poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 151 .



Este semnul lingvistic exclusiv arbitrar sau exclusiv motivat ?
articol [ ]
Un succint istoric şi o dezbatere implicită¹

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Clara-Emilia ]

2024-04-17  |     | 



A doua parte²

Un prim reper major îl constituie dialogul Cratylos de Platon care este o punere în scenă a controversei privind potrivirea numelui cu natura lucrului pe care îl desemnează. Chemat ca arbitru, Socrate este informat de către Hermogene asupra stadiului discuţiilor dintre el şi Cratylos :
« Cratylos spune, o, Socrate, că ar exista o potrivire a numelui pentru tot ceea ce fiinţează; numele nu ar fi ceea ce întrebuinţează anumiţi oameni pe baza unei convenţii, în măsura în care aceştia folosesc o parte a limbii lor ca desemnare, ci ar exista o potrivire naturală a numelor, atât pentru greci, cât şi pentru barbari, şi anume aceeaşi pentru toţi. » Platon (citat de Coşeriu, 2014 : 73)
În discuţia cu Hermogene, Socrate apără poziţia lui Kratylos şi ia apărarea lui Hermogene când vorbeşte cu Cratylos, ceea ce este un fel de a spune că niciuna din cele două teze nu poate fi susţinută până la capăt. Un răspuns definitiv nu formulează însă nici Socrate.
După Eugeniu Coşeriu, ambele teze au la bază intuiţii corecte numai că ele nu sunt exprimate clar, în cauză fiind insuficienta disociere dintre forma cuvântului şi conţinutul acestuia, pe de o parte, şi forma cuvântului şi lucrul reprezentat, pe de alta. Intuiţia lui Cratylos, după care un nume este potrivit dacă este conform cu natura lucrului reflectat, este corectă, spune Coşeriu. Numai că atunci când vorbim de exprimarea naturii unui lucru, nu putem avea în vedere decât primul raport, al doilea neavând caracter de obligativitate. Aşa se explică de ce un cuvânt ca « lung » este înţeles deşi, conform concepţiei lui Cratylos despre numele «potrivite», el ar trebui să fie mai lung decât cuvântul « scurt ». Şi intuiţia lui Hermogene, după care un nume este potrivit pentru că este atribuit pe baza unui acord, este corectă, adaugă Coşeriu. Apariţia şi transmiterea semnelor lingvistice sunt procese care se petrec în cadrul unei comunităţi istorice. Dimensiunea intersubiectivă a limbii trebuie luată aşadar în calcul. Numai că atât Hermogene, cât şi Cratylos au în vedere raportul dintre forma cuvântului şi lucrul reprezentat, pe când aici este vorba de raportul dintre forma cuvântului şi conţinutul acestuia, şi deci de cuvântul ca întreg care, la rândul lui, e în raport cu lucrul reprezentat. E o relaţie mai complexă, precizează Coşeriu.
Personal, consider că în căutarea unei soluţii la problema în discuţie, nu trebuie ignorat nici faptul că în procesul vorbirii faza emiterii mesajului este dublată de cea a receptarii lui. Or, conformitatea cu natura lucrului reflectat, care e la baza ipotezei formulate de Cratylos, este căutată de vorbitor în prima fază, pe când acordul dintre vorbitori, pe care se sprijină teza lui Hermogene, se stabileşte în a doua. Dacă niciuna din cele doua teze nu poate fi urmată până la capăt este şi din cauză că una nu o exclude pe cealaltă.
Aristotel depăşeşte controversa dintre caracterul natural şi convenţional al semnului lingvistic. Pentru el, nu e suficient ca un sunet sau o succesiune de sunete să exprime ceva pentru a fi considerat un nume. Sunetul trebuie emis cu intenţia de a fi un semn, un simbol a ceva, lucru valabil şi pentru interjecţii, şi pentru cuvintele imitative. Relativa lor asemănare cu lucrul sau starea de lucruri reflectată trebuie pusă pe seama a ceea ce vorbitorul intenţionează să comunice. Expresia κατὰ συνθήκην, folosită de filozoful grec, nu se referă la raportul dintre forma cuvântului şi semnificaţia acestuia, ci la raportul dintre cuvântul ca întreg şi lucrul pe care acesta îl desemnează. Formele cuvintelor sunt simboluri ale lucrurilor prin mijlocirea afectelor, a conştiinţei subiectului vorbitor. Altfel spus, sunt simboluri ale reprezentărilor pe care le avem despre lucruri, iar cuvintele ca întreg sunt simboluri ale lucrurilor. Aristotel depăşeste în acest fel problema concordanţei dintre nume şi lucrul desemnat. Faptul însă că pentru el doar componenta materială a cuvintelor este diferită de la o comunitate la alta, în timp ce lucrurile însele şi reprezentarea lor în conştiinţa umană, sunt aceleaşi peste tot, este văzut de Coşeriu ca un neajuns :
« Prin urmare, limbile individuale ar fi nişte inventare de cuvinte care lipesc, pe o realitate segmentată uniform în obiecte şi stări de lucruri, «etichetele cu nume», care sună diferit şi arată diferit de la o limbă la alta. Această opinie este răspândită până astăzi. » (Coşeriu, 2014 : 131)
Coşeriu are deplină dreptate să atragă atenţia asupra faptului că nu numai forma ci şi conţinutul cuvântului diferă. Trebuie precizat însă că ele nu diferă în acelaşi mod, conţinutul fiind relativ invariabil, iar forma, relativ variabilă. Cuvintele « copac » « tree », « arbre » «дерево », de exempu, au toate în comun ideea de plantă care durează mai mulți ani, care are trunchiul lemnos și înalt, şi ale cărei crengi se ramifică la o distanță oarecare de sol, formând o coroană. Acest conţinut, care face ca fiecare copac întâlnit să poată fi recunoscut ca fiind un copac, face totodată posibilă trecerea de la o limbă la alta. Acest conţinut este invariabil, deoarece este generat de integrarea, pe bază de asemănare, a semnalelor care ne parvin de la copacii pe care îi întâlnim. El este relativ invariabil, deoarece integrarea se face în timp, ceea ce înseamnă că pe măsură ce cunoaştem mai mulţi copaci elementele care definesc un copac sunt mai numeroase şi conceptul de copac e mai complex. Prin urmare, invariabilitatea se referă la cunoaşterea obiectului desemnat, iar relativitatea, la gradul mai mare sau mai mic de cunoaştere. Forma cuvântului copac, după cum am putut constata, e variabilă de la o comunitate de vorbitori la alta. Şi aceasta deoarece, în fiecare comunităte, omul cunoaşte copacul în alt mediu şi în alte alte împrejurări şi are, în legătură cu el, alte experienţe şi trăiri. Aceste diferenţe explică de ce forma cuvântului variază de la o comunitate la alta. Ea variază însă în limitele experienţei pe care membrii unei comunităti o au în comun. Altfel spus, variabilitatea se referă la subiectul vorbitor, relativitatea, la modul în care experienţa comună limitează gradul de subiectivitate.
Relativa stabilitate a sistemului care este limba, sau relativa sa mobilitate, se explică prin aceste caracteristici ale conţinutului şi formei semnului lingvistic.
Stoicii susţin teza raportului natural, necesar dintre cuvinte şi lucrurile desemnate. Experienţa senzorială directă serveşte însă de bază doar în cazul cuvintelor primare. Trecerea la cuvintele secundare se face prin operaţii precum «transpunerea lucrurilor asemănătoare», «negarea contrariului» sau «compunerea», care subînţeleg intervenţia gândirii. În procesul de imitare a lucrului prin intermediul limbii, poziţiile lor diferă însă într-o măsură oarecare. Astfel Epicur pune accentul pe natura popoarelor, condiţionată de diversele circumstanţe ale existenţei acestora şi reuşeşte în acest fel să concilieze teza raportului natural, necesar cu diversitatea limbilor individuale, în timp ce stoicii insistă asupra diverselor aspecte ale lucrului care stimulează imaginaţia senzorială. Dar dacă avem în vedere că în cicumstanţe diferite imaginaţia senzorială e stimulată de aspecte diferite ale aceluiaşi lucru, cele două poziţii se echivalează. Rămâne cu adevărat pertinentă distincţia pe care stoicii o fac între «conceptele imateriale incomplete», care corespund cuvintelor şi părţilor de propoziţie, şi «conceptul imaterial complet» care este propoziţia. Şi într-adevăr, în afara propoziţiei, cuvintele şi părţile de propozitie nu au funcţie referenţială.
În abordarea semnului lingvistic, Sfântul Augustin se situează în orizontul doctrinei stoice. În lucrarea De dialectica, el susţine astfel că numele mel «miere» are pentru auz aceeaşi « dulceaţă » pe care lucrul desemnat, mierea, o are pentru gust. Tot aici el încearcă să explice pe bază de exemple cele trei principii ale stoicilor care guvernează procesele de transformare a cuvintelor primare. Primul principiu îl explică cu ajutorul cuvintelor crux « cruce » şi crus « tibie », care se aseamnă atât prin sonoritatea lor, a cărei asprime o aminteşte pe cea stâlpului crucii pentre cel crucificat, cât şi prin lucrurile pe care cuvintele le desemnează. Al doilea principiu e ilustrat de cuvintele orbis « cerc ; suprafaţa pământului » şi urbs « oraş » a căror alăturare, atunci când papa se adresează oraşului (Roma) şi lumii « urbi at orbi », e receptată ca o unitate. Termenii bellum « război » şi lucus « pădurice, dumbravă » servesc la exemplificarea celui de-al treilea principiu, care se bazează pe negarea termenului opus corespunzător, în cazul de faţă prin negarea a ceea ce e urât şi, respectiv, întunecat.
După Augustin semnele nu pot fi cunoscute dacă nu ai experienţa nemijlocită a lucrurilor şi stărilor de lucruri desemnate. Această poziţie este contrazisă de Coşeriu :
« Orice studiu începe cu obiectele şi conduce la semne. De la un anumit stadiu însă, acest proces se inversează, cel puţin în anumite cazuri, şi conduce înapoi, de la semne către obiecte. » (Coşeriu, 2014 :189)
Mai mult, această poziţie este contrazisă chiar şi de principiile care explică trecerea de la cuvintele primare la cele secundare. Dacă perceperea a două lucruri ca fiind asemănătoare duce la crearea de cuvinte cu sonorităţi apropiate, dacă o stare de lucruri insuportabilă este îmbrăcată într-un cuvânt care practic o neagă, în cazul celui de-al doilea principiu, mai multe cuvinte ajung să fie receptate ca o singura unitate de sens în virtutea alăturării lor în vorbire. Forma cuvintelor generează aici un anumit înţeles care susţine apoi forma. Dimpotivă, în cazul celorlalte două nprincipii un anumit înteles cere o anumită haină sonoră.
Pentru a rezuma această prima etapă din istoricul problematicii noastre voi imagina o discuţie, absolut oarecare, dintre un soţ şi o soţie care fac pregătiri pentru un eveniment important în familie.
- Masa din sufragerie e cea mai bună, nu crezi?
- Pentru o familie cu mulţi nepoţi ca a noastră, mă întreb dacă masa de pe terasă nu e mai potrivită.
- Aşa e, numai că în caz de ploaie nu e protejată. Şi apoi, uşa de la sufragerie dă pe terasă.
- Atunci rămâne masa din sufragerie.
Ce constatăm ? Dacă în sensul emiterii primei replici, avem 9 cuvinte care se succed, în sensul receptării, avem trei unităţi de sens « incomplete » şi o unitate de sens « completă »³ care este replica însăşi. Cele 3 unităţi, al căror sens e incomplet în afara primei replici, sunt : « Masa din sufragerie », « e cea mai bună, » « nu crezi? ». Non coincidenţă dintre numărul unităţilor formale şi cel al unităţilor de conţinut face cu atât mai pertinentă distincţia stoicilor între «conceptele imateriale incomplete » şi «conceptul imaterial complet». Dar chiar şi aşa, «conceptul imaterial complet» nu e complet în afara situaţiei de comunicare. Şi aceasta deoarece, sensul e dat de legătura dintre cuvinte şi dintre cuvinte şi lucrurile desemnate de acestea, altfel spus, legătura se stabileşte în sensul invers emiterii cuvintelor, între « e cea mai bună, » şi « Masa din sufragerie » şi între « nu crezi ? » şi « Masa din sufragerie e cea mai bună, ». Prima replică « Masa din sufragerie e cea mai bună, nu crezi? » e receptată atât de soţul care o emite, cât şi de soţia acestuia în legătura cu situaţia de comunicare, moment în care ea are pentru cei doi un sens complet.
Ultima replică, pe de altă parte, e receptată în contextul celei de a treia replici care, la rândul ei, a fost receptată în contextul replicii care o precede. Dat fiind că aceasta din urmă e în legătură cu prima replică, care e în legătură cu situaţia de comunicare, după ultima replică situaţia de comunicare pentru cei doi interlocutori e alta.
Formele cuvintelor, după cum remarcă Aristotel cu justeţe, sunt simboluri ale lucrurilor prin mijlocirea afectelor, a conştiinţei subiectului vorbitor. În cazul nostru, cele două mese sunt mesele aşa cum le văd cei doi interlocutori în perspectiva evenimentului din familie pe care îl pregătesc. Or, dacă ei spun lucruri diferite despre ele şi ajung la un consens în final, înseamnă că, aşa cum precizează Coşeriu, şi conţinutul cuvintelor care desemnează lucrurile suferă modificări. În loc să vorbim de caracterul natural sau arbitrar al semnului lingvistic poate e timpul să aducem în discuţie efortul de corelare continuă a cuvântului cu ccea ce lucrul pe care-l desemnează reprezintă pentru vorbitor. Dar asupra acestui punct vom mai reveni în dezvoltările ulterioare.

Bibliografie

COŞERIU, Eugeniu, 2014, Istoria filozofiei limbajului: de la începuturi până la Rousseau, Bucureşti, Editura Academica Humanitas.

Note de subsol

¹Textul de faţă se bazează pe « Istoria filozofiei limbajului: de la începuturi până la Rousseau » de Eugeniu Coşeriu.
²Partea a doua comportă la rândul ei 4 părţi. Prima se referă la perioada antică, a doua la Evul Mediu şi Renaştere, a treia la secolul XVIII, iar partea a patra, care are ca support « Sincronie, Diacronie şi Istorie » de Eugeniu Coşeriu, se referă la secolele XIX şi XX.
³Pe lângă unităţile de sens « incomplete » şi unitatea de sens « completă », care e propoziţia, în sensul receptării, avem unităţi de genul « Masa din », « Masa din sufragerie e », « Masa din sufragerie e cea », - Masa din sufragerie e cea mai bună, nu », care sunt lipsite de sens.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!