Miriade de impresii deservesc o intuiţie şi sute de gânduri susţin un raţionament. Cu toate acestea, intuiţia fără un raţionament riguros rămâne obscură, iar raţionamentul fără o intuiţie care să îi servească drept fir călăuzitor este inconsistent. Aceasta deoarece, la scara unor problematici, ca cea a limbii şi vorbirii, o impresie, dintre miriadele de impresii, poate oricând prelua controlul asupra celorlalte şi face ca legătura cu intuiţia de bază să fie un pur simulacru. La fel, un gând, dintre sutele de gânduri, se poate impune în detrimentul celorlalte şi face ca, în drumul spre obiectivul final, etape întregi să fie escamotate. În încercarea ciclopică de a depăşi antinomiile saussuriene, Eugeniu Coşeriu a avut, între altele, de îndreptat astfel de neajunsuri.
Eugeniu Coşeriu este un gânditor român de anvergură, a cărui operă este şi rămâne o sursă de reevaluări a disciplinei lingvistice. Erudiţia sa, colosală, i-a servit drept laborator de cercetare, iar instinctul de cercetător, redutabil, l-a ţinut la distanţă de soluţiile facile şi, în noianul de informaţii, l-a ajutat să găsească elemente de răspuns fiabile. Căci, trebuie spus, că problematica limbii care, la rândul ei, o angajează pe cea a lumii pe care limba o reflectă, are nevoie de concursul mai multor minţi pentru a conduce la răspunsuri valide.
În continuare voi semnala câteva din îndreptările aduse doctrinei saussuriene de către lingvistul român, fapt pe care îl percep cu atât mai urgent cu cât pe lângă idei valabile, ca cele care au generat foarte lucrativa metodă structuralistă, după care forma unei unităţi şi funcţia sa se definesc prin raporturile de echivalenţă şi opozitie pe care aceasta le întreţine cu alte unităti coexistente, doctrina cercetătorului genovez conţine idei insuficient cercetate care au ajuns să circule ca « adevăruri revelate ».
În doctrina saussuriană, conceptul de limbă este incotestabil central, atât de central încât distinçtia dintre limbă şi vorbire capătă un sens antinomic.
Pentru Saussure, limba există « în masă », în « conştiinţa colectivă » ; exterioară individului, ea este partea socială a limbajului. Individul, prin el însuşi, nu poate crea sau modifica limba, el nu poate decât să o înregistreze în mod pasiv.
Coşeriu observă, pe bună dreptate, că realitatea socială a limbii nu admite situarea în afara ei a subiecţilor vorbitori. Parafrazând sofismul grămezii, (folosit de Coşeriu pentru a denunţa noţiunea de fapt social în accepţia lui Emile Durkheim) vom spune că limba ca fapt social este independentă de fiecare subiect vorbitor luat separat, dar numai pentru că, în momentul în care acesta nu mai vorbeşte limba, ceilalţi subiecţi continuă să o facă. Presupând că toţi subiecţii încetează simultan să vorbească limba flamandă, de exemplu, aceasta se va transforma în ceea ce numim o limbă moartă. Faptele sociale nu sunt aşadar exterioare indivizilor, nu sunt extraindividuale, ci interindividuale. Acesta este sensul care trebuie dat termenului « social », precizează Coşeriu.
Afirmaţia după care subiectul vorbitor nu poate schimba limba conţine la rândul ei un paralogism, în sensul că se acordă valoare absolută unei constatări care nu se verifică în toate cazurile. Un singur subiect vorbitor nu schimbă limba decât dacă alţi subiecţi nu acceptă schimbarea ; « şi aceasta nu se întâmplă pentru că faptul social (care este limba) nu depinde nici de subiectul vorbitor respectiv, nici de ceilalaţi, ci dimpotrivă, pentru că depinde atât de el cât şi de ceilalţi. » (Coşeriu 97 :14) Mai mult, spune Coşeriu, subiectul vorbitor nu înregistrează limba în mod pasiv, şi aceasta deoarece percepţia este prin definiţie activă, este interpretarea celor percepute în termenii unor cunoştinţe anterioare. Altfel spus, schimbarea începe cu percepţia.
În ce priveşte « conştiinţa colectivă », aceasta este o entitate imaginară, « …existenţa unor reprezentări colective independente de conştiinţele individuale nu a putut fi niciodată dovedită » (Coşeriu 97 :14 ) Ce trebuie să înţelegem prin « conştiinţă colectivă », mai precizează, absolut justificat, Eugeniu Coşeriu, este conştiinţa fiecărui vorbitor în calitatea lui de vorbitor.
Saussure, identifică limba cu un moment din istoria sa, cu ceea ce el numeşte o « stare de limbă ». Aceasta identificare are o justificare tehnică, după Coşeriu, în sensul că ea permite o descriere sistematică a limbii, ca sistem de structuri interdependente. Numai că Saussure tinde să reducă limba reală la o stare de limbă, ceea ce nu este acceptabil : « Nu trebuie confundată definiţia unui concept (…) cu descrierea obiectelor care îi corespund şi, cu atât mai mult, cu descrierea unui singur moment al unui obiect. » (Coşeriu 97 :10)
Perceperea limbii în perspectivă pur sincronică şi minimalizarea corelativă a diacroniei, îl îndreptăţesc pe lingvistul genovez să vorbească de permanenţa, de imutabilitatea limbii : « subiectul vorbitor este în faţa unei stări (de limbă) şi succesiunea în timp a faptelor de limbă este inexistentă pentru el » (Saussure 71 : 134). Acest lucru este contestat de Coşeriu în termeni care frapează prin evidenţa lor: « …după cum în sincronie nu putem constata schimbarea, tot aşa nu putem constata în cadrul ei nici neschimbarea, imobilitatea. Pentru a percepe că un obiect oarecare nu se schimbă, el trebuie să fie observat în două momente diferite. Prin urmare, chiar dacă limba ar fi sincronică prin natura ei, faptul acesta ar trebui să-l dovedim în diacronie. » (Coşeriu 97 : 9) În plus, adaugă el, lingvistica, ca « vorbire despre vorbire », ca metalimbaj, nu se poate prevala de punctul de vedere al vorbitorului.
Saussure consideră schimbarea « ca un fel de fatalitate exterioară », dat fiind că aceasta îşi are cauza în vorbire, nu în limba însăşi: « tot ce este diacronic în limbă este numai prin vorbire » (Saussure 71 : 160) Coşeriu ţine să precizeze că schimbarea are o motivaţie externă, dar ea însăşi este internă. Şi, ca adaptare la necesităţile de exprimare ale vorbitorilor, care se reînnoiesc, ea ţine de esenţa limbii, este o condiţie « a sincronicitaţii funcţionale » a acesteia.
După Saussure, schimbarea este asistematică; ea afectează un element particular al limbajului și nu ceea ce leagă acest element de celelalte. Schimbarea nu este intenţională, mai adaugă el: « Aceste fapte diacronice nici măcar nu tind să schimbe sistemul. Nu s-a dorit niciodată trecerea de la un sistem de raporturi la altul ; modificarea nu priveşte ordonarea, ci elementele ordonate » (Saussure 71 :139 ) Coşeriu semnalează aici o contradicţie în concepţia despre limbă a lingvistului genovez : « Dacă limba este un « joc de opoziţii » şi «într-o stare de limbă totul se bazează pe raporturi » , atunci termenii care exprimă raporturile înseşi sunt determinaţi de aceştea şi nu invers. Prin urmare, schimbarea poate avea sens numai ca modificare a raporturilor ; când se modifică doar termenii ca atare, se poate spune că, din punct de vedere structural, « nu se întâmplă nimic ». (Coşeriu 97 : 114 ) Cât priveşte non-intenţionalitatea, « limba nu premeditează nimic », deoarece finalitatea nu poate fi obiectivă : « o intenţie nereperabilă subiectiv nu poate fi constatată « obiectiv » şi nici dedusă din fapte » (Coşeriu 97 : 104) Schimbările, precizează Coşeriu, nu pot fi înţelese decât ca procese constituite prin actele intenţionale şi finaliste ale subiecţilor vorbitori.
Schimbarea saussuriană coincide cu momentul în care inovaţia devine un fapt de limbă adoptat de către comunitate. Altfel spus, schimbarea este sinonimă cu mutaţia : « pentru ca în limbă să apară un fapt nou, este necesar ca cel vechi să-i cedeze locul. (Saussure 71 : 140) Coşeriu reproşează conceptului saussurian de schimbare faptul că ignoră procesul schimbării ca atare, care implică o serie de adoptări succesive. Schimbarea nu începe odată cu inovaţia, mai ales că nu toate inovaţiile constatate în vorbire se răspândesc. Schimbarea începe odată cu adoptarea inovaţiei, « ca acceptare interindiviuală a unui mod lingvistic nou, adecvat unei anumite finalităti expressive » ( Coşeriu 97 : 119) ; ea este selectivă.
Un dialect este un un sistem de fapte lingvistice analoage. Răspândirea unei inovaţii, pe de altă parte, este tocmai constituirea unui fapt de limbă interindividual. A spune, împreună cu Saussure, că o schimbare se răspândeşte fără excepţie în interiorul unui dialect este un cerc vicios, deoarece aceasta presupune că mai întâi delimitezi dialectul pe baza faptelor de limbă asemănătoare, printre care schimbarea în cauză, iar apoi decretezi că schimbarea se produce fără excepţie în dialectul astfel delimitat. În realitate, subliniază Coşeriu, răspândirea unei schimbări fonetice, lexicale sau gramaticale, « depinde de un proces istoric specific, care se realizează sau nu se realizează, şi care se poate realiza numai într-o anumită epocă şi la un anumit grup de indivizi. » (Coşeriu 97 : 41) Teza aplicării fără excepţie a unor legi fonetice, lexicale sau gramaticale este contrazisă de fapte. De aici necesitatea disocierii, operate de Coşeriu, între schimbarea în sens extensiv, ca răspândire a unei inovaţii şi schimbarea în sens intensiv, ca adoptare de către vorbitori a inovaţiei, şi deci ca selecţie.
Saussure recunoaşte că faptele diacronice modifică sistemul sincronic, dar nu admite că acesta, la rândul său, poate condiţiona evenimentul diacronic. El transformă în felul acesta într-o separaţie reală distincţia, metodologic neatacabilă, dintre sincronie şi diacronie. Ori « ceea ce face ca limba să fie limbă, nu este pur şi simplu structura sa (care reprezintă condiţia funcţionării sale), ci activitatea lingvistică : aceasta crează limba şi o menţine ca tradiţie. » (Coşeriu 97 : 126) « Fiecare stare de limbă prezintă o structură sistematică tocmai pentru că e un moment al sistematizării. Prin conceptul de sistematizare, antinomia sincronie şi diacronie se depăşeste » (Coşriu 97 : 126-127), tine să marcheze lingvistul român. Problema schimbării, conchide el. trebuie pusă în planul vorbirii, care are o existenţă concretă, şi nu în planul limbii desprinsă de circumstanţele şi finalitatea actului lingvistic. Şi într-adevăr, în limbă, semnul lingvistic semnifică (are o semnificaţie care poate fi definită), dar nu poate desemna. În vorbire, ca substitut al lucrului cunoscut de către subiectul vorbitor, semnul lingvistic are o semnificaţie, dedusă din circumstanţele în care a fost cunoscut, şi desemnează totodată lucrul care face obiectul vorbirii. Personal, consider că abordarea propusă de lingvistul român permite,între altele, punerea în discuţie pe baze noi a caracterului arbitrar al semnului lingvistic, transformat prea uşor în dogmă.
Cât despre « Cursul de Lingvistică Generală » al lui Saussure, care a generat statutul de ştiintă studiului limbii, acesta rămâne un mare şantier cu multe idei în lucru.

Bibliografie

COŞERIU, Eugeniu, 1997, Sincronie, Diacronie şi Istorie - Problema schimbării lingvisice, Bucureşti, Editura Enciclopedică.
SAUSSURE, Ferdinand, 1971, Cours de linguistique générale, Paris, Éditions Payot.