„Glisarea utopiei înspre distopie este un pas necesar pentru ca genul utopic să se mențină în viață.” (George Achim)

Dintotdeauna oamenii au căutat fericirea. Umanitatea are în esență această genă a proiecției fericirii. Karl Propper consideră că oamenii visează cu toții la o lume ideală, utopică. Iar Cioran subliniază ideea că omul are tendința de a asocia termenul de fericire cu un tărâm inimaginabil. Etimologic, termenul utopie provine din grecescul topos și prefixul u, considerat prefix al lipsei. Astfel, utopia s-ar traduce prin sintagma: „locul care nu există”. Și chiar dacă acest tărâm pare a fi „un loc de nicăieri” oamenii s-au încăpățânat să-l concretizeze în spații imaginare reprezentate de o cetate ideală, o insulă fericită, o lume în care dorințele se împlinesc spontan – cucania – sau un mit al vârstei de aur.
Proiecțiile de tărâmuri imaginare sunt proiecții de idealitate pozitivă. Modelul celebru este descrierea Atlantidei din opera lui Platon. De abia în secolul al XVIII-lea, începând cu satiricii englezi începe parodierea modelului. Erau atâtea modele de lumi ideale, încât era necesară parodia modernă. Această parodie devine un prim pas spre degradarea genului. Al doilea pas va fi făcut în secolul al XX-lea odată cu experimetele sociale, concrete, făcute în numele utopiei. Astfel ceea ce părea la început un ideal pozitiv, a devenit o lume malefică. Apare contra-reacția, iar paradisul utopic devine infern: „Utopia izvorăște din aspirația ființei umane spre desăvârșire, fiind într-o oarecare măsură proiecția acesteia într-un spațiu al dorinței, al visului, al inocenței. Ea propune o lume ideală în care plenitudinea umană să se manifeste într-o societate organizată perfect, cu un mecanism la care individul să adere total. Utopia propune modelul «celei mai bune lumi posibile». Dincolo de realizarea ei artistică, de coerența și sugestivitatea imaginilor, utopia rămâne un proiect social, configurat în dependență strictă de ideologie. Conotațiile pozitive ale proiectelor utopice țin de aspirația spre plenitudine, de visul de fericire al omului dintotdeauna, de constituirea lor în alternative sociale și politice. Acest aspect întemeiază spiritul utopoic și îi asigură perpetuarea de la prototipul lor platonician până în zilele noastre, chiar dacă soarta utopiei a cunoscut prefaceri care au dus-o până la opusul intenției ei, distopia.”
De-a lungul istoriei utopiei, s-au evidențiat câteva subclase: prima ar fi utopia directă care proiectează un stat considerat ideal; a doua este satira sau parodia, materializată în contrautopie, utopie negativă sau distopie – toate denumind aceeași realitate; a treia este utopia tehnologică, a mașinismului, care influențează societatea. Distopia ia naștere atunci când utopiile au început să fie realizabile, dar din păcate într-o formă de coșmar. “Utopiile realizate au devenit de fapt prin monstruozitatea concretului lor, prin destructurarea peisajului social și prin alienarea personei umane, primele antiutopii.”
Și distopia se structurează tot pe principiul dorinței, dar una a negației de această dată. Dacă scriitorul de utopii ar dori să trăiască în universul imaginat de el, autorul de distopii cu siguranță nu are această dorință. Punând pe hârtie utopia negativă, scriitorul redă speranța implicită că lumea imaginată de el, nu va înlocui nicicând lumea reală a existenței sale. Dacă utopia constructivă are o perspectivă pozitivă asupra societății ideale pe care o propune, perspectiva utopiei satirice este negativă: “Această negativitate este pusă pe seama raportării critice la model și a distanței ce rezultă de aici, distanță ce îngăduie ironia, satira, sarcasmul.”
Utopiile întrupate ale veacului al XX-lea au trasnformat în coșmar ideile despre egalitate și uniformitate socială, căci: “Omul se naște foarte rău, dar societatea îl face absolut îngrozitor.” Despre utopie s-a afirmat că are un caracter totalitar, „nu admite schimbarea sau revolta, personalitățile, oricât ar fi de puternice și de independente, trebuie să i se supună. Autoritarismul imanent pe care îl conține orice utopie, poate fi ușor pervertit în tiranie”. Utopia nu dă voie indivizilor să lupte ori să viseze ceva mai bun. Ea devine emblema unei perfecțiuni bizare care „conține intrinsec germenii autodistrugerii” .
La o analiză atentă a creațiilor distopice pot fi identificate trei subclase ale distopiei: distopia puterii totalitare, distopia științifică și distopia catastrofică. Dacă utopiile își propun o evadare în istorie, antiutopiile descriu o încercare de evadare în mijlocul acesteia. Prefixul dys este antonimul lui eu din eutopie care este ținutul fericirii, astfel dystopos devine definiția unui teritoriu dificil, periculos. Unele scrieri totalitare s-au născut după primul Război Mondial și după triumful utopiei socialiste, altele după experiența și mai înspăimântătoare a celui de-al doilea război mondial. Elemente precum: dictatură, societățile totalitare, crimele contra umanității, experiența concentraționară, manipularea devin materia de bază pentru conturarea distopiilor totalitare. Printre cele mai cunoscute lucrări de distopie totalitară se numără: „Pe falezele de marmură” de Ernst Junger, „Împăratul muștelor” de William Goldin, „O mie nouă sute optzeci și patru” și „Ferma animalelor” de George Orwell, „Noi” de Evgheni Zamiatin, „Minunata lume nouă” de Aldous Huxly. S-a dovedit că niciuna dintre utopii nu poate fi realizată social, în absența terorii: „Ironia tristă a istoriei este că toate proiectele utopice și mesianic revoluționare, sfârșesc în regimuri de teroare, iar democrația promisă, directă și participativă, eșuează sistematic în opresiune.” Și pentru că acele construcții utopice cu o structură epică previzibilă sunt adesea plicticoase, era chiar nevoie de aceste utopii negative pentru a neutraliza această stare. Contrautopia, fie în forma ei de antiutopie satirică, fie în cea distopică are relizări estetice excepționale la nivel mondial. Edificatoare sunt titlurile enunțate anterior. La fel stau lucrurile și în cazul literaturii române. Șirul scriitorilor care creează opere pe această temă începe de la Caragiale, Arghezi și se întinde până la A. E. Baconsky sau I. D. Sârbu. „Distopia fiind un gen literar fără constrângei, creativitatea autorilor s-a putut manifesta în voie. Unde mai pui că întotdeauna categoriile negativității au fost mai ispititoare și chiar constitutive pentru demersul estetic al modernității.”
Și în cazul literaturii române pot fi identificate două paliere negative: antiutopia satirică și distopia. Primul palier e reprezentat de textele lui Caragiale, Zeletin Ștefan și Tudor Arghezi. Tot în această categorie Florin Manolescu încadrează și basmul utopic al lui I. C. Visarion „Agerul pământului” și romanul lui Radu Tudoran „Ferma «Coțofana veselă»”. Al doilea palier e reprezentat de scrierile secolului al XX-lea înfățișând fenomenul totalitar: “Biserica neagră” de A. E. Baconsky, “Al doilea mesager” de Bujor Nedelcovici, “Perimetru zero” de Oana Orlea, “Lobocoagularea prefrontală” de Vasile Voiculescu, “Adio Europa” de I. D. Sârbu, “Eclipsa” de Alice Botez.








Bibliografie

1. Achim, George, Iluzia ipostaziată – utopie și ditopie în literatura română, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002.
2. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, București, 1994.
3. Frye, Northrop, Anatomia criticii, ed. Univers, București, 1972.
4. Petraș, Irina, Teoria literaturii, ed. Apostrof, Cluj-Napoca, 2002.
5. Pop, Ion (coordonator), Dicționar analitic de opere literare românești, ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000.
6. Popa, Marian, Dicționar de literatură română contemporană, ed. Albatros, București, 1971.
7. Popper, Karl, Lecția acestui secol, ed. Nemira, București, 1998.
8. Popper, Karl, Societatea deschisă și dușmanii ei, ed. Humanitas, București, 2005.
9. Wunenburger, Jean – Jacques, Utopia sau criza imaginarului, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
10. Zaciu, M; Papahagi, M; Sasu, A (coord.), Mic dicționar de scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
11. Zotta, Alexandru, Lecturi parabolice din proza românească, ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005.




Note:

Alexandru Zotta, Lecturi parabolice din proza românească, ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, p.19-20.
George Achim, Iluzia ipostaziată – utopie și distopie în literatura română, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 66.
idem, p. 76.
idem, p. 85.
idem, p. 86.
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, București, 1994, p. 260
George Achim, p. 88.
George Achim, p. 88.
idem, p. 97.
idem, p. 97.