De curând am reușit să citesc ultima carte a lui Alexandru Petria, Deania neagră. Vreo două dintre povestiri îmi fuseseră cunoscute anterior, la fel și "Zilele mele cu Renata", carte care stârnise atâtea controverse.
Ei, bine, după ce am terminat de citit această ultimă apariție editorială a sa, am avut senzația că mai urmează ceva, că încă nu s-a terminat. Această senzație o lasă Petria, cred eu, în mod intenționat. Povestirile sunt succinte, scrise direct, fără explicații inutile, fără cuvinte redundante, personajele fiind atât de bine conturate din doar câteva trăsături de pană (sau tastă), încât ai impresia că le cunoști de când lumea.Cufundându-te în lumea Deaniei nimic nu ți se pare nefiresc. Însuși straniul este atât de bine contopit cu normalitatea, cu blazarea, cu cotidianul, încât nici nu-ți dai seama când aluneci într-altă lume. Ajungi, după ce citești, să te întrebi: "Chiar e adevărat?". Și asta, pentru că scriitorul a intuit atât de simplu unde poate așeza acel declanșator de ciudățenii, încât, chiar și lucrurile cele mai bizare, le simți că sunt în Deania la ele acasă. Personajele parcă le cunoști de mic copil. Rămâi cu senzația că precis doamna de la patiserie era și ea complice, că florăreasa de la colț știe și ea despre ce e vorba, că fata cu buzele puternic rujate, care tocmai se urcă în tramvai, e și ea desprinsă din carte. Nici cerșetorul de la colțul străzii nu te va lăsa fără gânduri și nici vecina care face cei mai buni cozonaci de pe scară și nici amicul cu care tocmai ți-ai băut berea, nimeni nu poate fi străin de Deania. Și asta, fiindcă toate personajele sunt atât de bine ancorate în cotidianul atât de cunoscut, încât, chiar și acolo unde povestirea scapă, ieșind din normalitate, te apucă o stare stranie, contradictorie, oarecum. Deși te intrigă, în același timp, te liniștește: totul, în acea lumina creată, oricât de ciudat ar fi, pare normal. Și asta, doar pentru că dozajul straniu-banal este realizat în cele mai bune măsuri.
Acesta este sentimentul care te domină pe mai tot parcursul cărții. Vrei dragoste? Ai și dragoste! Vrei acțiune? Ai și acțiune! Vrei umor? Îl găsești și pe ăla! Ah, vrei senzații tari? Nicio grijă, le găsești! Erotism? E acolo! Sunt toate acolo, în cartea lui Petria.
Pus pe glume, serios, meditativ, tranșant, direct, scurt, fără echivoc, interesat, interesant, bun observator, cool, sensibil, timid, plin de erotism, cinic, disciplinat, rebel, obraznic, sincer, plin de inițiativă, blazat, matur, naiv, idealist, experimentat, realist, fantastic... Cam acesta este Alexandru Petria, ca scriitor, privit prin prisma Deaniei negre. Restul îl veți completa voi după ce veți citi cartea...

Acum sa va mai spun de ce am simțit eu că această carte încă nu e gata. Cum spuneam, după ce o terminasem, am încruntat scurt din sprâncene, oarecum încurcată. Și mă gândeam:"Și-acum?". Pe de o parte, pentru că acea stare te cuprinde atât de pe nesimțite - nu-ți dai seama când înaintezi în citire, captează - dar pe cealaltă parte, pentru că simți, ca cititor, că dincolo de aceste rânduri atât de aparent superficial schițate, se află o mare capacitate de a descrie lucruri cu adevărat fascinante. E ca și când ai ajunge în fața unei bălți ce-o vezi că susură și abia după un timp realizezi că dedesubt se află un izvor. Ei, bine, eu cred că "izvorul" asta al lui Petria, "zăcămintele" lui, sunt atât de "coapte" pentru exploatare și sunt atât de la suprafața situate, încât ar fi păcat să nu ia în serios această "ofertă" sau "cerere" (alegeți ce simțiți) a publicului cititor și să nu dezvolte această capacitate a sa de a construi un roman cu adevărat memorabil, care să ofere, de la un capăt la altul, o lume unică. Va spun, în scriere nu e nevoie de cuvinte mirobolante, de expresii abracadabrante, de construcții fantasmagorice și evocarea unor nume pre(ten)tioase și nici de înșiruirea spuselor tuturor înțelepților lumii. Chiar nu e nevoie deloc de împănări! E nevoie doar de har, de talent. Talentul de scriitor. Iar Alexandru Petria îl are!

Dar, gata, mai bine nu mai spun nimic...
Și, acum, o să va las un pic în tovărășia lumii lui Petria. N-o să va dau ca exemplu citatul unde un haidamac cu niște cizme numărul 47 fac să pâraie, din două mișcări, oasele ce nu încăpeau în coșciug ale iertatei roabe a lui Dumnezeu Afinia. Pe ăla o să-l găsiți voi. Va dau alte două citate, momente ale cărții, care mie mi-au rămas în memorie:

"A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obișnuia să repete, cu o superioritate cocoșească, prin care cei ce-l știau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ștergătorul în funcțiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris și el în tinerețe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Și poezii și proze scurte prin revistele literare. S-a lăsat și s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca și în fața colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, și la femei, după cocteiluri, și la scandaluri. Se prefăcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeași redacție fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai șefe.
Când am ajuns să am habar de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru și șaizeci și cinci ai lui. Aveam mustață și barbă și Andrei mă ținea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coșurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Așa mi-a cerut.
“Ești mincinos, hoțoman, șmecher, o să răzbești cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele și cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi, ca oricare alta, Andrei. La drept vorbind, n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve..."

Iar dacă în versiunea originală nu v-a plăcut Casablanca, mai aveți șansa să vizualizați mental propria ecranizare, după scenariul lui Alexandru Petria. După ce parcursesem câteva pagini de "grozăvii", mă gândeam: "Gata, aici e rost de iubire!" și m-am apucat să citesc cu simțurile ascuțite:

"Cât ar dori ca aceste clipe să nu se termine. Crapă bostani pentru porci, cu mișcări precise. Parcă nici nu simte în mână securea cam tocită, cu mâner foarte scurt, rugos."[...]"Simte că aceste clipe sunt dintre cele rare, foarte rare, când nu are ce să-și reproșeze, fiind fericită. Costantin* o ducea la cinematograf și de trei ori pe săptămână. Gândindu-se la filme, obrajii Mariei iau culoarea reiaților care o strâng la burtă, purpuriu de alizarină, și-și spune să-i dea jos, să-i schimbe cu pantalonii de trening. Aprinde o țigară, imitând inconștient gesturile lui Humphrey Bogart din “Casablanca”. A crescut în casă cu Humphrey Bogart, cu “Casablanca”, cu Ingrid Bergman, cu personajul Rick Blaine spunându-i Ilsei Lund, în cunoscutul club de noapte cosmopolit din nordul Africii, “Citesc în ochii tăi, micuțo”. Humphrey Bogart e bărbatul ei ideal, iar Eugen nu-i seamănă. E căsătorită cu Eugen de 16 ani. Cât ar vrea ca aceste clipe să încremenească, s-o ocrotească în brațele lor moi, să nu se termine."[...]"După ce i-a șters tăișul cu o cârpă de bumbac, a așezat securea pe un taburet și a strivit țigara în scrumiera curată de porțelan, rotind-o.
Două buze i s-au lipit de ceafă. Niște mâini puternice i-au cuprins sânii, cu degetele în sus. Și-a cuprins-o și un miros pătrunzător de alcool. Nu a auzit când a intrat Eugen. Starea de beatitudine începea s-o părăsească, și nu vroia. Intruziunea era dureroasă, sfâșietoare, ca un viol. Eugen îi prinse palma dreaptă și i-o puse pe penis. Îl avea scos din pantaloni. “Sărută-mi-l”, auzi dinspre Eugen, și i se păru că auzi și “Citesc în ochii tăi, micuțo”. Apucă securea și lovi. De mai multe ori, repede. Sângele lui Eugen coloră pardoseala de stejar. Bărbatul horcăi un timp, apoi tăcu.
Maria Boldor observă că lângă ușă Rick Blaine își aprindea o țigară. Costantin întoarse o pagină și se foi."


*bunicul