poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1940 .



Lacrima creștină
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
-

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Remy ]

2004-08-24  |     | 




Mă adânceam într-un detaliu, într-un lac format din lacrimi, pentru că am obosit să înot prin pofte, iluzii și cruntă nepăsare. Cam asta a fost tot ce mi-a frământat creierul în atâția ani. Prizonier al distanței față de un alt "atunci", stau cu stâncile culcate, lângă plopi și miile de îndrăgostiți. Eram doar în trecere prin ei, cu exigența unui spirit dornic de noi orizonturi. Poate că aparțin tagmei oamenilor cărora le place ca iubirea să îi doară.
Trebuie să mă frec la ochi, să îi spăl, iar ecranele de adevăr să îmi străpungă văzul. Prin setea de cunoaștere a mai binelui simțeam un perpetuu omenesc în culpă. Ne împlinim mai mult forțat, dar demn. În drumul spre noi valori, e dificil să mergi prin viață singur, cunoscând că binele e așa de mic. Iar sufletul nu poate fi decât o stea neagră ce absoarbe și lumină. Când notez ceva în suflet, curajul răsună, lacrima dispare. Hai să ne încărcăm de lumină și să notăm, să fim puritatea în esență, oamenii nedirijați de ecoul lacrimilor pământene!
Vreme de o viață m-au părăsit toate, un joc în care mintea era chelnerul unor guri private. În adierea făr-de-iubirii nu puteam să stau, chiar dacă rătăceam pe drumurile spre mine însumi, în pustiuri intime, nemiloase. Intențiile bune erau obligate să locuiască împreună și totuși lacrimile nu se mai opreau. Plânsul nu era un somn adânc și nici scurtă beție, ci doar o pierdere efemeră a apei mele în triunghiuri de tăcere, în geometriile seculare.
Serile sub pașii mei se crapă, iar timpul își cere dreptul, își cere apa. Ce importanță mai are dacă mi se sorb lacrimile în fiecare seară? Așa îmbătrânim cu fiecare lacrimă, cu orice căzătură în gol și ai tentația de a-ți ascunde în ochi, în podul minții, câte un cal albastru. Timpului nu i se face milă, dar te lasă să fugi călare cu ce e bun în mâine. În oftatul unui decembrie stă rătăcirea cabalină necesară.
Privirea va odihni cândva o oază, dar acum s-a încețoșat. Ce poate să fie bine în acest râu în care sudoarea sufletului are gustul trădării? Să fie o fotografie încremenită în neputință? Mă încumet să cred că e o durere a unui arbore îngenuncheat. De câte ori se ucid arborii în care e Iisus? Lăcrimând spre cercurile interioare, am aprins cuminte lumânarea la altare. Eram cuprins de răcoarea începutului: un zâmbet, acolo, o lacrimă, aici... Mi se albeau pereții de sticlă și renăștea în mine grădinarul de odinioară, ce se plimba agale în burțile cerești.
Din realitatea personală trec în construcția altora și mă repet într-o experiență veche. Sunt același și în fiecare zi, altul. Frunzele moarte ale calendarului meu rătăcit au colectat multe compromisuri. Sanctuarul omului ar trebui să fie o hartă a neprihănirilor, însă, trăind în afara destinului, ne propunem în mod greșit să ne rupem de timpuriu de cele sfinte. Asta, pentru că fiecare consideră că în el stau numai adevăruri.
Oamenii se aseamănă doar prin altfel de lacrimă, lacrima creștină. Lucrurile s-ar echilibra dacă am decide ce facem cu duala sursă a lacrimilor: bucuria noastră la răul celuilalt și prada animalică din noi. Ele sunt cele ce fac în noi să crească lacuri, să intre o lume întreagă la apă. Picăturile ce cresc acum în mine sunt efemere, lacrimile trec, dar plânsul rămâne. Plânsul mă face să uit puterea artificială pe care o dețin și mă determină să înfloresc între două plecări, una spre bine, alta spre rău. Pictez albastrul în mai multe limbi deodată, arzând în mine mocnit o flacără de plumb. Până în abis mă voi pulveriza zbătându-mă în colivia ipocriziei egalitariste. Mai bine aș umple cu nerăbdare un dor viitor, venit din neîmplinirile tuturor, netrebuind decât să pot, să fiu, să vreau, celulă după celulă. Că de oftat, oftăm la fel în toate limbile!
Lacrima se ferește să nu fie strivită între pleoape și cade asemeni unui măr din pomul lovit de anevrismul primăverii. Într-o mare curgândă de jar, mai cade cineva, mai cade câte o picătură. De fapt, alimentez crinul în care doarme omenirea. Ars, cu lacul secat dintr-o dată, sunt izgonit în paradisul esențelor rupte din crini. Să nu aibă nimeni curajul să întrebe dacă poate șterge urma lacrimii încremenite între etaje: jarul mării și crinul de ocazie! Cerul e doar un punct de tranzit prin care lacrimile își savurează îndelung deriva. Acolo mi se topesc arterele și venele îndoielilor. Așa mai mângâi și eu aripa stelelor coapte.
În final, sunt ocupat de hemoragia părerilor de bine și mi se întinde liana sacră a inimii gravide. Labirinturi mă cheamă și mă desfășor ca un fir al Ariadnei. Toate au un rost pe care sunt prea mic să îl înțeleg. Nici nu știu măcar cum să îmi țin potirul, spre care gură însetată. Cu mâna spânzurată în setea interioară a altora am nostalgia chipurilor care-mi sunt străine. Indiferent ce gură ne așteaptă pe fiecare, până la urmă din fiecare trup rămân doar lacrimi. Pare-se că altceva nimic. Iar transformarea infinită a lor e redusă în apocalipsurile stelare, zi după zi, în sus și în jos... Carnea ne este pază, visul - o scurtă despăgubire și ochii au miros de spațiu. Iată de ce numai boala plânsului ne deosebește măruntaiele!
Lacrima se șterge dacă mi s-ar atribui timpul excedentar al plictisiților și aș intra în locuri construite să uit ce am vrut să spun rău, locuri neticsite de zațul zilnic. Acolo nu ne mai camuflăm în viperine, ci ne asemănăm prin lăuntrul nostru. Iată unde m-aș echilibra, în lăcașurile sfinte, locurile unde nu mă mai desfac de lacrima creștină, așa cum nu se poate desface nici adevărul din minciună!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!