Vocația trădării: de la hiclenie la delațiune

Mircea Bălan pare a fi preocupat de subiectele tabuizante legate de componenta etică și comportamentală a neamului nostru, denunțând clișeele și ipostazele ei festiviste prezente în manualele școlare sau în mentalul colectiv. Istoriile lui, fie că e vorba de cea a beției, fie de avatarurile trădării propun o altă receptare a trecutului, privit deseori prin prisma aspectelor depreciative, ținute sub tăcere până acum sau amintite lapidar. Demersul, salutar de altfel, nu este lipsit de capcane în ceea ce privește modalitatea de realizare, nu tocmai științifică, în ciuda celor aproape 800 de pagini care alcătuiesc Istoria trădării la români, carte apărută în urmă cu un deceniu la Editura Eurostampa din Timișoara. Documentarea minuțioasă este sabotată de interpretarea precară a evenimentelor înfățișate, studiul luând uneori mai degrabă aspectul unui tabel cronologic, a unei dări de seamă asupra trădărilor. Multitudinea de citate ale istoricilor autohtoni, dintre care Nicolae Iorga este mult prea des și nu tocmai fericit invocat ca autoritate tutelară a evoluției românilor, e contrabalansată de opiniile străinilor, mai laconice, dar expresive din punctul de vedere al mefienței și disprețului pentru acest popor a cărui vocație pare fi aceea a trădării și asasinării liderilor. Analistul oscilează între incriminarea faptelor înfățișate, meditațiile asupra perenității delațiunii și lamentațiile referitoare la destinul ingrat al insului mioritic, obligat – oare de ce ? – să se plieze cameleonic în funcție de regimul de dominație de care a avut parte. Astfel, invaziile succesive, cotropirea otomană sau fanariotă contribuie la degenerescența etică a românului, cocârjat de necinste încă de pe vremea dacilor. Tendința de radiografiere a profilului moral din prefața pompos intitulată Arheologia trădării este insuficient exploatată și nu atinge etnopsihologia. Pe de altă parte, lipsa notelor, a unui indice de persoane și de locuri, pauperul comentariu al situațiilor, amplasarea neștiințifică a surselor consultate dau senzația unui amalgam, a unui eșafodaj din care, dincolo de inventarierea trădărilor, lipsește filonul ideatic, singurul apt să motiveze coerent proliferarea acestora în toate epocile.
Nu poate fi omis însă curajul celui ce încearcă să reabiliteze realitatea mistificată în perioada totalitară – și nu numai – , înfățișând istoria națională ca pe un lanț neîntrerupt de viclenii, omoruri, fratricide sau regicide, disimulări, lupte pentru putere/avere etc. Cele două volume sunt marcate cronologic prin subtitlurile De la origini până la Mihai Viteazul, respectiv De la Mihai Viteazul până astăzi. Unicitatea noastră, orgoliul național, atât de vehiculate până acum, par o monedă calpă, propagată nociv de manualele școlare de care a avut parte și generația mea. Astfel, sintagmele stereotipe, patriotarde se dovedesc simple instrumente de narcotizare și de manipulare a unei nații care reușește să oripileze și azi Europa prin primitivism, mârlănie, lipsă a onoarei, superficialitate. Această „insulă de latinitate într-o mare slavă‟ se înfățișează, diacronic, ca o enclavă a fariseismului, un teren fertil într-ale… stagnării în barbarie. Vom afla și din cartea lui Mircea Bălan că strămoșii noștri nu erau doar tracii bravi și etici înfățișați de Herodot, ci aveau, așa cum semnalează D. Drăghincescu, «un caracter cumpătat, însă viclean și înșelător. Duplicitatea dacilor era proverbială în antichitate». Ștefan cel Mare, atletul creștinătății, creator al unui front antiotoman doar în acte, pentru că Moldova nu s-a aflat în calea axelor de putere și expansiune mondială, este un ingrat față de Vlad Þepeș care l-a întronat și nu numai că-l trădează, dar îl și atacă într-un moment de vulnerabilitate, când se războia cu turcii, pentru a intra în posesia Cetății Chilia. Alteori, doza de patriotism de care nu se poate debarasa totuși autorul, contestă autenticitatea unor documente percepute drept incontestabile de către istoriografia vremii, cum ar fi epistola de trădare a lui Dracula III către sultan, interceptată de Matei Corvin, cu ajutorul sașilor și expediată Papei, care îi va aduce voievodului autocrat o încarcerare de 14 ani. Aflată în arhiva Vaticanului, scrisoarea este considerată de către Mircea Bălan, o mistificare grosolană pusă la cale de Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Matei Corvin și boierii valahi nemulțumiți de domnul lor. Nici în cazul cruciadei de la Varna din 1444, ai noștri nu se dezmint. Trădează coaliția, jefuiesc cortul și comorile regelui Vladislav I, contribuind astfel, după puterile lor hiclenești, la căderea ulterioară a Constantinopolelui. E drept că nici restul cruciaților nu au fost mai breji. Genovezii trec de partea lui Murad, denunțând secretele aliaților, în vreme ce ostașii lui Iancu par mai preocupați de colecționarea „banilor aruncați de turci de pe cămile, decât cu urmărirea și uciderea lor.‟
Lipsa de receptivitate a românilor față de trecut, față de devenirea lor etnică poate fi remarcată și în faptul că suntem singurul popor care, vreme de aproape un mileniu, după retragerea aureliană nu are o istorie consemnată și asistăm, până la apariția ungurilor, la un hiatus documentar care dă naștere numeroaselor speculații.
Introducerea delimitează aria de răspândire a trădării, pornind de la etimologia latină a acesteia, tradere, la sinonimele ei contextuale din actele medievale – hiclenie, viclenie, hainie, hitlenie, nota infidelitatis sau, în Occident, felonie, termen ce desemnează încălcarea contractului de fidelitate pe care vasalul era obligat să o poarte stăpânului. Fie că e vorba de complot, rebeliune, insubordonare, adulter, abandon a unei cauze, partid, idei, deconspirarea secretelor sau trădarea de neam/patrie, fațetele acestei plăgi imorale sunt multiple, iar miza – gratuită uneori. Autorul se întreabă dacă ea e „ceva dobândit ereditar, moștenit prin gene, ca talantul la pictură, de exemplu și care iese la iveală într-o anumită conjunctură specială, e un blestem legat de păcatul originar – Adam și Eva înfăptuiesc în fond prima trădare umană – sau e un act de excepție?‟ Problema pare a-l fi preocupat intens pe Mircea Bălan, iar informațiile din cele două volume acreditează ideea că neamul nostru ar fi un mercenar al trădărilor, că pâra, disimularea, perfidia constituie nu numai tare genetice, ci și altoiuri succesive, datorate contaminării și încrucișării cu popoarele cu care am venit în contact.
Involuntară sau premeditată, generată de un temperament coleric sau doar plăcere a denigrării, săpării celuilalt, camuflată de mantia bunelor intenții, necesitate a salvării la un moment dat, ea nu poate fi abstrasă eticului. Mai mult, aceasta poate fi percepută ca o maladie incurabilă, prima trădare antrenând-o pe următoarea, într-un lanț infinitival ce nu mai poate fi sistat. Trădătorul e „un mutilat sufletește‟ și încearcă să-și motiveze, pueril și fantast demersul denigrator, fără a avea vreun sentiment de culpă. Ei aparțin tuturor categoriilor sociale.
Deși trădarea nu constituie apanajul exclusiv al românilor, istoria universală fiind plină de astfel de cazuri, autorul încearcă să delimiteze etapele evoluției acesteia în perimetrul nostru. Subiectivitatea incriminantului apelativ depinde și de unghiul de percepție. Astfel, boierii complotiști erau catalogați drept trădători de către voievod, în vreme ce acesta era considerat un sabotor al castei lor datorită tendințelor autocratice; adulterul soțului era acceptat ca o normalitate, în vreme ce consoarta infidelă era omorâtă în perioada medievală.
Primul volum este împărțit în patru capitole: Antichitatea, La început de Ev Mediu, Trădarea în secolele XIV-XV, Trădarea în secolul al XVI-lea, în vreme ce delimitarea cronologică a celui de-al doilea este mai fărâmițată, fiecare parte acoperind două secole. Evenimentele petrecute în timpul domniei lui Mihai Viteazul până la 1800 sunt despărțite de cele contemporane. Succint radiografiate îmi par a fi ultimele două capitole, Trădarea comuniștilor și abdicarea forțată a regelui Mihai, respectiv Trădarea de la Dej la Ceaușescu, poate și datorită faptului că ele aparțin istoriei recente, iar populația României din perioada totalitară era transformată într-un trib abulic, guvernat de un semianalfabet, niște păpuși de paie ce scandează lozinci în care nu cred, trăind înfometați în beznă. Denunțul, pâra, ficționarea, târârea, rapoartele, perpetuate și azi - au atins atunci cote apologetice, terifiante, iar riposta la sistemul coercitiv se limita la o disidență… în gând.
Trădarea la daco-geți nu reușește să identifice primul Iuda autohton, dar relevă prezența „unei matrice favorabile plămădirii unui suflet de trădător în lumea dacică‟. Dacă onomastica întâiului denunțător nu este cunoscută, primul regicid, din anul 44 î.H., cel asupra lui Burebista, conduce la fărâmițarea statului centralizat. Complotul, pus la cale de niște tarabostes nemulțumiți de pierderea formațiunilor lor politice prin unirea realizată de rege, voința de putere a acestora îi determină să organizeze o răzmeriță înainte ca legiunile romane să pătrundă în țară. Speculațiile lui R. Vulpe referitoare la faptul că aceștia au avut ca model asasinarea lui Caesar sunt aberante, încercând să ofere răsculaților tribali o notă de mimetism imperial. Geto-dacii par a oferi suport doar trădătorilor din Imperiul Roman cultivând traseismul conjunctural și trecând, fără procese de conștiință, dintr-o tabără în alta. Ajung, încă din această perioadă, să solicite aport armat extern pentru a-și asigura domnia, practică devenită curentă în Evul Mediu. Burebista cochetează cu Pompeius, regele dac Coson îl contactează pe Brutus și oferă suport militar triumvirilor, apoi îl curtează pe Octavianus și-n cele din urmă pe Marcus Aurelius. Decebal capătă de la Domițian sprijin material și meșteri în urma pactului din anul 89 p.Hr., dar îi va utiliza pentru campania împotriva acestuia. Trădat de propriile căpetenii, avide de bani și învins în ambele războaie, Decebal încearcă să organizeze un asasinat asupra lui Traian, eșuat însă. Legendarele sale comori vor ajunge în posesia romanilor ca urmare a deconspirării locului lor de către Bicilis. Nu alta va fi, peste secole, soarta lui Mihai Viteazul sau a lui Tudor Vladimirescu, trădați și asasinați cu aportul generalilor proprii. Regelui dac îi rămâne măcar demnitatea de a-și fi luat singur viața…
Profilul moral al poporului român în zorii formării lui consolidează aria comploturilor, mitomaniilor și trădărilor prin mărturii ale străinilor cu privire la caracterul lor fariseic. Scriitorul bizantin Kekaumenos, referindu-se la daci, remarcă plin de dispreț: «Mari mincinoși și tâlhari vestiți, ei sunt pururi gata a jura prietenilor cele mai grozave jurăminte, și a le călca apoi cu ușurință; - făcând frății de cruce și cumetrii, meșteri de a înșela prin ele pe proști.» Nici în secolul al XVII-lea imaginea depreciativă a acestora nu se diminuează. Mihail Bocignoli din Raguza îi vede ca «pe un neam de bețivi și lacomi, cu un spirit grosolan și necioplit», iar Verancsics relevă, plin de stupoare, faptul că există o maladie ascunsă a valahilor care-i determină «să-și omoare aproape toți domnii, fie în ascuns, fie pe față». Trădarea, complotul ce duce la mazilire, regicidul, fratricidul, asasinatul, otrăvirea, strangularea, înecarea sunt numai câteva forme ale insurgenței boierești. Abandonarea vechilor zei și creștinarea forțată, schisma din 1054 care duce înspre o ruptură cu Occidentul, resimțită în plan cognitiv și cultural vreme de secole, consolidarea lichelismului prin asimilarea bizantinismului decadent, alunecarea spre balcanism, ca treaptă ultimă a pervertirii morale, instaurează o hegemonie spirituală a disimulării, cabotinismului și duplicității prezente foarte și în contemporaneitate. Fie că e vorba de trădarea cnejilor pentru a fi înfeudați, abandonarea onomasticii în favoarea celei maghiare sau de acceptarea catolicismului, ca garant al escaladei nobiliare, istoria medievală se înfățișează ca un lanț imoral, datorat și lipsei unei tradiții etice de tipul codului onoarei cavalerești. Basarab I, în pofida acceptării suzeranității maghiare, se aliază cu tătarii în cazul celebrei lupte de la Posada din 1330, dar în scurt timp se va război cu ei. Astfel, tratatele și alianțele par a fi redactate doar pentru a fi încălcate.
O culme a trădării este considerată lupta dintre descendenții lui Ștefan Mușat care, pentru a dobândi coroana, apelează la sprijinul ungurilor (Petru), respectiv a craiului leșesc Cazimir (Ștefan), neținând cont nici de legăturile de sânge, nici de interesele țării. Dator polonezilor, va jura că se va implica în orice conflict belic al acestora, chiar dacă demersul ar contraveni Moldovei. Poziția lui labilă este amplificată de aceea a boierilor, care se declară supuși ai craiului și capătă de la el permisiunea de a-și abandona voievodul în cazul în care acesta ar fi bănuit de felonie. Secolul XV instaurează parcă o dictatură a trădării, datorată ascensiunii uzurpatorilor, dar mai ales relațiilor cu Imperiul Otoman. Eficientă foarte, aria calomniei și delațiunea capătă acum statutul unei veritabile arte, deși se practică deseori o „trădare mimetică‟, ce vizează continuarea rivalităților ancestrale, după modelul strămoșesc, fie aplicarea unor strategii noi de denunțare. Relațiile românilor cu turcii cunosc, de-a lungul vremii, trei tipuri de raporturi: independență, dublată de plata tributului - până la Mircea cel Bătrân, vasalitate – după modelul lui Radu Praznaglava și Alexandru Aldea, respectiv dominație indirectă și aservire propriu-zisă, după lupta de la Mohács.
Studiul lui Mircea Bălan se încheie cu o serie de meditații și interogații referitoare la adevărul asupra Revoluției din Decembrie 1989 și este lipsit de un capitol conclusiv. Demonstrația asupra durabilității trădării la neamul românesc, cu forme tot mai diverse de manifestare, rămâne așadar deschisă. Pe cine am mai putea trăda într-o țară în care președintele este înjurat la scenă deschisă tocmai de forțele de ordine, economia e la pământ, șomajul - tot mai galopant, iar datoriile externe ne înglodează fără ieșire? Să fie iar de vină străinii, care nu ne vor, așa cum nu ne-au voit nicicând, operând discriminări între barbari și nebarbari?
„Dar noi locului ne ținem/ Cum am fost, așa rămânem‟.
„Vom fi iar ce-am fost și mult decât atât‟.
„Viitor de aur țara noastră are.‟
…