poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3422 .



Condiția geniului vis-a-vis de trăirea românească
eseu [ ]
Alexandru Buican,Posteritatea lui Bacovia și Istoria… lui G. Călinescu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2010-08-09  |     | 



Volumul lui Alexandru Buican, Posteritatea lui Bacovia și Istoria… lui G. Călinescu (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010), „Ediția a II-a restaurată și adăugită”, aprofundează notațiile publicate în revista new-york-eză „Polemici” al cărei director era în perioada 1988-1991, dar mai ales varianta din anul 1997. Mențiunea „restaurată”, neîntâlnită în mențiunile editoriale, reflectă dorința de a reabilita un eseu care a avut un statut ingrat încă de la început, însoțit chiar de atitudinea defensivă a celor care l-au tipărit și au ținut să releve faptul că nu aderă întrutotul la opiniile autorului. Broșura, „apărută într-un volumaș meschin, la Editura Științifică, în anul 1997, a înfățișat un text intermediar și cumva diluat. Cum nici eu nu prea înțelegeam ce voisem să spun acolo, a fost pus în circulație numai un tiraj foarte redus. Restul de exemplare, după ce a stat pe la mine prin bibliotecă un timp, a fost aruncat la gunoi”. Conținutul volumului pare a se afla în discordanță cu titlul deoarece Istoria… călinesciană este doar pretextul disertației asupra insului de valoare și a raporturilor acestuia cu neamul căruia îi aparține din punct de vedere etnic, aspect ilustrat analitic prin raportare la trei modele estetice, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski și George Bacovia. Cartea, preponderent filosofică nu este o exegeză, ci un studiu de etnopsihologie și o istorie a mentalităților subsumată statutului geniului. Scriitorul nutrește, de altfel, un dispreț suveran pentru profesia de critic literar, considerată doar o mască aptă să camufleze, sub un registru lingvistic academic și deseori indigest, vacuumul de idei și incapacitatea de a percepe valorile adevărate: „Criticii sunt scriitori ratați. Sunt asemenea unor impotenți atrași de o femeie. Dar ei sunt și niște cititori ratați. Omul obișnuit își alege volumele care îl interesează și le parcurge pur și simplu. Lui o carte îi place sau nu. Criticul însă, se vede obligat să-și spună părerea și despre autori care nu-i plac și atunci vorbește prostii.”. Textul propriu-zis este consolidat de prezența notelor, polemice prin excelență, care completează meditațiile scriitorului și pot fi privite ca niște entități distincte, niște microeseuri ele însele.
Volumul debutează cu semnalarea faptului că, în ciuda cohortei de elogii care au evidențiat importanța operei bacoviene, poetul își păstrează anonimatul deoarece „a-l gratifica pe acesta cu aprecieri mediocre, înseamnă a nu-l recunoaște”. Punerea în discuție a felului în care G. Bacovia a fost receptat de către contemporani reprezintă prilejul unui șir de interogații, elucidate pe parcursul cărții, privitoare la soarta paradoxală a unui artist în cadrul «trăirii românești» în care recunoașterea survine cu atât mai tardiv cu cât ești mai valoros. Alexandru Buican propune o altă grilă de interpretare a acestuia, eludând componenta istoric-estetică, amendată pentru insuficiență - și militează pentru necesitatea unei perspective mai ample, aceea a insului de vocație, care se sustrage setului de norme/dogme etnice și, devansându-și comunitatea, își urmează destinul personal, „în pofida” acesteia.
Premisa revalorificării „cazului Bacovia” demarează cu problematizarea legăturii „dintre geniul literar și critică”. Deși nu contestă monumentalitatea Istoriei… lui G. Călinescu, analistul remarcă supralicitarea importanței ei într-o cultură în care, ca urmare a condițiilor social-istorice din România postbelică, cartea a căpătat un iz legendar și a devenit o Biblie exegetică la care se raportează constant sateliții călinescieni. Eseul conține notații importante referitoare la rolul unei istorii literare, care ar trebui să aibă un rol restaurator, de rectificare valorică, „redimensionând, în numele esteticului, faime sau ignorări, fiind astfel, o reacție a timpului modern față de o epocă închisă”. Modelul ideal al unui astfel de instrument estetic este invalidat însă, în opinia autorului, de gigantesca și volumetrica Istorie… a lui G. Călinescu. Analistul semnalează și atitudinea mimetică a unor scriitori, perimată în raport cu epoca lor, care copiază modelul atestat deja valoric în speranța iradierii, a contaminării întru notorietate. Pleiada epigonilor eminescieni și a naratorilor crengiști încearcă să perpetueze în secolul XX o rețetă estetică improprie timpului căruia îi aparțin cronologic. Criticul literar ar trebui să fie un vizionar, elaborând o diagnoză valorică a autorilor „în perspectiva viitorului”. G. Călinescu însă menține clișeele referitoare la predecesori și, în masiva lucrare, „face nu mai mult de trei, patru mutări decisive, îndrăznețe pentru contemporani”. Acestea constituie o salubrizare a perimetrului literar „de două nume goale”, Al. Vlahuță și Cezar Petrescu. Ulterior, postulează congruența valorică Alexandru Macedonski-Mihai Eminescu și elogiază creațiile lui Camil Petrescu. În cazul celui din urmă autor Alexandru Buican remarcă diagnosticarea eronată a exegetului, care amplasează în prim-plan romanele scriitorului autenticist, iar nu dramele sale. În plus, analiza pieselor camilpetresciene este și ea superficială. Deși polemistul este unul dintre suporterii cei mai înverșunați ai lui Camil Petrescu, acesta emite verdicte valorice ferme. Astfel, „biografia dramatică, epică, Bălcescu, nu este decât o seacă producție didactică”, în vreme ce Mioara, o capodoperă („«o piesă slabă», după G. Călinescu”) reprezintă un manifest incendiar unic în literatura română, în care „protestul inteligenței asupra mediului se ridică la tonul și gestul antisocial”.
Cecitatea exegetică a profesorului de estetică reiese flagrant, conform afirmației eseistului, din paginile alocate lui Bacovia. („Greu poate fi pronunțată o mai pronunțată miopie în fața unei opere de excepție”). Tonul lui Alexandru Buican devine tot mai acid, inventariind strategiile abordate de analist, precum și deformația profesională a comparatistului care nu poate emite decât potpuriuri de nume sonore, încercând să aplice un șablon uniformizant lui G. Bacovia, văzut prin raportare la tehnici și procedee simboliste, omițând însă abordarea empatică. Obsesia thanatică, asimilarea progresivă a ritualului trecerii în neființă, poetica solitudinii, „pura suferință metafizică”, transformarea acesteia în companion cotidian al eului alienat de lume sunt relevate persuasiv, fără a eluda pauperitatea percepției călinesciene în privința ploii, transformând discursul într-o pledoarie a unicității bacoviene. Meteosensibil, poetul participă epidermic la manifestările naturii și fiecare anotimp este resimțit ca o busculare ce se repercutează asupra sinelui, vampirizându-i energiile sufletești. Alexandru Buican vede tocmai într-o „astfel de senzorialitate paroxistică […] instrumentul de cunoaștere al savantului-poet”. Notele recognoscibile ale virtuozității lirice sunt descoperite tocmai în animarea ambientalului, decorul metamorfozându-se în concept care facilitează actul cunoașterii. Viziunile acestuia impregnează universul de ipostazieri ale des-ființării, iar planeta se transformă într-un locaș mortuar în care analistul remarcă similitudini cu decupajele lui Salvador Dali ce înfățișează un topos contaminat de stihii, în care natura, opresivă denunță efemeritatea și insignifianța omului. Eseistul evidențiază componenta preponderent filosofică a sistemului de gândire bacovian care-l apropie de M. Eminescu. Poetul romantic însă este mefient în fața prezentului și proiectează speranța împlinirii într-un dincolo transcendent, printr-o detașare de contingent și o reintegrare „în familia cosmică”. În cazul lui G. Bacovia însă, remarcă Alexandru Buican, sentimentul zădărniciei este mult mai profund, iar inteligența – un excedent futil contemporaneității: „Poezia lui Bacovia este ilustrarea desăvârșită a dramei inteligenței pe treapta cea mai înaltă de eficiență, la nivelul maxim de cunoaștere, de unde începe vidul și de unde voința, ca un auxiliar nefolositor, se desprinde, pierzându-se.” Contrar aparențelor, G. Bacovia este asociat dinamismului în privința preumblărilor, act cotidian, mecanic, de anesteziere a angoaselor, în vreme ce M. Eminescu, static, se ascunde îndărătul operei și nu lasă să transpară din acest bastion ermetizat decât gândirea. Ieșirile din interiorul încăperii sunt rememorate ulterior în incinta acesteia. Eseistul relevă faptul că M. Eminescu „Este aproape inexistent ca individ dinamic”, profesând literatura prin perorație sau soliloc, fiind definit drept un „scriitor didactic”, „un filosof la masa de scris” care compune o doctrină a „geniului pentru toți”, în vreme ce G. Bacovia și Al. Macedonski, „poeți ai senzației”, traduc o experiență devorantă, fantastă a angoaselor interioare, tehnica refrenului amplificând obsesiile insului aflat într-un mediu ostil. Deseori volumul se transformă într-o oglindă inversă a Istoriei… lui G. Călinescu. Repartizarea voturilor valorice se distanțează însă violent de verdictele profesorului de estetică. Astfel, Duiliu Zamfirescu „era un om modern în timpul său, cu intuiții geniale”, L. Blaga „este tot un poet al satului, chiar dacă deghizat”, „G. Coșbuc, O. Goga sunt numai animatori de șezătoare sătească”, „T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, M. Sadoveanu n-au avut geniu. În spatele scrisului lor supravegheat, se vădește astăzi a nu se găsi nimic, așa cum uneori, sub cea mai pompoasă fațadă lipsește conținutului”. O mare parte din economia cărții reflectă impactul eminescian asupra lui G. Călinescu, cel care transformă idolatria eminesciană într-o mesă, într-un recital glorificator din care inamicii modelului sunt anatemizați, în pofida faptului că tocmai indicii atipicului, ai genialității sunt amendați de pedagogul care proclamă universalitatea poetului național. Al. Buican nu este un detractor al lui M. Eminescu, ci demontează mecanismul de gândire al acestuia, semnalând nocivitatea doctrinei create de el, centrată pe teoria păturilor suprapuse, fantoșa unicității românilor și supralicitarea orgoliului etnic al unei națiuni care azi se află, indiferent de tipul clasamentelor europene sau mondiale, pe ultimele poziții. Dorind o eradicare a turpitudinii și imoralității, M. Eminescu a amplificat vâna egolatră a insului mioritic, încurajându-i stagnarea, cantonarea într-o mediocritate promiscuă, prin împăunarea caragialiană cu fapte din trecut, ajustate patriotic și ele.
Al. Buican evidențiată una dintre erorile comise de G. Călinescu. Încercând să-l reabiliteze pe M. Eminescu, acesta „începe să treiere în lung și-n lat «postumele»” poetului supralicitând valoarea acestora. Din punctul de vedere al eseistului, M. Eminescu este un „outsider”, din pricina culturii statice căreia îi aparține, având „o psihologie de învins înainte de luptă.” Creațiile acestuia constituie o „«autorizare» a stării de sălbăticie”. El servește conaționalilor o „doctrină de scuze”, într-un discurs sarcastic și incendiar, invocând o autoritate represivă, aptă să ordoneze haosul acestui popor cu „mentalitate de șerb”. Invocarea spiritelor restauratoare se întemeiază însă pe prolixiuni sau licențe istorice, precum ultracitata chemare a lui Vlad Þepeș, cel care a tras în țeapă numeroși români sau cea a lui Ștefan cel Mare. Soluțiile salvatoare găsite transcriu însă labilitatea mioritică a omului care refuză să-și vadă carențele ereditare în soluționarea problemelor. În pofida xenofobiei și antisemitismului, M. Eminescu este cel care i-a încondeiat cel mai virulent pe români, conștient de vanitatea tentativelor lui de redresare morală a concitadinilor, dar verva lui incriminantă nu are vreun efect asupra acestora deoarece este considerată ca un ingredient indispensabil atitudinii refractare a geniului. Eseistul consideră că poetul se erijează în „Tătic” al românilor, pe care-i cocoloșește, disculpându-i, sperând într-un reviriment al moralității. Obstinația aceasta conduce la o etnogeneză croită mutilant și egolatru: „De atunci geniul său se prezintă asemenea unei ștampile, pe care scrie «Român» și pe care acest nefericit o aplică apăsat, de aproape un secol și jumătate, pe umărul fiecărui nou-născut de pe aici. Nu altfel își adună turma un crescător de vite australian”.
Reveria și abulia în privința terminării proiectelor eminesciene constituie tare ale unui neam aflat într-un stadiu de „gândire prelogică.” Discursul lacrimogen, efeminat al romanticului M. Eminescu este perceput drept „o cerșeală fără sens”, similară „«amocului» românesc”, cu rezonanțe orientale, manelistice. La Bacovia însă femeia este doar un adjuvant funerar, o soră de caritate sau un obiect al descătușărilor sexuale cerebrale, în vreme ce la Al. Macedonski aceasta se supune obedientă freneziei virile a partenerului. Al. Buican propune reîmprospătarea percepției asupra lui M. Eminescu, ce demarează cu abandonarea deificării și interpretărilor exegetice care anihilează mesajul, descoperind tinerilor „nota aceea valabilă în toate timpurile”, „culegerea grafică a poeziei din materia uriașă de proză ritmată”.
Relația dintre insul de vocație și neamul căruia îi aparține din punct de vedere etnic este una de pură asociere. Autorul ridiculizează mania românilor de a accede la notorietate făcând apel la geniile lor. „Produs de lux”, acesta este folosit justificat de etniile pigmeice valoric pentru a-și legitima unicitatea. Traseul lui însă cunoaște un destin ingrat în perimetrul românesc, fie prin omitere, fie prin anihilare, într-o conjurație a cecității inepte. Ostracizarea cazurilor singulare de artiști care s-au sustras vulgului consumist conduce înspre alienarea acestora, în cazul lui Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, M. Eminescu, G. Bacovia sau exil – I. L. Caragiale, C. Brâncuși, Al. Macedonski.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!