ajunge să fie bântuită de crimă și războaie. Prostia face din om avarul desăvârșit. El nu trăiește decât ca să ia , organic nefiind în stare să dăruiască. Trăind doar ca să adune pentru a ajunge la putere și folosind puterea celorlalți, ilicit însușită, doar ca, iarăși, să adune doar pentru sine își risipește, în fapt, cu inconștiență viața. Fără viața sa el, în mod real, nici nu trăiește. Ori netrăirea adevărată e cea mai mare osândă, iar viața sa înstrăinată e cea mai cumplită ispășire. Pătimind deposedat de propria-i viață, prostul în fapt, fără să vrea și să știe, se mântuiește. Ajunge beneficiarul celebrului precept biblic tocmai pentru că el, tot timpul, nu a știut ce face. Mai ales, habar nu a avut că el nu a beneficiat de darul cel mai de preț – viața sa. Asta semnifică, în final, jertfirea de sine pe altarul mântuirii. Pentru autosacrificiul său divinitatea îl răsplătește cu potența de a procrea urmași inteligenți.
Numai străbătând această odisee, atât prostul cât și inteligentul ajung la limanul înțelepciunii. Doar aici e autentica fericire pământeană, pentru că înțelepciunea e mai presus decât însăși sfințenia. O include și pe lângă puritate, pătimire, credință, iubire mai are ceva în plus. Acel “ceva” e nebunia ori generozitatea inteligenței. Inteligență care nu este altceva decât spirit divin, unică valoare cu o infinitate de carate. Ea este tot ce rămâne și dincolo de moarte...
Oare, prin atâta pătimire, să fi atins neamul ăsta românesc nivelul înțelepciunii care i-a permis să înțeleagă această “dialectică a deșertăciunii” și îl face, de atâta timp, să „odihnească în ortodoxie”? Trăiesc realitatea noastră de astăzi și văd în ea, după două decenii, încă urmările “furtunii” din decembrie ’89. Se pare că atunci a scos la suprafață, nu doar gunoaiele ci, și bună parte din prostia decantată în adâncurile ființei naționale. Privesc cu silă înghesuiala asta grotescă, dementă prin care o pleavă alogenă de deșeuri umane au acaparat politica, media, guvernarea țării și bogățiile noastre ale tuturor și aproape că îmi vine să-i mulțumesc zeului. Poate că astfel răul din noi a ieșit la suprafață, a devenit vizibil și posibil de extirpat iar în străfundurile noastre etnice am devenit, prin această primenire, mai curați. Poate că era nevoie de această „autoderatizare” pentru fi posibilă o nouă resurecție a românismului. S-ar putea crede că îndemnul „deșteaptă-te române!” al imnului nostru național nu ni se adresează nouă „prostimii”, oamenilor simpli ci acestei jalnice „elite” aculturale și străine de ființa noastră.
Știm că de secole strategia noastră de supraviețuire a fost aceea de a ne detașa de suprastructura străină, nereprezentativă și de a “ieși din istorie” potrivit zicalei “înțeleptul cedează!” Dar prin aceste repetate “ieșiri” nu am făcut decăt să ne restrângem continuu geografic și geopolitic în favoarea altora. Cred că e timpul să ne privim ograda cât a rămas de mică și să ne spunem că a venit vremea să plece ei. Deci, "deșteaptă-te române" poate semnifica că a venit vremea să ne mai eliberăm de această povară a înțelepciunii și să devenim, în fapt, proști dacă numai astfel putem să ne recuperăm țara. Altfel, cu atâta înțelepciune, s-ar putea să ne spiritualizăm, adică să dispărem ca stat și nație de pe pământ și din istorie.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!