poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7122 .



Ispita androginului sau despre sferturi
articol [ Carte ]
la Italo Calvino Colecţia: Cutitul de argint

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [taras el bulba ]

2007-08-22  |     | 



„Poate în fiecare viață trecem pe lângă jumătatea noastră divină, ne recunoaștem, dar nu ne amintim. Și atunci ne închipuim, presupunem, bănuim. E de-ajuns ca cineva să semene cu o posibilă jumătate a noastră că suntem iremediabil pierduți” (Nora Iuga, Sexagenara si tanarul)


Încă din Banchetul lui Platon aflăm că bărbatul și femeia sunt biete înjumătățiri ale miticului androgin, ființa de excepție care, amenințând Olimpul, a fost despicată de zei. Așa se explică veșnicele rătăciri ale lui animus în căutarea delicatei anima. Omul, așadar, este în sine o felie de ființă, o așchie ce nu își află finitudinea în sine – o victimă a invidiei zeilor. Dragostea ar fi calea către sine, o forță magnetică ce se străduiește să reintegreze cele două jumătăți, la modul firesc, într-un întreg.

Aceeași temă este de regăsit, la modul burlesc, și în folclor. Statu-Palmă-Barbă-Cot-Călare-Pe-Jumătate-De-Iepure-Șchiop este un fel de jumătate de om ce încalecă o jumătate de iepure. Din această înjumătățire rezultă și micimea de suflet, însoțită de viclenie a personajului. Mitul este dus până la consecințele sale burlești.

O nouă tratare a subiectului se întâlnește în romanul postmodernist din 1951 al lui Italo Calvino, Vicontele tăiat în două (Il Visconte Dimezzato). De la primele pagini cititorul este întâmpinat de o lume amestecată, informă și hibridă, rezultat al unui război între creștini și turci. În drumul său spre teatrul luptelor, vicontele Medardo de Terralba este survolat de stoluri de berze, flamingi și cocori care luaseră locul vulturilor și corbilor răpuși de molimele cauzate de putrefacția celor căzuți în luptă. Tabloul este demn de penelul lui Hieronimus Bosch ori de cel al lui Goya: „Tot mâncându-i întruna pe cei care au murit de ciumă, le-a răpus ciuma și pe ele, și arătă cu lancea niște tufe negre care privite mai cu luare-aminte, se dovedeau a fi făcute nu din crengi, ci din pene și labe chircite de răpitoare.
-Nici că se mai știe cine-a răposat întâi, pasărea sau omul, și care pe care s-a năpustit să-l sfâșie, spuse Curzio.
Spre a scăpa de ciuma care extermina populația, familii întregi luaseră drumul satelor, iar agonia le prinsese acolo. În grămezile de schelete risipite pe întinsul pustiu al câmpiei, se vedeau trupuri despuiate de bărbați și femei, sluțite de buboaie și, lucru la început de neînțeles, acoperite cu pene, de parcă din subțiatele lor brațe și ciolane ar fi crescut pene negre și aripi. Erau hoituri de vulturi amestecate cu rămășițe omenești” .

Descrierea amestecului inform și hibrid anunță, prin contrast, o separare a esențelor dusă la extrem. Dacă începutul cărții expune nediferențiatul respingător, capitolele următoare tratează despre monstruozitatea simplificării, despre pericolul facilității schematice. Separarea esențelor survine în urma nesăbuinței tânărului luptător: „Focos și lipsit de experiență, habar n-avea că de un tun te apropii numai dintr-o parte sau pe la spate. El sări în fața gurii de foc, cu spada scoasă din teacă, gândind să-i bage în sperieți pe cei doi cititori în stele. Dar turcii îi traseră o ghiulea drept în piept. Medardo de Terralba sări în aer” . Rezultatul cutezanței este obținerea unui soi de Frankenstein care încântă spiritul științific, dar umilește umanitatea. Dacă după despicarea androginului oamenii rezultați erau jumătăți derutate, vicontele mutilat este un sfert de androgin, total lipsit de echilibrul personalității: „Când fu tras cearșaful, trupul vicontelui se dovedi a fi îngrozitor de schilodit. Nu numai că-i lipseau un braț și un picior, dar toată bucata de piept și de pântece dinspre brațul și piciorul acela fusese smulsă, făcută praf de salva trasă în plin. Din cap rămăseseră un ochi, o ureche, un obraz, o jumătate de nas, o jumătate de gură, o jumătate de falcă și o jumătate de frunte; din cealaltă jumătate de cap, dacă mai rămăsese ceva ca o gălușcă. Pe scurt, mai era teafără doar o jumătate, partea dreaptă, păstrată de altfel cum nu se poate mai bine, fără nici o zgârietură pe ea, dacă nu socotim coșcogeamitea tăietura care o despărțise de partea stângă prefăcută în bucățele.
Medicii: încântați cu toții.
-Vai ce caz interesant!” .

Supraviețuirea fizică se face în detrimentul integrității spirituale: „Vânjoasa fibră a neamului Terralba izbutise să reziste. Acum era viu și tăiat în două”.

După despicare, vicontele nu mai înțelege ambivalența, nu mai acceptă pluralitatea punctelor de vedere. Doica Sebastiana, cea care îl crescuse pe tânărul nobil, este singura care intuiește că „din Medardo s-a întors jumătatea cea rea” și, drept urmare, va fi trimisă cu forța să locuiască printre leproși. „Șchiopul, Schilodul, Chiorul, Deșălatul, Fund Tăiat”, așa cum e poreclit de cei amenințați de el, nu mai poate suporta întregul, integralitatea. Dacă omul este măsura tuturor lucrurilor, atunci jumătatea de om sau sfertul de androgin tinde să înjumătățească ori să sfertuiască întreaga realitate: „Se uitară la perele care atârnau sub cerul albit de lumina zorilor și la vederea lor se îngroziră. Perele nu mai erau întregi, erau o grămadă de jumătăți de pere tăiate de-a lungul și fiecare pară atârna încă de cotorul ei; rămăsese din ele doar jumătatea dreaptă (sau stângă, după locul de unde priveai, dar toate atârnau de aceeași parte), iar cealaltă jumătate dispăruse, tăiată sau poate mușcată.
- A trecut pe-aici vicontele, spuseră slugile.
Cu siguranță că după ce stătuse închis și postise atâtea zile, în noaptea aceea i se făcuse foame și se suise în primul pom ca să mănânce pere.
Mergând mai departe, slugile văzură cum țopăie pe un bolovan o jumătate de broască, vie încă, în virtutea însușirilor ei de broască” .

Ridicolul înfățișării vicontelui se desăvârșește atunci când este văzut călare, el semănând cu un înfricoșător Statu-Palmă-Barbă-Cot-Călare-Pe-Jumătate-De-Iepure-Șchiop: „l-am văzut cum o ia la goană pe mârțoaga lui, care țopăia din stâncă în stâncă, de parcă ar fi fătat o capră” . Ridicolul se combină însă cu o cruzime fără margini, mutilatul dedându-se la incendieri și spânzurători colective. Ducând până la absurd idealul unei geometrii retezate, vicontele își dorește mașinării ucigașe eficiente și de mare precizie: „In aceste tragice împrejurări, meșterul Pietrochiodo își desăvârșise mult arta cu care ridica spânzurătorile. Erau acum adevărate capodopere de tâmplărie și de mecanică, și nu numai spânzurătorile, ci și caprele, scripeții și celelalte instrumente de tortură, prin care vicontele Medardo smulgea mărturiile acuzațiilor” . Complexul de inferioritate se transformă într-unul de superioritate. Este o teribilă manifestare a complexului șarpelui, al șopârlei, a ființei mutilate ce își continuă existența pentru a se răzbuna pe cei rămași întregi. Italo Clavino urmărește să sugereze, în plus, că între corp și spirit este o unitate indestructibilă – schilodirea unuia implică și diminuarea, devierea celuilalt. Și totuși, în romanul italian accentul este pus cu precădere asupra corporalului, care impune spiritului modul său de existență. Această viziune a cărnii indică un panteism riguros, o mântuire a spiritului prin integralitatea materiei. Este un subtil protest împotriva ascezei duse până la automutilare și o mărturie în favoarea vitalismului panic.

Fund Tăiat îi prezintă nepotului său, cel care își asumă funcția naratorului, o teorie a înjumătățirii, respectiv o modalitate științifică de dezintegrare a unității. Nu este vorba de transformarea monadei în diadă, ci de retezarea unui întreg pentru a putea studia jumătatea. Simplificarea prin eliminare a unei părți ar avea nenumărate avantaje: „Uite-așa se poate înjumătăți orice lucru întreg, continuă unchiul meu, lungit pe stâncă, în timp ce mângâia acele mișcătoare jumătăți de caracatiță; așa ar putea scăpa oricine de nemărginita și neștiutoarea lui integritate. Am fost și eu întreg și toate lucrurile erau pentru mine firești și tulburi, tembele ca aerul; mi se părea că pricep totul, dar nu era decât o aparență. Dacă vreodată vei deveni jumătate din ceea ce ești, și eu ți-o doresc, băiete, ai să pricepi lucruri care depășesc obișnuita putere de înțelegere a creierelor întregi. Vei fi pierdut atunci jumătate din tine și din întreaga lume, dar jumătatea rămasă are să fie de mii de ori mai adâncă și mai prețioasă. Iar tu vei voi ca totul să fie înjumătățit și schilodit aidoma ție, căci frumusețea și dreptatea sălășuiesc numai în ceea ce a fost îmbucătățit”.

Aceeași teorie, dar din punctul opus de vedere, o împărtășește și Medardo cel Bun, adică cealaltă jumătate a vicontelui, care fusese îngrijită de sihaștri și care se întoarce purtând ciorapi cu dungi albastre la moșia sa. Și Ciungilă-Stângilă ori Șchiopul-de-celălalt-picior pledează în favoarea înjumătățirii care simplifică; simplificare ce chiar dacă strâmtează perspectiva, o adâncește. Reducționismul acesta cauzează o aprofundare absurdă: o specializare ce face abstracție de întreg.

Îngustimea specializării provoacă manii. O jumătate de Medardo este obsedată de rău, iar celalaltă de bine: „acesta e folosul pe care ți-l aduce faptul de a fi înjumătățit: că poți pricepe pentru orice ființă și lucru de pe lume suferința pe care i-o stârnește fiecăruia și fiecăruia propria sa neîntregire. Eu eram întreg și nu pricepeam, și mă strecuram surd și nesimțitor printre durerile și rănile semănate peste tot, pe care nici un om întreg nu ajunge să și le închipuie” . Schimbarea unghiului de vedere este întotdeauna profitabilă pentru dreapta judecare a unei situații, dar persistența obstinată la unul dintre poli este de-a dreptul dezastruoasă. Or, cele două jumătăți de om se complac în anormalitatea lor, una pentru a-i justica astfel pornirile răzbunătoare, cealaltă cuprinsă de o isterie a facerilor de bine ce se dovedesc ineficiente. Aceluiași Pietrochiodo i se cere să transforme mașinăria ucigașă într-o instalație atât de complexă, încât nu se poate realiza. Inocența naivă se arată a fi mult mai puțin eficientă decât răutatea vindicativă: „Lui Pietrochiodo îi păruse la început că respectiva mașinărie ar urma să fie o orgă, și anume o orgă nemaipomenit de mare, ale cărei clape să scoată sunete nespus de suave; tocmai se pregătea să caute lemnul potrivit pentru tuburi, când o nouă conversație cu Cel Bun îl zăpăci de tot, deoarece se părea că acesta ar fi vrut ca prin tuburi să treacă nu aer, ci făină. De fapt urma să fie o orgă, dar totodată și o moară care să macine pentru săraci și eventual chiar un cuptor care să coacă lipii [...] această orgă-moară-cuptor trebuia totodată să scoată apă din fântână, cruțându-i astfel pe asini de osteneala lor, și mai trebuia să meargă pe roți spre a sluji mai multe sate, iar în zilele de sărbătoare să stea suspendată în aer și, cu niște plase așezate de jur împrejur, să prindă și fluturi” .

Tehnica este astfel dublu orientată, ca orice situație sau fenomen. Bivalența aceasta creează confuzie și apatie morală: „Așa se scurgeau zilele la Terralba, iar sentimentele noastre parcă se tociseră și nu mai aveau culoare, simțindu-ne ca pierduți între răutate și virtute, deopotrivă de neomenești amândouă” . E foarte clar că romanul e o șarjă ce urmărește, prin contrast, evidențierea laudativă a căii de mijloc. Aurea mediocritas, preceptul moral al clasicismului latin, este cea mai potrivită atitudine în fața tentațiilor de tot felul. Urmărirea obstinată a absolutului într-o lume grevată de imperfecțiune poate sfârși într-o isterie a binelui sau a răului, iar efectele sunt cam aceleași. Filosofia lui Italo Calvino s-ar baza, astfel, pe participarea efectivă cerută de Platon. Descoperim în romanul postmodernist un umanism rabelaisian, indulgent și echilibrat, care se opune exceselor gen Savonarola, ori utopiilor melioriste. Lumea și viața trebuie luate tale quale, fără pretenții exagerate, fără ranchiună și vindicație (sine ira et studio).

Pe cât de sadică este o jumătate, pe atât de naivă și utopică se dovedește a fi cealaltă jumătate. Teroarea însă se poate naște la fel de bine din inocența datorată refuzului de a cunoaște, precum din totalitarismul intolerant, căci extremele se ating (discordia concors).

Revenirea la normalitate, la integralitate, este favorizată de chemarea dragostei. Duelul pentru Pamela, păstorița simplă, pătrunsă de vigoarea naturii, are ca efect anularea extremelor și regăsirea echilibrului ontic: „cu fiecare atac, vârful spadei părea să se îndrepte fără greș spre mantia fluturândă a adversarului, de parcă amândoi se încăpățânau să izbească în partea unde nu era nimic, adică acolo unde ar fi trebuit să se afle el însuși” . Soluția aleasă este un fel de deus ex machina, dar senzaționalul contribuie, în cazul de față la reinstaurarea normalității: „Și astfel unchiul Medardo deveni iarăși întreg, nici rău, nici bun, un amestec de răutate și bunătate, cu alte cuvinte nu deosebit în aparență de cum fusese înainte de înjumătațire”.

Filosofia lui nici-nici se dovedește foarte apropiată de cea a lui și-și; situarea in medias res lasă oricând deschisă evoluția înspre mai multe extreme. Tentația extremității poate sfârși adesea în extremism, cam aceasta ar fi concluzia romanului postmodernist; într-o lume dezaxată, normalitatea discretă e o rara avis.

Reîntregirea ființei nu dă loc la concluzii melioriste, ci predispune la o stare de spirit favorabilă meditației: „bineînțeles că nu ajunge un viconte întreg pentru ca lumea să devină întreagă și ea” . O lume alcătuită din sferturi și jumătăți (sufletești și mintale) este o grădină a deliciilor, așa cum fusese ea văzută de același Hieronymus Bosch: o expoziție a avortonilor ca pretext de bâlci și desfrânare.





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!