poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4612 .



Luna și tramvaiul 5
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dusan Baiski ]

2004-11-22  |     | 





Mai demult.
Seara se lăsa din cer. Oranj.
Dinspre Gara de Nord se auzi șuierul răgușit al unei locomotive. Peste tot mirosea a fum și a frunze uscate.
Vatmanul trase de manetă încet, până când cele două vagoane se opriră scârțâind, la o palmă de capătul liniei. Nu-l interesau nici ușile glisante ce fură date la o parte, nici oamenii ce se scurgeau în liniște pe străzile mute. Ochii i se opriră asupra necunoscutului. Întâi îl privi indiferent, ca pe un obiect apărut întâmplător în stație, în raza sa vizuală, apoi, după ce scoase din ax maneta cândva nichelată, după ce încuie ușa cabinei de comandă, îl privi mai atent, încercând să-i descifreze trăsăturile feței. Putea fi unul din anonimii ce se perindau zilnic de la un capăt la celălalt. De la o stație la alta. Vara, ascunși după lentile fumurii. Acum înfofoliți în pardesie cu două fețe și adăpostiți sub pălării cu borurile pleoștite. Unul din cei ce veneau dinspre gară sau dinspre centru și dispăreau prin ulițele întortocheate ale cartierului de periferie.
Necunoscutul scoase din buzunar un pachet de țigări. Flacăra chibritului îi lumină pentru o clipă obrazul negricios. Trase cu sete câteva fumuri, pe urmă, în loc să se piardă, ca toți ceilalți, într-una din străduțele laterale, rămase în stație, cu țigara fumegându-i între degete, cu privirea pierdută sub roțile tramvaiului.
Vatmanul se uită la ceas. Până la o nouă cursă avea încă cinci minute. Se scotoci răbdător prin buzunare. [igările sale intraseră parcă în pământ. Le găsi strecurate în căptușeala vestonului.
- Un foc aveți?
Fără a-i acorda atenție, necunoscutul îi întinse, tăcut, cutia de chibrituri.
- Vine toamna, mai zise vatmanul pufăind.
Nu primi nici un răspuns. Nici nu-l așteptase. Se îndepărtă câțiva pași, îngândurat. Ceea ce spusese o făcuse doar așa, dintr-o pornire firească. Un câine porni să latre enervant, dincolo de gardul școlii. Dinspre gară se auzi șuierând aceeași locomotivă. Necunoscutul continua să stea în loc, fumând precipitat, cu privirea tot sub roțile tramvaiului încremenit dinaintea lui. "Așteaptă pe cineva?" Aruncă țigara, o strivi, urcă în celălalt vagon, în cealaltă cabină de comandă, aceasta fără încuietoare, stârni pentru moment clopotul de atenționare, iar în final trase de manetă și tramvaiul porni grăbit, scrâșnind, scârțâind din toate încheieturile.
Privi, din rutină, în oglinda retrovizoare. Necunoscutul rămăsese în stație, indiferent. Mai privi o dată. Necunoscutul fugea după ultimul vagon, cu pălăria în mână, cu pulpanele pardesiului fluturând. "Tâmpitul! De ce o fi așteptat până în ultima clipă?" Încetini până apucă acesta să sară pe scara vagonului.
"De ce mi-o fi păsat? Puteam să-l las, să-l învăț minte." Nu-și răspunse. Fiindcă nu-și dădea seama ce anume îl obligase să încetinească. În primul moment își spusese că nu, nu va opri, iar în cel imediat următor făcuse aproape contrariul. De parcă mâna trăsese de manetă sub impulsul unei comenzi din afară. Necunoscutul nu avea în înfățișare nimic deosebit. Doar că era un banal necunoscut. Ca mulți alții. Atunci?
La "Madona" urcară două femei strident fardate și un bărbat scund, îmbrăcat într-o pufoaică ruptă la subsuori. "Nu sunt împreună", judecă el, corectându-se însă imediat: omul în pufoaică intrase în vorbă cu femeile și se părea că se cunosc de-o veșnicie.
La a doua așteptau câțiva cheflii. Din fericire, se duseră la vagonul din urmă. Nu va fi nevoie să le suporte pornirile bahice însoțite de râgâieli și înjurături. Nici acordeonul dezacordat pe care-l chinuia băiatul tuciuriu. Una din femeile fardate izbucni isteric în râs. Câteva secunde, un câine scăpat din lanț însoți hardughia, hămăind furios. Casele de pe lături goneau undeva în spate, la o întâlnire imaginară. Luna se cățărase pe boltă, iar acum se holba, mută, la tramvaiul 5.
Câtva timp, vatmanul urmări șinele fosforescente ce se pierdeau undeva în întunericul din față. Rarele becuri atârnate de stâlpii metalici luminau strada cu zgârcenie, iar pe la case, doar ici-colo câte-un bec aprins, în camerele dinspre uliță. Privea șinele și se gândea aiurea când, la un moment dat, simți nevoia să se întoarcă, parcă ars după ceafă de vreun fier încins. Descoperi în semiîntunericul vagonului fața vag luminată a necunoscutului de la capătul liniei. Stătea cufundat în banchetă, cu gulerul pardesiului ridicat, cu pălăria trasă pe frunte. Privirile li se întretăiară scurt.
"Ce dracu se uită așa la mine?" Aici, în cușca asta strâmtă, în întunericul ce se lăsase geu peste lume, scutit de ochiul idiot al lunii, își permitea să zâmbească, să plângă chiar, fără să-i râdă careva în nas și să-l facă nebun.
Cineva, probabil o femeie însărcinată, îl rugă stăruitor să oprească undeva între stații. Acolo și opri, așteptă până coborî femeia, nici măcar nu se întoarse să vadă cine anume fusese (nu-l interesa defel), apoi trase iar de maneta de alamă și o privire peste umăr îl convinse că necunoscutul se găsea tot pe banchetă, în aceeași poziție, poate urmărindu-i mișcările. "La ce bun?" El nu făcuse nimănui nici un rău, nu furase, nu se bătuse, la ce bun să fie urmărit? Dar nu, individul din spate nu era nicidecum de la poliție, pe aceștia îi recunoștea de la o poștă după fizionomii, după hainele și șepcile lor de piele, după uităturile... Aici gândurile i se blocară. Uitătura părea a fi unicul argument în favoarea ideii că are celălalt ceva cu poliția. Se cutremură, cuprins parcă de friguri. Ca din senin. "M-o fi deochiat careva."
La "Unirii" urcă aceeași bătrână ce se găsea exact aici în fiecare seară, la aceeași oră. Nu o conducea nimeni, nu o aștepta nimeni. O pereche de tineri fugi întâi la vagonul al doilea, însă țipetele chefliilor o alungară la primul.
"Puțină lume", constată.
La "Aurora" observă două femei mai mult decât cochete și își împinse chipiul pe spate, admirativ. Pe acestea nu le văzuse până atunci prin zonă. O curiozitate poate răutăcioasă îl făcu să se întoarcă spre interiorul vagonului. Damele se așezaseră chiar lângă necunoscut, discutând cu însuflețire. Însă ca și cum nu prezentau nici un interes, individul continua să stea îndreptat înspre cabină.
Ajuns la capătul liniei, ca de obicei, așteptă să coboare întâi lumea, să urce călătorii care se plictisiseră deja stând în stație și doar atunci merse în cealaltă cabină, fixă maneta la locul ei și porni. Își simțea gâtul uscat, gura la fel, apă nu mai avea în sticlă, iar până la fântâna de la "Madona" mai era destul.
Doar când o luă din loc își aminti de necunoscut. "S-o fi dus în centru", își zise. Însă un gând răzleț îl sili să se întoarcă. Nu zări nimic. Pentru moment crezu că vagonului i se deteriorase instalația de iluminat. "Dac-o fi stricat-o careva?", se îngrijoră. Neliniștea aceea ciudată continua să-l provoace, să-i strice orice urmă de bună dispoziție. Se întoarse și, ridicându-și privirea puțin mai sus, dădu de fața necunoscutului. Vru de câteva ori să tragă frâna, ceva dinlăuntrul lui îl puse în alertă, însă, totodată, ceva parcă dinafară îl opri să o facă. Tramvaiul continua să alunece indiferent pe liniile fosforescente.
Se întinse peste bord și se uită spre cer; luna la fel ca întotdeauna: enigmatică și răscolitoare. Își plecă ochii, învins.
Oranjul serii se scursese de mult dincolo de asfințit.
La "Unirii" tramvaiul rămase aproape gol. Un individ lălăi câtva timp un cântec obscen, ținându-se de bară. La "Madona" se dădu jos și femeia cu copilul ce se smiorcăise întreg drumul. Vatmanul își luă sticla de apă. Fântâna se găsea la vreo cincizeci de metri mai încolo de stație, sub un tei bătrân. Întotdeauna se mirase de ce sădiseră oamenii tocmai un tei. Când să pună piciorul pe prima treaptă, se uită speriat în compartimentul pasagerilor. Necunoscutul îl fixa mut, inexpresiv, cu ochii lucind.
"O fi bolnav", își spuse. Evident, doar un fel de scuză pentru celălalt și nicidecum o explicație liniștitoare. Se înapoie, lipsit de curaj. "Puteam să iau maneta cu mine. Ori să decuplez siguranța. Nimeni n-ar fi putut porni hârbul ăsta." Prea târziu. Să oprească acum, să facă ceea ce gândise, mai mult ca sigur că s-ar da de gol, iar celălalt s-ar prinde că se teme de ceva.
O conexiune neașteptată îi aminti de zvonurile ce umblau prin cartier, de faimoasa trupă de vagabonzi ai unuia ce-și zicea Prințul, de individul care vâna văduve și oameni singuri. Își trase chipiul mai pe sprâncene, inspiră adânc aer în piept și mări viteza. Un câine îi țâșni pe dinainte ca o nălucă.
I se păru că aude voci bărbătești certându-se. Simți iar imboldul de-a se întoarce, până la urmă se roti și întâlni aceeași întunecime umplându-i câmpul vizual. Îi venea să oprească, să deschidă ușa, să-l ia pe necunoscut de guler și să-l întrebe: "Ce naiba vrei de la mine, domnule?", dar, când cel din spate începu să lălăie aceleași versuri deșucheate de mai înainte, își dădu seama că nu era decât bețivul.
Totuși opri. Se ridică și deschise ușa.
- Dă-te jos, da' repede!
Celălalt făcu ochii mari, cântând în continuare.
- Dă-te, mă, jos, n-auzi!
"Dar dacă e-nțeles cu...?" Gândul îl răscoli, dându-i parcă puteri nebănuite. Îl apucă hotărât de braț, trase de ușa glisantă și-l sili să coboare. Omul bâlbâi ceva ininteligibil, scoase chiar o sticlă de vin de duzină, apoi se întoarse rânjind:
- Știi... eu... eu aici voiam să ajung.
Porni nervos. Nu atât din pricina acestuia, cât dintr-a celui rămas, a necunoscutului care continua să-l măsoare, cu aceeași expresie întipărită pe față. Poveștile de noapte ale cartierului îi năpădiră din nou mintea, producându-i în avalanșă alte întrebări deloc plăcute, combinându-se cu scene din filmele de senzație vizionate la cinematograful de mahala, alături de vânzătorii de bomboane agricole, ori la "Capitol", alături de lumea subțire, sau cu scene din cărțile de aventuri, frunzărite uneori la capătul dinspre gară al liniei. Acum, mai mult ca niciodată, și-ar fi dorit pe cineva lângă el, să-l îmbărbăteze, să-i alunge toate aceste (probabil) doar banale închipuiri stârnite de oboseala celor două schimburi de muncă.
"Poate totuși așteaptă pe cineva. Poate și-o fi dat întâlnire în tramvai, taman în blestematul ăsta de 5 și nu în altă parte", încercă el să se ajute singur, să înghită nodul ce i se oprise undeva în gât, îngreuindu-i respirația.
Când ajunse la capăt, așteptă un timp fără să coboare. Necunoscutul se afla deja pe peronul stației. Fuma liniștit, ca și cum n-ar fi fost nimic. "Dar ce anume se întâmplă?", îi fulgeră vatmanului prin minte. "Ce anume mă face să cred că e vorba de ceva ieșit din comun, ceva ce nu s-a petrecut niciodată?" Își consultă ceasul. Încă trei ture și se va retrage în depou. Încă trei minute și va trebui să plece în sens invers.
Stinse farul. Smulse înciudat maneta din axul reostatului. Minutele se scurgeau groaznic. Ghicea ochii necunoscutului fixându-l, urmărindu-i impasibili toate gesturile. Se întoarse prudent, atâta cât să-l poată observa la rându-i. Ceva sclipi metalic în mâinile acestuia. Crezu că e țigara, dar țigara sclipea cu totul altfel. Înghiți în sec. Puse ceasul pe bord. Cele trei minute trecuseră. Plus altele trei. Trebuia deja să fi plecat. Ca un făcut, nu mai apărea nici un călător, de parcă o molimă ciudată lăsase tot cartierul pustiit. Nu apărea nici măcar sectoristul căruia îi plăcea să se plimbe cu tramvaiul și care-și începea rondul de noapte făcând două trei ture între centru și capătul dinspre gară. ("Să ochesc șmecherașii" - i se destăinuise o dată.)
Se sculă de pe scaunul acela rotund și puțin scobit, cu tijă filetată sub șezut. Necunoscutul își scosese o a doua țigară și ținu flacăra câteva secunde aprinsă, ca un semnal optic.
Luă maneta, cântărind-o cu propriile-i simțuri. Apoi o prinse de capătul mai subțire, cu coada ochiului tot pe-afară. Coborî crispat, nehotărât, gata să lovească, să se apere, chiar să fugă. Tramvaiul, care de atâtea ori îi dăduse sentimentul puterii, stătea acum în spatele lui, rece, încremenit, o grămadă inertă de lemn și de metal. Se simțea înșelat, părăsit, neputincios. Dintr-o dată hotărât, se întrebă: "Dar de ce?" Setea continua să-i ardă gura, gâtul, stomacul, îndeosebi stomacul, sfertul de monopol dat peste cap azi dimineață se răzbuna urât. Încercă să scuipe, însă nu mai avea prin gură nici un strop de salivă. Scoase din căptușeala vestonului pachetul de țigări. Reuși să găsească prin buzunare una nescuturată și se apropie cu pași mari de necunoscut.
- Dați-mi și mie un foc, îndrăzni el cu vocea modulată și strânse puternic bucata de alamă.
Celălalt nu reacționă imediat. Stătea întors înspre calea ferată, numărând poate vagoanele marfarului ce trecea zgomotos prin capătul uliței. Își vârî adânc mâna în buzunarul pardesiului. Scoase ceva, nu se văzu imediat ce, însă o lucire metalică îl făcu pe vatman să se tragă doi pași înapoi. Necunoscutul izbucni într-un râs puternic, de om sănătos, stârnind câinii. Se auzi un declic și din obiectul misterios, o banală brichetă, țâșni o flacără albăstruie. Vatmanul se apropie iar, cu inima strânsă, și-și aprinse țigara.
- Plictiseală, dom'le, îngăimă, se întoarse și se îndepărtă gârbovit spre tramvai. În urma sa rămase un nor de fum înecăcios. Nu nimeri axul de prima dată. Când reuși, trase furios de manetă, tramvaiul vibră o vreme în loc, roțile de tracțiune se învârtiră de câteva ori în gol și, în final, stația, ultima, rămase în spate.
Nu mai avea nici un sens să urmărescă mișcările individului, (se simțise efectiv umilit de râsul lui), poate că acesta urcase, dacă nu în același, atunci în cel de-al doilea vagon. De fapt, pe retină i se întipărise imaginea pietrei montate în inelul afișat cu nonșalanță de mâna ce ținuse bricheta. O piatră cât oul de porumbel, căreia flacăra albăstruie îi animase straniu fețele șlefuite. Și totuși, râsul, acesta stăruia mult mai puternic. "Putea să fi vorbit ceva, chiar și un . N-a zis nimic. S-a uitat la mine ca..." Nu găsi comparația potrivită. Atent la posibilele mișcări ale membrelor necunoscutului, nici măcar nu-și ridicase ochii spre chipul lui.
Se întoarse brusc. Individul rămăsese probabil în stație. Răsuflă ușurat și micșoră viteza, însă un gând răzleț îl amărî din nou, din nou îi aduse în prim plan starea pe care o crezuse rămasă în noapte, laolaltă cu cel ce o iscase. Dar dacă se ascunsese sub vreuna din banchete? Ori chiar pe scări? Se întinse către oglinda retrovizoare. Îngheță. Bucata de sticlă nu se mai găsea acolo unde o știuse dintotdeauna, cel puțin de când lucra pe linia 5.
Nu opri la "Madona". Nici la următoarele două. La a treia aștepta o arătare diformă. Îl trecură fiorii. Nu știa ce să facă, să oprească ori să meargă direct în depou. Dar ce-i va spune șeful de tură, cine-i va crede povestea? Îi vor zice: ești un neisprăvit, caută-ți alt loc de muncă și gata. Micșoră doar viteza. Arătarea scoase un strigăt ascuțit, ochii-i scânteiară într-un fel bizar, apoi se desfăcu în două și una din părți se năpusti pe scările tramvaiului, chiar în față.
- Oprește, mă!
- Nu... n-am văzut, încercă el să se scuze. Nu erau decât un bărbat cu o femeie, poate bolnavă, fiindcă se ținea cu mâinile de burtă. Bărbatul purta ochelari și avea părul vâlvoi.
- Ce faci, nu știi? Asta-mi naște în stradă și tu te faci că nu vezi?
Înghiți în sec. Probabil că exact aceeași femeie îi ceruse să oprească între stații. Nu avea nici un sens să reacționeze. Însă îi lipsea și curajul. Vedenia de mai înainte îl secătuise de putere, de orice împotrivire. Îl năpădi ciuda pe oamenii din cartier, care altădată se plimbau zgomotoși până la ultima cursă, pe sectoristul încă de nezărit, pe sine însuși că se lăsase pradă poate propriilor sale închipuiri. Încercă să-și reamintească toate elementele ce-i creaseră imposibila stare de spirit. Nu reuși mai nimic. Încordarea persista, insuportabilă.
Strânse puternic bila fixată la capătul liber al manetei. Până simți durere în mușchii brațului. Își trecu palma peste față, apoi își masă ușor globii oculari. Avea senzația că este scufundat într-o baie acidă ce începuse să-i roadă mădularele. Regreta că acceptase să-și înlocuiască colegul. Două schimburi însemnau totuși prea mult, nu mai era chiar atât de tânăr, iar evenimentele... (care evenimente?, se întrebă, chinuit din nou de gânduri și ideea din urmă rămase în suspensie). Celălalt dispăruse, acum își strângea poate ibovnica în brațe, în vreun antreu cu miros de petrol și igrasie. Ori poate nici nu existase.
I se păru că vede ceva pe linie. Frână brusc, prea brusc.
- Ce faci, dom'le? strigă viitorul tată, omul cu ochelari, bătând cu pumnii în ușa cabinei și încheind cu un potop de cuvinte aspre.
Puțin îi lipsi să-i răspundă. Însă nu făcu altceva decât să-și lepede cascheta și s-o pună pe bord, alături de sticla cu apă. Cabina ce i se părea dintr-o dată lipsită de aer începuse să-i excite fobiile. Becurile din stradă se înmulțeau, se apropia și centrul cu clădirile, cu oamenii săi. Încă un du-te-vino. Ultimul. Ziua va fi încheiată.
Își încleștă maxilarele. Acolo, înainte, la cap de linie: silueta. Un impuls necontrolat aproape că-l ridică în picioare. Putea să oprească dincolo de stație, cu mult dincolo, undeva pe bulevard. Linia în sine nu se termina în stație. Se termina doar traseul tramvaiului 5. Dar dacă... mereu acest mizerabil "dar dacă", veșnicul atu al scepticului.
Trase crispat de manetă. Necunoscutul oricum s-ar fi agățat de una din scări și și-ar fi dat imediat seama că lui îi este teamă, or tocmai acest lucru nu voia să-l arate. Începu să tremure. Vag, dar începu. "De nervi", își zise. Se mințea.
Celălalt continua să stea lipit de stâlpul metalic, cu pălăria trasă pe cap, cu gulerul ridicat. Poate nu-l mai interesa tramvaiul și acum într-adevăr aștepta pe cineva. Îl văzuse coborând dincolo, la capătul dinspre calea ferată, cum de ajunsese totuși aici? Ce motiv l-o fi determinat să ia un taxi și să vină unde se afla în clipa de față? Un noian de întrebări inutile. Oricum nu-și putea răspunde la nici una și, mai rău, își tulbura ceea ce-i mai rămăsese din liniște. Era tot mai convins că individul fără identitate nu avea gândurile chiar curate. După părerea sa, un om cinstit nu circulă aiurea prin oraș, la o oră atât de târzie.
Necunoscutul se desprinse de stâlp. Trecu încet pe lângă primul vagon. Nu-i putu zări chipul. Se uită la oglinda retrovizoare. Tresări neplăcut. Oglinda se afla la locu-i dintotdeauna. Însă nu-și mai căută timp pentru ea. Îl părăsi și ultimul dram de curaj. Individul se urcase în vagonul din spate, cel ce în sens invers devenea primul. Va fi obligat să-l suporte încă o tură, încă aproape o jumătate de ceas și, cine știe, pesemne și înapoi. Privirea îi alunecă pe manetă. Apoi pe sticla de apă. Iar se simți îmboldit să plece direct în depou, cu necunoscut cu tot. Așa va scăpa probabil de prezența lui, de teama ce i se cuibărise în suflet. Gândul la șeful de tură îi potoli însă intenția de moment.
Se sculă automat, scaunul reglabil scârțâi, luă, ca de obicei, maneta, o privi cu inima grea și, tot ca un automat, se duse în vagonul din spate. Găsi cabina deschisă. "Poate am uitat s-o încui", își spuse. Când auzi în spatele său cum se deschide ușa de la compartimentul pasagerilor, încremeni. Reuși să-și adune forțele și se întoarse. Ușa era într-adevăr trasă. Dinăuntru venea un miros greu de țigări. Din poziția lui nu se zărea decât o pălărie. Făcu un pas, gata de harță.
Dar nu era necunoscutul. Ci cu totul altcineva. Îl știa tot de aici, de pe linia lui 5. Un mare crai. Nu de puține ori l-a cules dimineața, la prima oră, cu ochii roșii de nesomn, tras la față, cu hainele răvășite, cu luciri vesele în ochi.
Voi să răsufle ușurat, numai că și trupul și sufletul continuau să-i fie încordate.
- Frumoasă toamnă, spuse, în intenția de a arunca o punte. Tocmai îmi ziceam că e puțină lume pe traseu. Ca niciodată. Doar ce am adus o femeie bolnavă.
Omul fuma. Nu-l învrednici cu nici o privire.
- Nu l-ați văzut pe sectorist? Măcar cu el mai puteam sta de vorbă. Știți, el, când își începe schimbul, face câteva ture să spioneze starea de spirit din cartier. Așa mi-a zis. Eh, după aia știm cu toții că o trage pe dreapta. Este și el om, nu-i așa? Eu mă bucur că mai am cu cine discuta. E greu să lâncezești aici atâtea ore și să nu schimbi cu nimeni nici un cuvânt. Eventual te înjură că nu vrei să oprești între stații. Fiecare crede că tramvaiul oprește la discreția oricui. Da' parcă v-am mai văzut pe-aici?
Omul țâșni în sus și-l apucă de gulerul vestonului.
- Ce-ar fi să-ți vezi de roaba asta a ta?
Îl fixă cu niște ochi cenușii gata să-i sară din orbite. Pe urmă îl împinse în cabină și trase ușa.
Se puse pe scaun, amuțit. Și totuși, puțin parcă mai ușurat. Nu fusese celălalt, necunoscutul.
Pe boltă, ea, luna, privindu-l tâmp, intrându-i cu sila în suflet. Acolo îi va sta întreg drumul, până la capăt. Ca un călău.
Îi pătrundeau în mădulare toate vibrațiile vagonului. Gâtul nu-i mai amortiza mișcările și simți cum i se clatină creierul în cap. Casele curgeau pe lângă linie chinuitor de încet. Ar fi vrut ca timpul să zboare. Să încheie această zi groaznică. Avea senzația că distanțele dintre stații se măriseră dintr-o dată, se lungiseră kilometri întregi, că tramvaiul se transformase în tren și stațiile în gări. Pustii și ele. Nu va fi liniștit decât acolo, în depou, când va lăsa din mână sfera metalică a manetei, când va privi garnitura rămasă alături de celelalte zeci de garnituri galbene, ca de ceară.
Craiul coborâse neobservat. În stație sau între. Drumul se dovedea inutil.
Cine va ști că el n-a mers până la stația terminus? Un ultim gând îl obligă să renunțe la intenția atât de atrăgătoare. Trebuia să respecte și traseul liniei 5, și graficul. Alții hotărau în locul său, el era plătit numai să meargă, să conducă de la un terminus la altul.
Se sculă. Luna se ridică la rându-i mai sus de acoperișul de tablă, dispărându-i din raza vizuală. Ceea ce el și dorise. Pur și simplu nu-i mai suportase imaginea.
În lumina farului îi apăru ceva negru. Frână iar, brusc, și de data asta în picioare fiind, puțin îi lipsi să nu se lovească de parbriz. "O fi vreun om." Se uită în jur, în compartimentul călătorilor. Coborî cu maneta în mână. Auzi prin iarba de lângă linie un scâncet de câine. "Aici și-a găsit să fete", îi trecu prin minte. Apoi urcă și porni mai departe. Sticla de apă i se rostogoli pe podea și se sparse.
Ultima stație. Îi apăru dinainte, goală.
Avea parcă în corp un balon ce se umflase excesiv și acum amenința să se spargă. O presiune dinăuntru în afară.
Pe calea ferată nu mai trecea nici un marfar. Casele adormiseră. Sau priveau pe ascuns către stradă, așteptând.
Se simțea frustrat. Îi lipsea necunoscutul cu prezența-i stranie. Stația îl întâmpină iluminată de ochiul idiot al lunii. Niciodată nu urâse atât de mult linia 5. Și luna ce-și bătea joc de el, strecurându-i-se cu forță în inimă, urmărindu-i orice gest. Se dădu jos încercând să pară indiferent. Încă un drum și totul va fi gata, totul va rămâne în urmă ca un vis urât. Zâmbi. Nu-i păsa că astrul atârna acolo, pe boltă, mereu prezent. Își vârî mâinile în buzunarele pantalonilor și-și ridică umerii. Aidoma necunoscutului. Îi lipseau pălăria și pardesiul.
Atunci auzi râsul. Puternic. Inconfundabil, râsul. Înghe-ță. Se întoarse. Întâi crezu că i se împăienjeniseră ochii. În stație se aflau totuși două tramvaie. Al său, rece, inert, și unul parcă imaterial, aruncând în jur o lumină palidă, identic cu primul. Din el coborî o femeie. Necunoscută. O vedea clar. Însă ea nu-l privi. Nu exista pentru ea. Sau nu prezenta importanță. Se opri. Aștepta pe cineva.
"Maneta!" îl fulgeră un gând. O uitase în bord. Prea târziu. Tramvaiul său porni încet din loc, scrâșnind și scârțâind ca întotdeauna. O luă înspre celălalt, pătrunse în el, nu se întâmplă nimic deosebit, nici un impact, mai avea puțin până la punctul unde se terminau șinele, până unde se găsea copia sa fidelă și opri în clipa când nu mai rămăsese decât imaginea lui. Ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic. Ușa unui vagon - vatmanul nu știa care vagon, al cărui tramvai - se trase în lături și coborî necunoscutul. Acesta o luă pe femeie de braț și dispărură împreună într-o străduță lăturalnică.
Șuieră o locomotivă. Răgușit.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!