It Does Not Die... sau Dragostea nu moare, pe limba lui Eliade

Eram la o ora interesanta de limba romana la scoala generala, probabil ca in preajma sfarsitului clasei a VIII-a, cand m-am gandit sa-mi cumpar “Maitreyi” si “Dragostea nu moare”. Manualul verde de la editura Humanitas a fost locul de unde am aflat de acest cuplu nemuritor (Mircea Eliade si Devi Maitreyi), tin minte ca era coloana aceea ingusta de 6-7 cm din stanga paginii unde erau recomandari de lectura pentru tinerii adolescenti. Ei! uite ca cei care s-au chinuit (si sunt constient cum e sa-ti aranjezi textul la 7 cm pe o coloana din stanga paginii) cu realizarea manualului au avut, si in mine, reverberatii literare.

Inainte de a o deschide, va recomand sa cititi Maitreyi, pentru a putea fi introdus in subiect... intr-un subiect demn sa se perinde prin trenurile sau masinile sau bancile sau scaunele pe unde va veti trai viata. Consider ca introducerea acestui roman in programa obligatorie pentru examenul de Bacalaureat este una de bun augur.

Cat despre “Dragostea nu moare”, consider ca aceasta carte, care are o lungime aproximativ egala cu cea a romanului romanesc “oglinda” - Maitreyi, reprezinta o completare a aventurii pe care au trait-o cei doi in India anilor 1930. Aceasta cifra nu inseamna altceva decat Mircea Eliade pentru Devi Maitreyi, respectiv Devi Maitreyi pentru Mircea Eliade. Eul povestitor chiar spune la un moment dat: “Cand ma gandesc la 1930, pot preciza anul, doar pentru ca il stiu dintotdeauna pe el.”

O diferenta care spune multe despre aceste doua carti cu aceeasi poveste de iubire este aceea ca eruditul sarmisegetuzian a scris romanul pe baza unui jurnal strict (e limpede ca nu s-a respectat intru totul verosimilul), in timp ce filozoafa de origine indiana si-a scris cartea din memorie. Abia dupa 42 de ani, Maitreyi a scuturat praful depus peste chipul tanarului cu miopie puternica si a scris tot dintr-o memorie apriga de elefant. Da, 42 de ani a trecut de cand Euclid (Mircea Eliade, fireste) purta dialoguri si lua palme de la Amrita (Devi Maitreyi). Senitatea zilelor indiencei a fost tulburata in 1972 de intalnirea cu un apropiat de-al lui Mircea Eliade, care i-a povestit despre ceea ce scrie in romanul romanesc, premiat, citit, povestit si poate... candva, ecranizat.

“Intorc paginile unei carti deja citite si ceea ce credeam ca se afla in partea dreapta vad acum ca se afla in stanga”, conchide Maitreyi despre amintirile sale, amintiri care reflecta o dragoste neimpartasita, dar totusi traita prin note de pian, plimbari prin padure, biblioteca, atingeri, sarutari. Comunicarea celor doi iubiti atinge maxime inalte ale filozofiei, insa dialogul vulgar lipseste. Curajul de a spune “Te iubesc!” sau “Tin la tine!” a lipsit din partea femeii, a adolescentei care avea saisprezece ani si care tinea discursuri filozofice in fata studentilor tatalui dansei. Asa cum am spus, tatal tinerei Matreyi a fost profesor universitar de renume, iar in carte portretul acestuia este bine evidentiat.

Va asteapta o lectura dintr-o carte atragatoare cu o coperta exceptionala, demna de semne miraculoase, naturale, traite, visate si iubite. Citind aceste doua carti, “Maitreyi” si “Dragostea nu moare”, veti putea face si mai bine diferenta de limbaj si exprimare a iubirii, de intelegere a acesteia si de respingere, din pacate, in cele din urma. Si totusi, oamenii se iubesc, inainte si dupa 1930!