De la Roșiorii de Vede la Lacul Victoria

Aviatoarea Irina Burnaia

În 1933, atunci când mentalitatea (inclusiv cea a autorităților) românească mai trimitea încă femeia “la cratiță”, familia zburătorilor se îmbogățea cu un nou – și valoros – membru: Irina Burnaia.
Născută în satul Ciurari, în apropiere de Roșiorii de Vede, Irina Cioc (care a adoptat pseudonimul “Burnaia” de la denumirea Câmpiei Burnasului, în care se află localitatea ei natală) a urmat studii de drept, fiind admisă, după absolvire, în Baroul bucureștean.
La 18 august 1933, meseria ei o trimitea urgent la Constanța. Cum mijlocul de transport cel mai rapid părea să fie avionul, Irina a ajuns la Băneasa, la timp pentru a găsi un loc în zborul București-Constanța, al cărui pilot era faimosul Petre Ivanovici.
Zborul a decurs fără nici un incident, în afară, să zicem, de puternica impresie produsă asupra unei anumite pasagere.
Așa se face că Irina l-a căutat pe singurul aviator pe care îl cunoștea: Ivanovici. Acesta, zburător încercat, pilot de linie la L.A.R.E.S., membru al escadrilei de înaltă acrobație “Dracii Roșii” și unul dintre cei mai apreciați instructori de zbor ai A.R.P.A., nu a stat prea mult pe gânduri: instruise și brevetase în prodigioasa lui carieră exact 500 de piloți, toți bărbați. De ce nu și-ar încheia activitatea contribuind la brevetarea unei fete?
La 27 octombrie 1933, Irina Burnaia s-a văzut în posesia mult râvnitului brevet gradul I și II, pentru avioanele de turism. Era a treia femeie-pilot româncă.
Mai trebuia găsit avionul care să o poarte pe Irina spre înălțimi. Ea a profitat de generoasa ofertă a Statului român, care se obliga să suporte jumătate din prețul unei aeronave pentru orice pilot brevetat care putea să-și permită cealaltă jumătate de preț.
Alegerea Irinei Burnaia s-a oprit asupra unui I.A.R. 22, care se fabrica la Brașov. Prea nerăbdătoare pentru a aștepta la București livrarea aparatului, Irina a asistat la construirea lui în uzină, uimindu-i pe muncitorii brașoveni prin gesturile de tandrețe pentru viitoarea sa mașină de zburat.
În sfârșit, avionul a fost gata. Aviatoarea l-a recepționat și, încă de la primul zbor, a înregistrat o premieră: a fost prima femeie care a survolat Carpații. A efectuat un zbor pe deasupra Văii Prahovei și s-a îndreptat spre Buzău, unde a aterizat pentru a-i saluta pe instructorii și elevii Școlii de pilotaj de la Ziliștea. Apoi a decolat pentru a survola Roșiorii de Vede. În sfârșit, a aterizat pe Băneasa, unde și-a hangarat avionul.
Etapa următoare a constituit-o pregătirea pentru un raid de mare anvergură, în care l-a atras și pe Petre Ivanovici: București – Capetown. Distanța enormă și condițiile deosebit de dificile nu i-au speriat pe cei doi, care la 3 ianuarie 1935 au decolat pentru marele raid.
Avionul Irinei, I.A.R. 22, de concepție și fabricație românească, nu era cel mai potrivit pentru o astfel de călătorie. Era un monomotor, dublă comandă în tandem, echipat cu un motor Gipsy (de fabricație englezească) de 130 C.P., având o viteză de croazieră de 193 km/h. și o autonomie de maximum 550 km. Era înmatriculat YR- INA.
Călătoria a fost plină de peripeții. Încă din prima etapă s-a defectat circuitul de ulei, fiind necesară o aterizare forțată în Turcia; Ivanovici a remediat ușor defecțiunea, dar, încercând decolarea de pe acel teren impropriu, cei doi piloți au lovit un mic dâmb, rupând elicea și deteriorând o aripă și trenul de aterizare. Sosirea de la Brașov a unei elici noi de a Brașov (via Cairo!) a întârziat, decalând graficul inițial. Noroc cu relația de prietenie dintre Irina Burnaia și Sabiha Gökcen, fiica adoptivă a președintelui Turciei, Kemal Atatürk, datorită căreia sejurul în acea țară a fost lipsit de neplăceri, iar ajutorul mecanicilor turci a fost substanțial.
Zborul a continuat cu traversarea munților Taurus, de peste 3000 de metri înălțime, apoi a piscurilor Ghiaur. Motorul, prea mic, nu putea sălta aparatul destul, de aceea piloții trebuiau să se strecoare prin trecători. Au urmat nesfârșite întinderi deșertice, care interziceau orice aterizare forțată, apoi la fel de mari suprafețe împădurite, unde aterizarea ar fi fost, de asemenea, imposibilă.
La Damasc, noi necazuri: plesnește carterul motorului. Ivanovici încearcă o sudură, dar, în sarcină, carterul se sparge din nou, lângă reparație. E necesar un carter nou, care sosește, dar provoacă o nouă întârziere. În sfârșit, cu motorul reparat, YR-INA a continuat să zboare până la Entebbe, survolând lacul Victoria, cel aflat exact în inima Africii. Acolo, cei doi aviatori români hotărăsc că o continuare a raidului este imposibilă, dată fiind starea aparatului, dar și prognoza meteo. Cu toate acestea, călătoria este considerată o mare reușită, dacă ne gândim la tehnica cu care au zburat românii, la distanța uriașă – peste 16.000 km. – și la condițiile în care s-a zburat.
Revenind la București după această extraordinară aventură, în care Irina și partenerul ei și-au riscat viața pentru gloria patriei, Petre Ivanovici a fost “recompensat” cu … 20 de zile de arest la domiciliu, pentru a fi plecat fără încuviințarea superiorilor săi (!) …
În anii următori, Irina a obținut multe alte victorii.
Mai întâi, în iunie ’37, ea a obținut certificarea ca pilot acrobat, zburând același YR-INA, în fața unei comisii din care făcea parte și faimosul “Bâzu” Cantacuzino.
La 26 iulie 1937, Irina a realizat, singură la bordul unuii Bücker Jungmann, un zbor de la Băneasa la Roma. La întoarcere, cu avionul defect, a aterizat forțat în Iugoslavia, în ținut muntos, unde și-a păzit o noapte întreagă aparatul până a fost reperată și a primit ajutor.
În martie 1938, Irina Burnaia a zburat pe ruta București – Bagdad – București; în vara aceluiași an a participat la un raliu național, clasându-se a treia, iar toamna au avut parte manevrele regale, la care Irina a luat parte împreună cu alte patru femei-pilot, fiind asimilate cu gradul de sublocotenent în armata română.
În august 1939 s-a desfășurat Reuniunea Aviatică Internațională de la Rimini, Italia. Irina a fost singurul reprezentant al României. Pilotând un mic avion Bückner Jungmann, de numai 80 C.P., ea s-a întrecut cu adversari care aveau avioane mult mai puternice. Puțini concurenți au terminat toate probele. Printre aceștia – Irina Burnaia din România, cea care a atras admirația generalului Valle, ministrul italian al aerului.
În sfârșit, tot în 1939, Irina Burnaia a realizat raidul București – Varșovia – Berlin – Amsterdam – Londra, cu un timp foarte bun și fără nci un fel de incidente.
În același an, aviatoarea originară din Teleorman a avut inițiativa de a escorta, cu YR – INA, trenul care a transportat de la Constanța la București corpul neînsuflețit al eroului – aviator Gheorghe Bănciulescu.
Multe din impresiile culese din experiența de zburător a Irinei Burnaia se regăsesc în valoroasa carte “Aripile mele”, apărută, în 1937, la editura Cartea Românească.
Pentru întreaga sa activitate, Irina Burnaia a fost decorată cu ordinul “Virtutea aeronautică de pace”.