poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3658 .



Bookătăria de texte & imagini
eseu [ ]
„Cum să dai în mintea copiilor”…

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2010-02-21  |     | 



Bookătăria de texte & imagini este un volum apărut în anul precedent din inițiativa scriitorului Florin Bican, care încearcă să sustragă literatura pentru copii, devenită tot mai mult o Cenușăreasă în context postdecembrist, de sub tutela unui gen minor. Realizată de Clubul Ilustratorilor și Faber Studio în condiții grafice de excepție, tipărită la Pro Editura și Tipografie, cu sprijinul Adria Grup SRL, cartea reunește un potpuriu de stiluri și registre lirice sau narative aparținătoare unora dintre cei mai bine receptați scriitori ai momentului, autori care s-au impus în domeniul literaturii internaționale pentru copii sau a celor mai puțin cunoscuți. Liantul volumului îl constituie vârsta infantilă, oferind sugestia că ludicul reprezintă o posibilitate de surmontare a platitudinilor și monotoniei cotidiene. Lectura acestuia comportă o perspectivă duală, lexemele fiind secundate de reprezentarea lor iconică. Semnatarii textuali ai acestui volum sunt: Simona Popescu, Cosmin Manolache, Călin Mihăilescu, Florin Bican, Doina Ruști, T.O. Bobe, Călin Torsan, Grete Tartler, Alina Darian, Mircea Cărtărescu, Ana Maria Sandu, Dan Lungu, Vasile Ernu, Ada Milea, Ioana Nicolae, Florica Bud, Victoria Pătrașcu, Marie Chartres, Jan Cornelius, Elena Vlădăreanu, iar ilustratorii lui: Mihaela Paraschivu, Ioana Ursa, Oana Ispir, Raluca Ilie, Sebastian Opriță, Silvia Olteanu, Alexandra Rădulescu, Amalia Dulhan, Anca Popescu, Cristiana Radu, Doina Butusina, Stela Lie, Veronica Neacșu, Agnes Keszeg, Adriana Gheorghe, Adriana Horga, Doina Roman, Alina Munteanu, Marga Udrescu.
Cartea se deschide cu un manifest al inițiatorului proiectului, Florin Bican, care relevă simultan atât periculozitatea ce rezidă din carența poveștilor la vârsta infantilă, cât și proteismul acestui gen cu resurse gigantești, care n-au fost pe deplin exploatate. Așadar, textul de debut poate fi privit și ca un manual de puericultură care denunță, încă o dată, apetența pentru fabule existentă deopotrivă în copil, cât și în insul matur. Prima sancțiune alocată celor imuni la povești este reflectată printr-o inversare a polilor care induc ideea regresiunii ființale, a diminuării rezervorului intimității. Așadar, Cei ce nu sunt ascultători vor crește mici, ne avertizează autorul, care propune o recuperare a copilului din noi printr-un „schimb de experiență”, a cărei miză sunt basmele. Text și imagine evidențiază efortul membrilor Clubului de a traduce semantica vorbele în imagini comprehensive și accesibile celor mici, cu atât mai mult cu cât aceștia mai întâi „văd, ascultă și pe urmă citesc”. Volumul se adresează, pe un ton ironic, ce-i drept - și editorilor care „nu văd, nu ascultă și uneori parcă nu citesc!”, cartea-obiect, pionier al literaturii pentru copii devenind o marcă elitistă ce merită a fi continuată.
Narațiunea Muzeul figurilor de stil are un iz didacticist, relevând atât multitudinea de concepte livrești, cu tropi explicitați pueril, pentru a fi inteligibili fetiței, cât și un apel la păstrarea copilăriei care nu trebuie turmentată prin acțiuni „instructiv-educative”, improprii vârstei. Pisălogeala tatălui, saturat să repete cotidian aceleași îndrumări inteligente sale copilei, care are de pe-acum mania contabilizărilor și este imună la amenințări, se derulează într-un registru comic. Francisca alege varianta convenabilă ei din alternativele propuse de instanța paternă: „Din două una, i-am zis: ori faci ordine, ori îți faci testamentu'”. Opțiunea secundă i se pare mai atractivă, așa că fetița demarează procesul succesoral, tatăl ajungând legatar al ursulețului ei preferat. Inedite sunt definițiile alocate tropilor care au în muzeu parte de o reprezentare iconică: metafora e un fluture, epitetul are o funcție similară fundițelor din pletele fetiței, artificiu care nu modifică esența, oximoronul, ferecat într-o cușcă similară unei cutii a Pandorei încă ermetizate, este explicitat prin expresia copilei „ești un tătic rău”, pe motiv că părintele nu poate fi decât bun etc. Hiperbola este ilustrată prin exemplul lui Moby Dick și asemuită cu o saltea pneumatică. Ea devine un fel de sperietoare, ca urmare a explicațiilor paterne: „Toate lucrurile pe care le umflă tati din cuvinte or să se umfle de-adevăratelea și o să fie rău”. Demersul instructiv are ca revers nu corijarea dezinvoltei fetițe, ci, din contră, agasarea acesteia: „De zece mii de sute de săptămâni ne spargem în figuri prin magazia asta de pompe simandicoase și-mi pică tavanu-n cap de plictiseală.”
T.O. Bobe ne înfățișează Povestea Șosețicăi cu dungi verzi, galbene, roșii și mov, centrată pe motivul gemenilor, al pierderii dublului, descriind într-un limbaj diminutival Odiseea regăsirii. Drama Șosețicăi ce nu-și mai află sora geamănă și itinerariul recuperator, plin de capcane urieșești în ochii micuței este o lecție a camaraderiei și socializării similară, oarecum, traseului lui Harap-Alb. Dispariția surorii alertează întregul anturaj, iar voiajul aducerii-acasă este plin de probe de factură basmică, hiperbolizate însă de ochiul copilului terifiat de întuneric, care traversează imaginativ un teritoriu populat cu entități aparent malefice. Primii tovarăși sunt Popa de Pică, ce are de suportat tirania unui dublu static, al fratelui „care doarme cu capul în jos” și care pare un siamez de care nu se poate debarasa. Jocul aparențelor decriptează progresiv identitățile. „Balaurul cu limba de fier” se dovedește Cureaua Bună Elastică de Mers Undeva, Subpat-ul camuflează „un papuc care se odihnea într-o rână”, Domnul Ciclop este, de fapt, Doamna Păpușă, victimă a unui accident ocular a cărei circumstanțe mutilante nu ne sunt devoalate. În cele din urmă fugara este depistată într-un echilibru instabil, pe muchia bibliotecii, aruncată neglijent pe un mobilier ce nu pare a avea altă funcție decât aceea de depozit. Regăsirea se derulează telenovelistic, printr-un lanț de îmbrățișări, care anunță basmicul happy end.
Florica Bud „recidivează” cu o proză pentru cei mici intitulată Ana și cățelul Graser, evidențiind simbioza dintre universul infantil și cel canin. Incipitul este de factură tradițională, situat sub pecetea lui „a fost odată ca niciodată”, dar discursul epic angrenează interogații postmoderne adresate naratarului. Povestirea se convertește deopotrivă și într-o dramă a copilului contemporan care, deși are parte de o situație pecuniară satisfăcătoare, resimte acut lipsa părinților care „nu aveau obiceiul să stea… pe-acasă”. Deși cățelul Graser este un partener fidel și un analgezic al solitudinii, Ana simte nevoia unei schimbări. Televizorul prezintă monoton aceleași desene animate, laptop-ul îi este interzis vreme de o săptămână ca urmare a dependenței de jocuri. Singura compensație, în acest context, îi pare hrănirea cohortei de căței de la colțul casei. Altruista gospodină pregătește ritualic coșul cu bunătăți pentru partenerii ei de joacă, pe care-i vizitează cotidian, dar rămâne stupefiată în momentul în care constată că locul de acces prin care glisa altă dată ca să ajungă la ei a fost blocat. În pofida rugilor, implorării divinității și a lacrimilor consistente, Ana nu are nici un sprijin, singurul ei confident, Graser, dovedindu-se un inert cățel de pluș, fără viață. Finalul – deschis, sistează lamentațiile protagonistei, printr-o cenzură realizată ironic de amicul naratoarei ce o avertizează asupra pericolului supralicitării talentelor scripturale, complex de superioritate care angrenează degringolada: „Hei, mai scrii mult? Ai grijă! Cine se laudă prea tare, cade de la prima încercare!”
Inclusă deja în Enciclopedia Zmeilor, Povestea micuței poetese Vasiliska reflectă virtuțile narative ale lui Mircea Cărtărescu, într-o alegorie ce descrie destinul atipic al unei zmeoaice care se obstinează să-și urmeze chemarea lăuntrică, în pofida amprentei damnării care o încorseta în mediul confraților ei. Juna zmeoaică este atrasă din copilărie de virtuțile povestirii, fiind un auditor empatic. Starea ei de melancolie perpetuă este generată de conștiința nonapartenenței la casta vietăților ihtiozate, ea părând mai degrabă o zână bună zmeiască, ce nu-și poate propaga virtuțile malefice. Carențele ei genetice, care o fac să resimtă statutul de paria printre zmei sunt compensate de o sensibilitate exacerbată, de nostalgia departelui și de vocații drumomane. Cenușăreasa zmeiască, saturată de șicanele anturajului, de repertoriul demagogic și repetitiv, de primitivismul lor decide să plece în căutarea unor gemeni spirituali însoțită de Pisina, strigoaica ce ține locul clasicului companion cabalin. Ajunsă la o mină de cupru, scapă de tentațiile canibalice ale zmeilor atât ca urmare a formulei magice, cât și a faptului că o „puah”, o poetesă așadar, constituia o hrană indigestă. Disensiunile lor au ca obiect captiva Cosânzeană pe care și-o dispută de trei ani. Ritualurile copulative ale zmeilor descrise de narator sunt grefate pe mentalitatea folclorică și similare acțiunii Zburătorului. Posesori ai unei substanțe halucinogene, depozitate în creier, aceștia acționează magic asupra victimelor, proiectându-le în față obiectul terestru dorit cu ardoare. Abia când este atrasă și acceptă darul se produce actul de inseminare. Schimbul de informații între cele două femei apartenente unor universuri diferite este echitabil: formula dezvrăjirii – în cazul Ilenei și ieșirea din subterană, într-un mediu apolinic – pentru Vasiliska. Frivolitatea eroinei basmice, relevată suculent de prozator se declanșează în momentul în care zmeul îi înfățișează un Ferrari. Adorata, mercantilă ar fi acceptat bastardul zmeiesc, ba chiar și pe grobianu-i tată dacă ar fi fost ademenită cu un… Porche. Deși voiajul final o conduce tot spre un spațiu populat cu zmei, Vasiliska se simte printre semeni, deoarece aceștia sunt menestreli și cantautori, iar poemele ei încep să fie receptate – cu invidia sau admirația inerentă confraților scripturali. Zorii incandescenți, aserviți luminozității și beatitudinii oferă sugestia unui alt început, dar și egalitatea uman-zmeiască în fața Luminii.
Volumul înglobează și texte ale scriitorilor străini, recunoscuți în plan mondial pentru creațiile tributare literaturii pentru copii. Este și cazul autoarei franceze, Marie Chartres, cu fragmentul Bleu de rose. Episoadele narative sunt delimitate prin subtitluri sintetizatoare, cu valențe gnomice. Cel dintâi, A strânge din fund e semn de adevărată sănătate morală debutează cu descrierea casei bunicii, un topos similar „casei cu molii” călinesciene, cantonată într-un timp imemorial. În pofida presiunilor din partea familiei de a restaura imobilul, aceasta se obstinează să conserve intact acest locaș în ruină, dar propagator de nostalgii paseiste. În pofida vârstei înaintate, bunica este o melomană ce pare imponderabilă în vreme ce-și leagănă cadențat torsul. Versurile referitoare la efemeritatea vieții o fac pe fetița aflată în vizită să lăcrimeze. Moralist, bunica o înfățișează oglinzii, explicându-i faptul că, indiferent de starea de spirit, ființa, corporalitatea rămân aceleași. Lanțul de elogii care însoțesc apariția fetei, venite tocmai din partea lui Zeus, un virtuoz al fotografiei se referă la precizia unei poze realizate de aceasta care surprindea albastrul intens al unui trup plonjând în piscină. Deși avem acces doar la un fragment din fabulă, aceasta nu pare a fi prea incitantă, denunțând o narațiune trenantă.
La fel de fadă pare narațiunea Alinei Darian, în ciuda faptului că eroină a discursului basmic este Balena Portocalie care peregrinează pe mapamond, alegând filiera acvatică, desigur, pentru a instrui geografic doi copii. Un mit al androginului, poate, în subsidiar, precum și itinerariul descoperirii celuilalt…
Ada Milea ne oferă Poezii. Un singur text, de fapt, fără nume, cu o cadență facilă, dansantă. Așadar, un cântec pentru Mara, la aniversarea acesteia. Pe un ton alert sunt înfățișate virtuțile fetiței în vârstă de un an, posesoare a „patru dinți”. Veritabilă rozătoare umană, micuța supune aceluiași tratament clămpănitor „jucarii”, mere, „cutiile de bere”, „mii de biscuiți”, terifiați cu toții „de frica celor 4 dintzi”. Strigătul, ca înlocuitor eficient al vocabulelor încă neasimilate este un panaceu care-i aduce atât atenția generală, cât și îndeplinirea tuturor dorințelor.
O (poveste în coadă de pește) este Hipocamp a Simonei Popescu, istoria unui peștișor bizar, care era de fapt căluț de mare. Captiv într-un spațiu limitativ, acvariul, pe care trebuie să-l împartă cu tovarăși fazi, anoști sau inepți, Hipocamp conservă o atitudine retractilă în fața semenilor, cufundat în nostalgii paseiste și bântuit de dorul vieții de odinioară, de amintirea fraților și a tatălui său mort în urma travaliului, după ce a dat naștere celor peste 500 de odrasle. Destinul patern îl terifiază și-și promite că va rămâne steril, speriat de aprehensiuni thanatice. Fire meditativă, Hipocamp contemplă vietățile marine, scrutând ambientalul, sceptic sau optimist, deoarece văzul său este divizat antinomic: „Un ochi vesel, unul trist. Un ochi blând, altul scrutător”. Protagonistul este un narator redutabil, cu multiple valențe. De mic era apt să imagineze basme sau să elaboreze poezii pentru copii. În plus, bagajul cultural îi este alimentat fie de juna sau bătrâna broască țestoasă, fie de șoarecele care-i deconspiră universul portretistic al lui Archimboldo. Contaminat de povești, căluțul de mare își dorește să aibă acces la universul uman, simțind bacovian cenușiul existențial, solitudinea, spectrul damnării, monotonia reduplicată infinitival. Hipocamp găsește similitudini între cele două universuri ajungând la concluzia că: „Oamenii seamănă cu peștii. Cu peștii răpitori, prădători, neliniștiți, reci, fricoși sau strălucitori, cutezători. Unii sunt precum căluții de mare. Stingheri. Timizi. Cu privirea plecată.” P.S. În coadă de pește propune o posibilă cheie de reabilitare a stingherului prin eros, prin împlinirea afectivă alături de o „căluță de mare”, un dublu spiritual, Hipocampa, alături de care să intoneze cântece întru slava stabilității cuplului, cu versuri edulcorate, dar extatice. O altă opțiune a devenirii acestuia este amputată ironic de autoarea care decide să ofere lectorului posibilitatea continuării istoriei, lăsând-o voluntar „în coadă de pește”.
Amuzant, cu limbaj contemporan, personaje inedite, evenimente diverse și sugestii adresate mai degrabă insului matur Bookătăria de texte & imagini, constituie un volum salutar, cu o grafică excelentă, un act de pionierat editorial care are meritul de a fi comasat pentru prima dată autori consacrați, care în alianță cu ilustratorii au demonstrat persuasiv faptul că literatura cu și pentru copii nu este încă un gen desuet, perimat, că se mai scriu narațiuni de acest fel în perpetua noastră epocă de tranziție.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!