Prefață


În cele mai multe dintre cazuri, soarta prefețelor este aceea de a fi ocolite, iar dacă ele se referă la beletristică, indicele probabilității crește semnificativ. Adevărul că gusturile nu se discută are trimitere și la inefabilul literaturii. Prefețele devin numai o eventualitate, consumată doar în măsura în care, până la adevăratul festin, vreun cititor ar fi tentat de frugale recomandări. Conștient de adeverirea celor de mai sus, am scris, totuși, această prefață argumentând-o cu dictonul: ex-cepțiile întăresc regula. Þinând (prin alte site ale rațiunii) de prezența agasantă ori nu a prefețelor, ar mai fi de adăugat că însuși autorul ne oferă la sfârșitul cărții, pândită de aceleași pericole, o prezentare. N-am ezitat să mă constitui în excepție și, astfel motivat, am citit-o, constatând că, în ea, Marius Marian Șolea încredințează cititorilor săi câteva „instrucțiuni” de lectură. Ele justifică proiectul unui roman fluviu și au misiunea de a indica trasee într-un edificiu narativ din a cărui arhitectură două treimi nu sunt încă vizibile. Aflăm însă că tânărul prozator și-a propus, nici mai mult nici mai puțin, să scrie o trilogie despre fatalitate și destin, despre Basarabia, despre războiul din Transnistria, mai precis despre eveni-mentele din 1992.
Tot în acea prezentare autorul ne avertizează că pune în grea cumpănă raportul dintre literatură și viață: „De altfel, această miză, a realității, ci nu aceea a realizării literare, nu are importanță decât pentru frivoli, nu se circumscrie unei perfor-manțe reale”. Cu alte cuvinte, Marius Marian Șolea se va dezice, pe alocuri, de componenta estetică a artei, din dorința de a ne atrage atenția că romanul său trebuie considerat o carte document, o mărturie existențială plină de gravitate, cu mult mai importantă în sine decât ar fi osatura ideilor ce s-ar putea desprinde, configurativ, de aici. Deloc paradoxal, acest scrupul pentru tot felul de precizări (deși exactitatea nu este apanajul literaturii) dă frâu liber interpretărilor: ce va fi dorind să ne comunice, câtă vreme, iată, își jalonează parcursul narativ atât de parcimonios? Ce temeri pot să-i tulbure intenția (artistică), încât să se simtă obligat a ne face aceste avertizări, care vor continua și în cuprinsul cărții? în ce scop vom citi, dar fără să ne lăsăm ademeniți numai de ele, numeroasele digresiuni care umplu romanul cu zeci de eseuri, unele admirabile, sclipitoare, fulgurante, altele de-a dreptul inutile. Las cititorului aceste sarcini „trasate” de autor.
Volumul întâi descrie viața unui adolescent și etapele ei inițiatice. Maniera prin care cititorul face cunoștință cu opiniile eroului este autentificată la persoana a III-a, „despre care se vorbește”, de unde se înțelege că prozatorul va fi o prezență continuă în text. Problematica existențială, specifică vârstei asaltate de neliniști (biologice), de avatarul adolescentului în bărbat, conține același parcurs de obstacole, comun tuturor tinerilor. Față de ceilalți, eroul se distinge printr-un aport de sensibilitate și (clar)viziune, cu mult peste medie. Volumul se deschide cu o dimineață obișnuită, în care natura, marea absentă a literaturii contemporane, se insinuează cu întregul ei joc de aparențe în confortul cotidian al lui Marin Petreanu, adolescent dedat la trăirea senzațiilor prin diseminare ideatică. Este un prim prilej de a fi martorii unei întregi teorii despre secretele comprimate în natura și lucrurile din jurul nostru, responsabile de turnura dată vieții și sensurilor ei, dar, indiciu important, numai cu privire la oamenii conștienți de propria-le existență. Filosofând cu lejeritate, eroul înlocuiește teoria adaptării omului la natură cu adaptarea naturii în om, metodă prin care omul contemporan își definește scopul, acela de a lupta pentru propriul confort. În tot acest timp, Marin Petreanu se analizează pe sine, îi psihanalizează pe cei din jur, manifestându-se în toate planurile, fie ca simplu observator, fie ca analist al vieții sau eseist de idei, însoțit de o aură, cam suficientă, de erou atoateștiutor. O dată cu parcurgerea ex-perienței erotice și împlinirea adolescenței în bărbăție, eroul se gândește tot mai insistent la plecarea în Basarabia. Dar, din acest moment, cuvântul confort, des repetat, este înlocuit cu un altul: teamă. Marin Petreanu începe să vorbească despre teamă, umanizându-se. Știrile confuze din Basarabia, comentariile despre atitudinea rușilor și mesajele politice din presa timpului, presărate ici și colo prin carte, prind doar o pojghiță pe realitatea romanescă. De consistența lor și mai ales creșterea simbolică, e responsabil nu eroul, ci vocea din off, a nara-torului, care ne-a indicat, încă din prefață, că acesta este filonul epic al trilogiei. Astfel, dacă urmăm „călătoria” lui Marin Petreanu spre Basarabia, trebuie ținut cont de episodul în care copilul primește atlasul cumpărat de Tătăică spre a-i arăta cine sunt românii și de unde se trage neamul lor. În jurul acestui minuscul episod acoperit de vegetația luxuriantă a digre-siunilor, se încheagă în memoria afectivă a lui Marin Petreanu alte și alte relatări, începând cu știrile din Moldova, cu eveni-mentele dramatice de la Tighina, spre a intra aproape neobservat în substanța celulei formative a personajului. Nimeni nu e la curent cu aventura tânărului. Părinții o consi-deră simplă toană de adolescent. Chiar personajul și poves-titorul vieții acestuia nu par a-i da importanța cuvenită. Interesant este că eroul este luat în serios numai de rudele de la țară, depozitare ale unei tradiții în care bărbații pleacă la războaie, iar unii nu se mai întorc. Astfel, autorul ne sugerează că legătura lui Petreanu cu Basarabia, e, mai întâi, de sânge și, abia după aceea, de suflet. Dialogul tată-fiu cu privire la tentativa eroului, se consumă asemeni unui conflict între generații: cel vârstnic apelează la violența verbală (în numele dreptului biologic), tânărul răspunde agresiv și insolent, ca și cum lumea ar începe cu el. Totuși, aici prozatorul aruncă o provocare cu bătaie mai lungă. La întrebarea tatălui în ce calitate pleacă în Basarabia, răspunsul vine năucitor: „în calitate de român”. Răspuns încărcat de aluzii, fiindcă, trebuie să recunoaștem, tânăra generație nu mai pune preț pe așa ceva. A devenit, în schimb, o „calitate” în numele căreia mass-media își incită publicul cititor și, în sfârșit, politicienii noștri o expun, la vedere, ca ambitus demagogic. Între aceste ipostaze, dragostea de neam nu sună fals pe buzele lui Marin Petreanu. Candoarea scurtului pasaj cu atlasul, contrastantă pe fondul general, reprezintă impulsul prim și decisiv al eroului, de a părăsi confortul și bucuriile complicității dintre natură și universul lui interior, spre a intra, la final, pe poarta larg deschisă de aceste evenimente cruciale. Călătoria în oceanul social, promisă în următoarele volume, începe după ce parcursul inițiatic a fost în mare parte finalizat, eroul fiind în stare „să-și sfâșie adolescența cu mâinile amândouă, ca pe o îmbrăcăminte care nu mai putea să fie salvată de la sacrificiu, [o îmbrăcăminte] murdară sau ruptă în urma unei neprevăzute întâmplări, posibil chiar în urma unui accident”. E de observat că acest scurt citat conține, ca într-un sâmbure, esența devenirii narative cu toate deschiderile opționale, cu grijă de a fi respectate legile individului, cele ale societății, dar și ale destinului. Hotărât lucru, talentul lui Marius Marian Șolea nu poate fi pus nici o clipă la îndoială, ceea ce nu înseamnă că unele dintre „opțiunile” lui din acest roman n-ar putea fi discutabile.
După aceste lungi preparative care în ochii unora ar putea fi oțioase, romanul scris de Marius Marian Șolea pătrunde în re-alitatea nemijlocită, un rol esențial avându-l naratorul. În economia cărții, opiniile și recomandările naratorului tind să-și aproprie procente importante transformându-l, cum se spune în limbajul economic – singurul de care se ține seamă astăzi – în acționar semnificativ, ceea ce înseamnă că influențează serios demersul epic, deci și pe Marin Petreanu. Fără tăgadă, de la jumătatea primului volum, naratorul face tot mai dese incursiuni demonstrative în mecanismele epicului. Digresiunea, procedură antiromanescă, sufocantă, dacă nu chiar sinucigașă în ce privește dezvoltarea epică, acaparează o mare parte din cele aproape 500 de pagini. Acțiunea se abate permanent de la firul întâmplărilor, spre a lăsa deplină libertate observării și observațiilor distilate din reflectarea permanentă a mediului psihic, fiziologic și material. În mod constant acțiunea este părăsită în favoarea analizei. Acordurile (secrete) ale universului natural cu mediul psihic sunt surprinse mai sigur și nu arareori memorabil, în vreme ce detaliile sociale servesc numai dinamizării narative, care detalii, e sigur, nu sunt supuse aceluiași atent control de către prozatorul omniscient. El lasă acest „rol” pe seama altei forțe, un Dumnezeu al destinului cu care eroul și autorul au o lungă și interesantă controversă. Nu e de mirare, de aceea, că printre personajele cărții scrise de Marius Marian Șolea, Dumnezeu însuși devine un personaj complex. Inaderența la valorile epicului, altfel spus la acțiune, rezidă și din convingerea prozatorului că altcineva dirijează răscrucile vieții; poate și ale artei. Astfel își mărturisește Marius Marian Șolea fervorile credinței: supune divinitatea deselor interogări, unele de o duritate ce amintește de Psalmii arghezieni. Urmând acest principiu, autorul se convertește într-un propovăduitor care, însă, n-a ajuns la stadiul de apostol.
Cunoaștem, din prezentare, că romanul este dedicat Basarabiei și marilor frământări de conștiință generate de istoria ei, dar primul volum abia dacă surprinde, în câteva rânduri, ținta finală. Sub acest aspect, ca modalitate de construcție, sunt lesne de observat trei planuri suprapuse. Primul este cel al ingenuității, strâns implicate în aria dezvoltării genetice, cu trimiteri la rude, părinți și bunici, la frumusețea locurilor copilăriei. Redate cu savoare și presărate în același timp cu o bură de emoție, lungile pasaje înfrumuse-țează invariabil textul cu un lirism proaspăt, de bună factură.
Pe un al doilea plan, eroul se dezvăluie în conținutul acțiunilor lui și în calitate de interpret al lumii înconjurătoare, asupra căreia gândește în exces. Este un tânăr vanitos, perfect conștient de propria-i individualitate, în dreptul căreia trebuie așezat semnul valoric. Însă deosebirea lui Marin Petreanu de ceilalți nu constă în deschiderea lui socială mai mare și nici în potențialul intelectual, superior mediei, ci în alura romantică, în capacitatea de a fi disponibil sacrificiului pentru alții ca și în hotărârea de a înțelege rostul acțiunilor lui. Este planul pre-gătitor pentru acel „miles gloriosus”, din volumele ulterioare, și utilizez formula latinească în accepțiunea ei încărcată de un dramatism peiorativ.
În sfârșit, în al treilea plan se poziționează autorul omniscient, ca Dumnezeu al textului, făcând echipă cu personajul său și preluându-i cele mai grele sarcini. Deși cei doi (Șolea și Petreanu) par siamezi despărțiți în urma unei ope-rații reușite, naratorul este cel care are mereu grijă să-l ducă de mână pe cititor, să-l atenționeze ori chiar să-i indice discret direcția ce trebuie urmată. În absența lui romanul și-ar păstra semnificațiile, dar s-ar închide traseul.
La o primă vedere, aceste întreite planuri sufocă acțiunea, deviind epicul spre cataracte cu îngustimi pentru a căror străpungere chiar este nevoie de o „călăuză”. Aș adăuga că și la o a doua privire, lucrurile stau neschimbate: ideea este... su-ferindă. Dar, la o a treia scrutare sunt dispus să accept. Împotriva vechilor reguli ale romanului, abandonate astăzi în favoarea circulației narative în toate sensurile (ceea ce nu înseamnă că regulile au fost abolite), se poate admite că, descriind viața unui adolescent în căutarea propriului destin, Marius Marian Șolea a optat pentru această insolită manieră. Devenirea unei naturi (umane), în ale cărei forme reliefurile sunt nestabilizate și posibil de a fi modificate de marile pre-siuni și incandescențe interioare, poate fi realizată și prin descrierea plăcilor tectonice deocamdată stabile.
Situația devine extrem de delicată pentru critic, obligat înainte de a-și formula orice tip de opinie, să respecte voința autorului, luând act de ea. Romanul e scris ca ...antiroman. Sub acest aspect, eseurile care au prins rădăcini în solul narativ își au rostul lor, deși, citite separat, ar putea fi, la fel de bine, cuprinse sub alte incitante coperte. Dau exemple, absolut la întâmplare: eseurile Despre țăran, subiect tratat la înălțimea celor mai cunoscute dintre textele existente în literatura română; Destinul poporului român; Mass-media ca rău necesar; Constantin Brâncuși; Ideea de Dumnezeu; Despre credințe și mentalități, ar stârni un interes mai mare decât cel pe care i-l vor arăta cititorii romanului. Însă, nu trebuie uitat că, în propria-i prefață, Marius Marian Șolea decide conștient (apăs tautologic spre a întări sensul grav) pentru formula dezactivării arhitectural-estetice, aflată în strictă legătură cu teoria literară, în favoarea imprevizibilului, chiar accidentalului.
Rămân la credința că romanul, ca specie literară, este în primul rând o chestiune de construcție și strategie în care arhitectura (nevăzută) a narațiunii o reprezintă, între condițiile impuse, pe prima. Fie că este vorba de a reda pe câteva mii de pagini o oră din viața unui personaj, fie că dimpotrivă, în numai o sută de pagini se pot derula, ca timp, milenii, în oricare dintre ipostaze, romanul ființează prin construcție și intrigă. Þinând cont de amendamentele autorului și frapat de această stare de fapte, nu-mi rămâne decât să observ cum voința lui Marius Marian Șolea prinde contur în acest gen, lepădându-se, programatic aș spune, de cele mai importante dintre elementele de compoziție. Impresia finală este că autorul a încredințat hârtiei o integrală a variantelor posibile (lucru... imposibil în literatură) ca formă unică. Un roman din care nu s-a scos nimic, nu s-a tăiat nimic, așternut dintr-o singură res-pirare, gata tehnoredactat și fără greșeli de corectură: o pădure narativă care ascunde între desișuri și luminișuri poteca. Legăturile cu apriorice subiecte din aceeași tematică (mă duce gândul la Constantin Stere cu al său roman-fluviu În preajma revoluției sau către Ragaiac al lui Gib Mihăescu, din Rusoaica) devin superflue, punțile fiind tăiate. Singurul acces încă valid ar fi cu Un port la răsărit, al lui Radu Tudoran.
Acest roman, înfățișat în prima dintre părțile sale atât de nonconformist (ca arhitectură), conține câteva puncte foarte tari, în ce privește talentul scriitoricesc al lui Marius Marian Șolea. Ar fi nedrept să nu le amintesc, pentru valoarea lor indiscutabilă. Marius Marian Șolea este un stilist despre care se va vorbi în viitor. Ca scriitură, cartea este demnă de toată atenția, fragmentele lirice trimițând la maeștrii de necontestat ai literaturii. Merg cu predicția până la făuritorii de limbaj literar artistic. Îmi face plăcere să afirm că autorul are un simț al limbii artistice absolut remarcabil, stăpânind deopotrivă arta de a reda, în superba lui expresivitate, limbajul popular din zona geografică a copilăriei. Aceste pasaje, formând mici insule de lirism, au tăria miresmelor ce se înalță din ierburile câmpului înflorit. Savoarea idiolectului, nu prin aspectul de grai primitiv, ci prin subtila plasă de relații afective, greu, dacă nu aproape imposibil, de reprodus textual, face dovada observației atente și profunde a prozatorului.
Trebuie, de asemenea, să-i recunosc lui Marius Marian Șolea capacitatea de traduce fapte de o mare generalitate în limbaj personal și apoi de a le conceptualiza stilistic. Dicțiunea ideilor estetice care coboară în eseurile înainte pomenite, scot textul din emfaza afișată de cei mai mulți dintre eseiștii români ai momentului. Observațiile sunt aproape în toate cazurile ful-gurante, incitând spiritul subțire, pasionat de lecturile reflexive. Cum s-a observat de altfel și din volumele de poezie publicate până în prezent, maturitatea artistică a lui Marius Marian Șolea a fost zidită în certitudini ori de câte ori s-a scris despre el.
Romanele se lasă analizate sau, cu un cuvânt mai puțin pretențios, comentate. Niciodată însă povestite. Spre deosebire de prefețe, rostul lor este să fie citite. De aici, temerile mele încetează. La bună întâlnire, cititorule!
Lucian Chișu


Crimă și pace bună, romanul lui Marius Marian Șolea este cartea maturizării dramatice a unui tânăr, în primii ani de după căderea regimului comunist. Idealismele mor, iluziile se ofilesc, între spectacolul mass-media și realitate se cască o prăpastie ale cărei dimensiuni nebănuite sunt descoperite pas cu pas, pe propria piele, de liceanul Marin Petreanu. Bildungsroman, roman nonfictiv, carte de aventuri, roman psihologic, roman al inițierii erotice, Crimă și pace bună este o carte care se citește cu sufletul la gură. La sfârșitul lecturii cititorul va înțelege altfel trecutul nostru imediat, va descoperi fața tulbure a unor evenimente care au marcat anii '90 (războiul din Transnistria, la care autorul a participat ca voluntar, mânat de entuziasmul pentru o cauză presupus națională), va constata că deciziile politice au uneori temeiuri obscure.

Tudorel Urian


1


Târgu-Jiu, martie 1992. Lumea nu începuse încă. Nimic nu era grav. Lumina se odihnea, imprevizibil, sub marginile unei naturi necunoscute. Marin Petreanu, mai mult o tendință decât o identitate, nu se desprinsese încă de natură. Gândurile îi erau tot atât de precise cum poate vor fi fost întâii pași ai omului primitiv, în dimineața zilei când s-a ridicat în poziția bipedă. Entuziasmul era energia întregului univers și, în același timp, rațiunea necesității sale de existență. O forță ciudată și mare aspira în el un împrejur care urma să se nască. Întreaga lui simțire pregătea un spațiu locuibil, familiar, în care să vină să se odihnească lumea din apropiere, cine și ce o mai fi…
Acel oraș îi dădea o senzație de strânsoare, ca atunci când te trezești din somn, simțind că te ține ceva și nu poți să te miști. Nefiind nimic pe care să-l identifici, nu e posibilă nici un fel de reacție. De împotrivire, de rezistență. Doar așteptarea că totul se va termina curând și speranța că aceste lucruri se în-tâmplă numai o dată sau de două ori în viață... Cât despre trezirea în siguranță, nu se poate spune nimic mai mult decât știe fiecare în parte, ea este însăși viața.
Orașul era atât de mic, ca un gând de teamă, atât de ușor de reținut în toate detaliile și reperele lui, încât îl considera ca fiind aproape una dintre intimitățile sale. Și atunci, pentru a se putea împăca, pentru a putea colabora cu această intimitate obligatorie, știa că va trebui să o reinventeze, să o redistribuie în lumea lui de consum… Era o necesitate care viza spațiul din apropiere, devenit vital, trebuind să funcționeze și în tine, înainte de posibila dobândire a lui, prin unele corespondențe, pentru ca tu, ca individ, să poți exista. Realitatea îl obliga să o reformuleze ca pe o intimă întrupare a unui compromis între percepție și așteptare, pentru a putea în cele din urmă să diferențieze aspectele dominante de toate fragmentele derizorii, corespondente unui timp inutil. Doar în acest mod își putea fabrica particularul confort. În fond, asta e și viața, în aparența ei la îndemână, o căutare continuă a propriului confort! Pentru asta muncești, gândești, mănânci, iubești, dormi, făptuiești binele, pentru asta te îmbraci, pentru asta te dezbraci. Alții, parțial-visătorii, caută acest confort dincolo de viața propriu-zi-să. Însă nici aceștia nu neglijează în totalitate dimensiunea lumească, materială, despre care continuă să vorbească explicit depreciativ, sau să-i sugereze conținutul de frivolitate. Anun-țata detașare vizează numai unele aspecte, alese prudent pentru a nu risca un fel de traumă a visătorului, care, la un moment dat, datorită unor diverși stimuli sau a unui complex de motive, s-ar putea trezi abuzat de tocmai realitatea pe care a des-considerat-o până atunci. Pentru că la baza proiectului, sau poate chiar a instinctului lor, oamenii de artă își imaginează o lume compensatorie, cea pe care o știm cu toții nu le este, în consecință, de ajuns… Viețuirea, simpla ei desfășurare în timp, își cere grabnic drepturile pe care, posibil, să le și aibă… Condiția umană nu este interpretabilă, mai degrabă poate fi negată, ca exercițiu intelectual, social, taumaturgic. Parțial-visătorii, așa îi numise la un moment dat pe scriitori, ajutați de către cei de dinaintea lor, pentru că fiecare opțiune are, în fond, la baza ei opțiuni asemenea, care validează și, totodată, asigură o continuitate a posibilităților umane, dar și o validare a lor, semnalizau o modalitate de adaptare la aspectul social al existenței, prin reconversia unor neadaptări. Aceste neadaptări nu se constituie tot timpul într-un defect al individului, ele pot fi, din punct de vedere al unei arhitecturi spirituale, dovada unui caracter frumos, neconciliant cu rugozitățile mediului, cauze-martor ale deprecierii noastre. Artiștii, în general, își propun uneori să devină nici mai mult, nici mai puțin decât asistați ai cosmosului, făcându-și din lumea de aici, din viața pe care o trăiesc evitându-o, un fel de asigurare pe viață. Frumoase pretenții! Strașnice acrobații ontologice! Probabil că, dacă s-ar găsi cineva să îi caute pe sub haina pe care au preferat să ne-o arate, ar găsi doar o lungă și însingurată temere de moarte, îmbrăcată direct peste suflet.
Marin Petreanu știa că nu trebuia să se plictisească de acel oraș. În fond, era spațiul său vital, în care urma să se perfecționeze, prin aceeași adaptare, ca un organism biologic căruia îi este poruncit să se proiecteze spre înainte, în acest lanț al vieții, despre care știm cu toții, dar despre care n-am aflat ce sau pe cine priponește.
Pe de altă parte, nimeni nu preferă să se plictisească de intimitatea lui, nici de arealul în care are acces la cunoaștere, indiferent care ar fi acesta, de proiectul ori de metoda pe care o are.
În fiecare zi, naufragia în același loc, numai cauzele și condițiile erau diferite. Și tot zilnic trebuia să se salveze! Aceea a fost prima probă a răbdării... Era însă o răbdare citadină, banalizată de previzibil, nespiritualizată, fără o dimensiune de natură inițiatică.
Dacă durerea fizică, uneori salvatoare, atenționează asupra unor probleme ale trupului, ale materialității noastre, fiind, în fondul ei, un lucru bun, care ne aduce din când în când aminte că existăm, atunci cu atât mai mult o durere sufletească poate să fie cel dintâi semn al unor maladii ale sufletului și, implicit, începutul prezumtiv al vindecării. Trupul poate fi lovit de o singură boală, dar acest lucru nu este cu putință în cazul sufletului. Aici, maladiile sunt obligatoriu legate între ele, întrepătrunse. Coexistă alimentându-se reciproc. Și cred că mai sunt două argumente pentru care sufletului nostru nu i se poate asocia decât un complex de maladii, ci nu o singură boală. Primul argument este unul logic: sufletul, fiind un întreg nedivizibil, o entitate care nu poate fi fragmentată, nu permite suferințe specifice unei părți, unui fragment, așa cum se întâmplă în cazul trupului, astfel încât bolile de natură sufletească vin împreună, nespecializate în atacul asupra unor organe sau a unor părți ale trupului, mai mult ori mai puțin expuse. Al doilea argument, destul de ușor de abordat, poate fi înțeles într-un registru al intuiției, episodic verificate în viața cotidiană: voința și opțiunea, ca atribute ale umanului, nu se pot restrânge, în efect, asupra unui singur aspect al realității trăite ulterior manifestării acestora. Neajunsurile sufletului creează o parte dintre neajunsurile lumii care te înconjoară.


Adolescentul sticlos, care nu are timp și nici nu poate să-și permită două stări identice, loc de incidență incandescentă dintre defecte și calități, ambele arzându-se atunci, în pers-pectiva unei distilări de mai târziu, dădea semne că se va lăsa fisurat de temperaturile diferite ale unor cicluri banale. Sal-varea zilei nu era decât obișnuința în care trecea noaptea. Clădirile și oamenii erau doar un simplu decor, unul dintre cele la care avea un acces deplin, iar importanța pe care o acorda tuturor era corespondentă. Singura deosebire consta în faptul că umbrele oamenilor puteau să meargă alături de el, însoțindu-l în unele crezuri, în unele mirări, întocmai ca niște păreri despre sine...
Nu-i era ușor să se agațe cu vitalitate de un oraș care părea că este mereu amorțit în starea vremii, ca un bețiv părăsit, întâlnit însă pe lângă ziduri mărginașe de alți bețivi asemenea lui și lovit cu picioarele în bărbie doar pentru că s-a îmbătat la o altă masă.
Într-un final, bețivul rămânea uitat pe străzile lumii, din vina nimănui, doar pentru că nu se găsise nimeni să se gândească la adevăratul motiv pentru care orașul a început să se îmbete cu timp. Așa cum nu te poți agăța de un om băut decât atunci când îți dă forță prietenia, tot așa nu te poți repre-zenta alături de orașul în care locuiești, atunci când acesta trăiește după reguli străine. Te cenzurează un fel de jenă, o dorință de a nu-l atinge, de a nu avea de-a face cu el, de a nu te contamina de beția și de singurătatea lui. Puțini îi oferă brațul în noapte și nici despre aceștia nu știm tot timpul pentru ce o fac...
Deși oamenii ieșiseră pe străzi, socializându-și propriile speranțe, în realitate golul îi îmbrăca încet. Și nimeni nu se oprea să le atingă nimbul. Mersul lor era un mers al așteptării și al dezmorțirii, asemănător întrucâtva cu deplasările care se întâmplă în interiorul închisorilor. Acele plimbări alimentează și decid, incipient, ierarhiile unor noi sisteme sociale, încropite pentru validarea unei realități bruște, în interiorul unor curți bine păzite, unde criteriile clasicizate se retrag discret sau chiar sucombă în fața unora noi, cel mai probabil gregare, simptom al unei continue posibilități de revenire a societății de tip primitiv, chiar sălbatice, în urma unei fracturi a civilizației. Natura umană are un alt ritm de civilizare în comparație cu ritmul convențiilor… Și mai cred că în om, indiferent de sta-diul istoric, organismul biologic va fi dominant organismului social.
Față de oamenii pe care îi vedea, avea sentimente diferite – de la o dragoste puternică și până la o formă de ură sublimată, disprețul. Nu-i convenea faptul că ei nu înțelegeau că fără un proiect de grup nu erau decât o materie primă a timpului, destul de impură. Poate că nici timpul nu era al lor, un timp rămas neasimilat, trăit prin delegație. Mulțimea de semeni, dinamica lor, pot fi înșelătoare atunci când înțelesul se oprește doar pe o imagine ingenuă, netrecând niciodată dincolo, înspre efect, furișându-se de lume sub marginea luminii. O aglomerare de indivizi, circulând care încotro, posibil să ascundă lipsa traseelor pe care ar trebui să meargă, cu rost, acei oameni liberi...
Așa se vedea atunci România, mare numai în entuziasmul ei de a-și fi îngropat piticul care o purtase în imaginare victorii. Degeaba deschisese Revoluția cutia cu întâmplări minunate, ni-meni și nimic nu învăța orașul cum să meargă, iar el era amorțit de la sine, obosit de însuși entuziasmul pe care îl mâncase de foame. Parcă ar fi fost anesteziat de chiar timpul cotidian, pentru o potențială intervenție chirurgicală, nemaivenită însă.
Alteori, adolescentul Marin Petreanu se gândea că poate așa se desfășoară de la sine lucrurile, obligatoriu, fără stăpân, că toate neajunsurile văzute nu sunt decât efectele unei reacții, pe care o are vârsta lui, la realitate. Oricum ar fi fost, își datora niște gânduri care, întâmplător, sfârșeau cultural, agonizând în idei pentru poeme schițate și lăsate pentru mai târziu.
Viața începea atunci, aproape insesizabil. Îi privea atent tresăririle, cele destinate lui, gest însoțit de o durere specifică a ochilor, ca atunci când intensitatea luminii este mult prea mare, ori când trecerea de la întuneric la lumină se petrece brusc.
Scriitorii din oraș își găseau ei înșiși un rost, abuziv dintr-un anumit punct de vedere. Păreau mulțumiți de importanța și de condiția lor – cu adevărat o mare ciudățenie! Pe o pagină de notații îi mai numise oameni cu întrebări în loc de pălărie. Așadar, urma să îi salute și să le primească salutul. Ei se puteau întâlni în locuri unde se presupunea a fi ceva legat de vreo artă, în clădiri înalte și cu multe trepte, la mese largi care își așteptau cenacliștii, cu pasiunea măgarului pentru sac. Pe scriitori îi puteai cunoaște după privire: deși părea mai amplă, ea pornea tot timpul mai de jos, accentuat supusă, parcă ar fi purtat greutatea de secole a unei clase obligate a se considera inferioară social. Și vorbeau afectat, în mai multe registre de intensitate, insistând pe frazări care sugerau neîndoios importanța cuvintelor rostite. Și se mai puteau recunoaște după hainele care păreau a fi de o noblețe specială, îmbrăcăminte-martor a timpurilor în care ei s-au desăvârșit… Hainele lor învechite erau ca o uniformă de castă, un însemn social. Și foarte răi! Însă nu era o răutate direcționată precis, nici nu susținea prin ea însăși un interes anume, era doar o percepție peste care puteai să treci simplu, numai cu ajutorul propriei răutăți…
Cu toate acestea, îi simpatiza, erau singurii cu care dorea din când în când să socializeze. La început, mai timid, mai nesigur, apoi chiar implicat. După două-trei zile îi erau prieteni de-o viață! Și această viteză, cu toată bucuria ei, tot vârstei îi aparținea, adică nu i se cerea timpului nici un fel de socoteală, nici un fel de convenție.

Atunci, în România, se despărțeau clasele sociale, sub pretextul dar și la adăpostul unor evenimente, exact ca niște ape, lăsând loc de trecere unei istorii specifice. Fiecare clasă cu profeții ei... Și abia știa una de existența celeilalte, disprețuindu-se frecvent reciproc, asigurându-se în acest mod, fiecare în parte, că ea deține preocupările esențiale vieții, cât și inteligența abordării ei. Politicienii și oamenii de afaceri trăiau un complex cultural, mult mai ușor de ascuns, oamenii de cultură aveau un complex material, vizibil în cele mai neînsemnate gesturi de circumstanță, de la salut și până la clamarea unei nedreptăți sociale pe care o trăiau cu toții. Observase că, în societate, încă mai produceau fascinație sintagma „oameni de cultură” și cuvântul „scriitor”, deși înțelegea că majoritatea reprezentărilor sunt construite doar pe niște presupuneri. Aceste mărci nu fuseseră deocamdată compromise, nici de civilizația vitezistă, specifică anilor ’90, nici de nivelurile de performanță și de profitabilitate socială. Marin Petreanu nu avea decât să-și rezerve viața pentru a le cunoaște, un gest la îndemână, natural, dezinvolt.
Scriitorii îi păreau simpatici atunci când îi surprindea, în discuții, că își făceau, cu îngâmfare, din propriile cugetări, trambuline, pe care să încerce săritura de mai târziu. Toți îl puneau în temă cu importanța fiecăruia în parte în acest domeniu, la care el va putea avea acces numai dacă le-ar fi permis să îi fie mentori. Tot drumul spre casă îi arătau cum se înalță ca importanță culturală deasupra tuturor, cu mișcări și gesturi mai mult sau mai puțin atletice, impresionant sau ilar, nu mai conta, nu avea nici un sens să facă vreo distincție. Și parcă nici timpul nu ajuta la nimic. Imediat observabilă era doar țopăiala care avea rostul primordial să îi avertizeze pe ceilalți că ei se pregătesc de marele salt, saltul decisiv în eternitate. Iar dacă el, ca neofit de ocazie, este cuminte și va sta pe aproape, îl vor lăsa, îngăduitor, să îi prindă de haină.
Poate că menirea scriitorilor, a oamenilor de artă, în genere, este una de conjunctură: valorificarea propriilor mâhniri și suferințe în experiență intelectuală, pe care vor să o lase, obligatoriu, predestinat, lumii care stă să vină, pentru ca aceasta să își spună sieși că a existat, de vreme ce sunt mărturii în acest sens. Prin urmare, mai poate exista! Sau poate că rostul lor este numai să creadă aceste lucruri. Să alimenteze astfel o predispoziție… Mâhnirile și suferințele există pentru ca unii să aibă acces la realitatea întreagă.


Câteodată, în zilele frumoase, Marin Petreanu străbătea orașul, ca pe un cadavru frumos. Îi plăcuse acea exclamație cu care întâmpină, uneori, vizitatorii unei înmormântări, de obicei femei voit afectate, familia îndoliată, imediat începând discuții scurte despre aspectul trecător al vieții, despre lipsa de sens a eforturilor și a muncii, dacă tot nu poți să iei nimic „în lumea de dincolo”. Acea exclamație, făcută la aproximativ cinci secunde de la intrarea în camera de veghe, suna cam așa: „Ce frumos este!” Referința era, desigur, la mort. Însă auzise și varianta savantă a respectivei nevoi de complimentare, de solidaritate fățișă înaintea momentelor de neevitat din viața unei familii. Aceasta era: „Dar arată splendid!” Ce conținut substanțial avea acea conjuncție adversativă! În acest sens, orașul îi părea într-adevăr frumos.
Colinda străzile în căutarea unui gest cât de mic, a unui semn vital, măcar a unei fete cunoscute și, bineînțeles, fru-moase, care să-i pulverizeze, în darurile ei, toată acea stare parazitară. Foarte des, în drumurile sale, căuta parcul orașului, unde fuseseră lăsate de către Brâncuși acele obiecte de piatră, foarte provocatoare, pentru Marin Petreanu, în relația cu lumea dimprejur. Sculptorul și-a însușit niște sensuri dintr-un fond străvechi, pentru a da realității românești o eternizare a pre-zentului, o variantă a salvării acestui prezent reproiectat estetic. În fond, respectivele opere erau niște chei de înțelegere a neamului pe care l-a mărturisit până când ochilor săi nu le-a mai trebuit lumina. Petreanu, fără prea multă informație, nu le prea înțelegea formele și importanța, dar le simțea familiare și îi produceau confort. Aveau un mister.
Marin Petreanu gândea că, în loc să simtă în el marile straturi de milă și condescendență față de localitatea în care trăiește, ar fi potrivit, profilactic, să încerce să se confunde cu ea, să poarte același chip de mort, norocos de frumusețea lui...
Ajunsese acasă mai devreme, după câteva ore de fotbal în sala polivalentă, lângă stadion, și dorea să citească sau să deschidă televizorul. Ezita între opțiuni. Își simțea gâtul plin de praf și avea o nevoie teribilă să mănânce. Cât mai repede! Nici programul de apă caldă nu trebuia pierdut. Chiar și din acest punct de vedere, trecuse huzurul de după revoluție. Acum, programul era strict: 20.0022.00.
Una dintre cele mai mari plăceri, pe care și le descoperise, cu excepția bine conturată a celei sexuale, era senzația când, după o baie fierbinte, își punea în picioarele proaspăt șterse o pereche de șosete moi, lăsându-se apoi ostatic unei stări când nu ai nimic de făcut, un fel de paradis neînregimentat în vreo religie, un paradis la îndemână, dobândit cu minimum de efort, un rai pentru care nu ai nevoie să excelezi în ceva și care ține de simpla voință. Acelea erau cele mai apetisante momente pentru a-și parcurge împărăția de nemaigăsite miresme și peisaje ale propriei vanități. Oare acel antic „Cunoaște-te pe tine însuți!” nu ar putea să aibă și un astfel de sens? De cunoaștere a mândriilor personale? Ce este omul în primul rând?  O vanitate trăită!
Mama nu-i ajunsese încă acasă, așa că trebuia să-și pună singur masa, foamea nu-i mai permitea complicația cu încălzirea mâncării, acea senzație acută domina sfaturile ei în legătură cu temperatura optimă a hranei. Trebuia să ia ceva de prin frigider, mai ales că acum se și grăbea, începeau „Actualitățile”, jurnalul de știri al Televiziunii Române, și voia să vadă ce o mai fi prin Basarabia, ce se mai întâmplă cu acel război.
Sfârșitul de martie îi părea neobișnuit de cald și, cel mai probabil, nu era numai impresia lui, strada Victoriei era plină de familii noi, plimbându-și copiii în mediul în care ei aveau să crească, să se ridice din acele cărucioare înspre brațele părin-ților, mai întâi, apoi înspre lume și, în cele din urmă, înspre cer, înspre niște brațe nevăzute despre care vorbeau mai mult bătrânii, prin satele României. Posibil ca acest romantism comod să fi fost tot una dintre poruncile naturii.
Camera din care îi privea era camera mamei, nu foarte mare, intimă, caldă, cu două ferigi în geam, două tablouri, dicționare de limbă franceză, de limbă germană și câteva reviste de terapie naturistă. De fiecare dată, privitul de la fereastră îl recepta ca pe o voluptate și asta îl amuza. Și în copilărie fusese la fel, aproape că ar fi putut să recunoască faptul că a crescut la fereastră... Deasupra unei răscruci de drumuri, de la nivelul etajului al treilea, într-un oraș situat la mai puțin de douăzeci de kilometri de Târgu-Jiu, Sadu, localitate situată la intrarea în Defileul Jiului, dinspre Oltenia înspre Transilvania, rămasă celebră datorită, în primul rând, fetelor politicoase de acolo și, în al doilea rând, datorită unei fabrici specializate în componente de armament ușor, capse de inițiere și muniție de război. Pe lângă acestea, mai existaseră și alte două linii de producție: frigidere și acordeoane. Pentru camuflaj…
Simțea nevoia, deși obosit, să se alăture mulțimii care îi dădea impresia că se mișca pe străzi, asemenea unui banc uriaș de pești mici, care trăiesc într-o coordonare precisă, impusă genetic, ca singură șansă de a putea să exiști în oceanul imens, ca singură posibilitate, atunci când ești infim, de a părea, alături de cei asemenea ție, un organism uriaș, compensatoriu pentru neînsemnarea de la nivel individual, organism colectiv ocolit de marii prădători, imposibil de abordat de prădătorii mai mici. Mișcările trebuie să aibă ceva din precizia lui Dumnezeu. Impuse ancestral, sunt singura șansă de a te apăra, ca specie, în acel banc protector, aparent fără margini. Singura variantă pentru a migra prin timp. În care fiecare individ reacționează din instinct pentru a-l proteja pe cel de lângă el. Dar asta se putea transla mai puțin oamenilor, ei, pe lângă toate instinctele, leagă rațional universul de propria lor persoană, iar când nu le reușește acest demers, devin sensibili la depresie...
Evident, această mulțime de oameni, care se preface a fi un singur organism biologic, înfricoșător prin dimensiuni și prin mișcare, este doar o aparență înaintea peștelui celui mare, a monstrului real, fizic, a sistemului social, mereu înfometat, care ne îngurgitează prezența cu nesaț și cu spor, trecând în viteză și înnoind mereu exemplarele mărginașe. Zadarnic copiindu-și unele altora mișcările. În loc de ocean, oamenii călătoresc în căutarea hranei printre evenimente și reprezentări personale, cele mai multe, dar și ale altora. Firește, există mai mulți prădători, ușor de identificat într-o existență, nu doar acest sistem social, însă, respectivii inamici, fiind firești, naturali, nu are sens să mai poposim asupra lor, e de ajuns să înoți, având conștiința că logica naturii este mereu și din totdeauna împrejurul tău.


Aceea era singura stradă din Târgu-Jiu care ar fi putut să fie socotită familiară, singura fără un sens practic, programatic, util economic. Ea traversa inima orașului, fără nici un rost, rămânând recreativă până la capăt, aparținând doar oamenilor. De altfel, reprezenta și unicul traseu pentru promenadă, căutat loc al întâlnirilor, al restaurantelor, al agațamentelor de tot felul, al sediilor de partide… Agora orașului era tot aici.
De la magazinul Parângu, înspre Prefectură, de la cinematograful Victoria încolo, partea stângă a străzii era mângâiată cu distincție aristocratică de fostele clădiri boierești, de fostele prăvălii, salvate, printr-o minune, de la demolarea care ar fi trebuit să precizeze bine numele de „Victoriei” al acestui traseu principal pentru migrația bucuriilor simple ale oamenilor, dintr-un timp prezent într-unul care va să fie. Prezent… Ce falnică impresie a percepției timpului! Timp în care se moare. Și moarte în impresie.
În partea dreaptă, erau blocuri imense, care au înlocuit, într-o vară, fosta parte dreaptă a străzii celei vechi, mărturie prudentă că orașul existase și mai înainte de începutul istoriei de aur, cea care scufundase omul nou în dejecție, pentru ca acesta să vadă că este din aur inclusiv lingura care îi fusese pusă în mână pentru ca, mâncând, să se poată dezgropa.
Acele blocuri înalte, nu neapărat urâte, erau demonstrații de forță, născute dintr-un posibil complex de inferioritate. Pe mijlocul străzii, foarte largi, se vedeau a fi mimate grădini și ronduri tricolore de flori, direcționate, precis, de ancadramentul stâlpilor și gardurilor metalice. Iluminatul nocturn era rânduit pe niște stâlpi „stilizați” sub forma unor felinare înalte. Trotuare late, mozaicate cu marmură, permiteau alunecarea de melc a tuturor prin vegetația nopții, care acoperea cu multă fojgăială moartea de sub ea. Cerul gol, puțin mai deasupra, mângâia condescendent golul pământului. Acest cer de sub, construit și înălțat din alte traiectorii, din alte vibrații, din alte lumini, se putea atinge…
Chiar și despre oamenii pe care îi vedea știa că împrospătau istoria. Trebuiau și aceștia să se ducă undeva, tot împingând cărucioarele pentru copii. O direcție nevăzută îi subsuma pe toți.


Petreanu ieșise din casă, nu-și propunea să meargă undeva anume, începuse să îi fie sete. Dacă se va simți inspirat, are să intre la una dintre acele terase din fața Hotelului Gorj, poate chiar în Lider, pentru un suc și câteva priviri, aruncate discret evaluator pe la mesele dimprejur. Acolo era un loc de consumat melancolii în fum de țigară, cu puțină muzică, atât cât să nu mai auzi cântecul orașului, să uiți o clipă câte ai de făcut pentru a nu dezamăgi rude apropiate, pentru a nu înșela așteptări și chiar pentru viitorul personal, cel care există numai pentru ca ție să îți fie mai bine...
La aceste terase, vin câteodată domnișoare libere. Dacă te cunosc, pot vorbi mai relaxat și îți cer păreri despre cum să își petreacă timpul… Dacă nu te cunosc, cu atât mai mult simt nevoia cunoașterii corespondente. Astfel de discuții i se păruseră mereu interesante datorită multiplelor maniere de a mima ascunderea continuă a mizei reale. Ofereau acces deplin în a vedea femeia tânără, fără nici un fel de armură lucitoare și rece, stranie prin însuși faptul de a fi atât de aproape, de a se o-feri aproape de la sine. Parcă toți ar vrea să scape de timp, să-și grăbească rostul, de la fericire și până la împăcarea cu ea. Asta e tot ce caută pentru că numai asta știu. Puțini oameni pot să afle mai mult decât ceea ce ei deja știu. Dacă s-ar fi putut, s-ar fi dus undeva în preistorie pentru a putea privi primele iubiri, acele iubiri consumate în peșteri, patimi ale progresului… Să-i vadă pe acei oameni, dacă aveau și ei prezente pe chipuri atât de cunoscutele expresii. Se mulțumea însă cu ceea ce privea aici, cu acele fețe inexpresive și pierdute pe drumul de la carne înspre suflet.
Ochii i se eliberau într-o lumină nouă, grăbindu-se în alungarea beznei de sub frunte. Marin Petreanu își dorea să adune polenul unei mieri care întârzia mereu, care și acum stătea să întârzie… De acum încolo, mai toate gesturile și mai toate înțelesurile sale urmau să fie legate de acea dorință a contopirii cu o carne străină. Femeile frumoase erau dumnezeii care îl supuneau pentru a-l elibera mai apoi... Ce sclavie fără orizont!
Poate că toată lumea dimprejurul său era plină de întâmplări care nu aveau legătură cu el. Această situație nu trebuia lăsată așa, în tentația ei absolută. Între igrasia lumii și igrasia oamenilor puteau exista numai gesturile lui… în rest, ce ar fi putut să conteze? Acest gând îi furniza un confort. Cele mai frumoase idei, în tandrețea lor, sunt ideile cele mai ușoare, mai joase. Astfel, sensibilitatea oamenilor va putea fi alimen-tată mereu..., obișnuită la pervertiri de tot felul.
Pentru a ajunge la acele priviri, care se înalță neglijent și nesigur din paturi, ca niște pui întârziați de pasăre, trebuiau discuții care să panseze părțile expuse ale sufletului și o răbdare formală. Uneori, nu mai mult de câteva zile. Două, trei, patru, în funcție de raționamentele secrete ale femeii, ca să poată ea să stabilească pentru ce și pentru cât să aștepte, iar, la sfârșit, să poată controla ce și cât va putea să administreze din ceea ce își dorise inițial…
Pentru a nu fi victima așteptării și a respectivei porunci, învățase să aștepte mimat detașat clipa victoriei, să administreze el însuși timp, în vorbe, în zâmbete, ori gesturi. Momentul sublimului câștig era atunci când podul palmei aluneca, ducând cu sine chilotul, subțire, inefabil, desprins cu vârful degetelor de șoldul arcuit, învelit, catifelat, în tinerețe, martor al importanței unei secunde, o clipă din această mare nebunie, covârșitoare informație, pe care cu toții o numesc viață, viața lor.


Multe femei-fantasmă treceau înmugurite și foarte frumoase. Încă de pe atunci, Târgu-Jiul era un oraș al fetelor care premiau imaginația. Toate se duceau înspre bătrânețea lor, căutând mereu iubiri care să mai compenseze din efectul unor fragmentare treziri la realitate. Negăsind, se mulțumeau și cu dăruirea simplă, surogat pentru tot ce și-ar fi dorit de la viață și nu puteau să aibă. Numai atât puteau să decidă ele singure din ceea ce avea să li se întâmple și, din timp în timp, decideau... Altele știau câte sentimente de cristal, mult prea casant, se spărseseră pe abdomenele lor întinse și albe. Este plăcut când nu ai nici un fel de prudență, când doar aștepți, într-un timp pe care îl știi îndeajuns de scurt, până la acea împlinire simplă, prilejuită de o dăruire spontană și șchioapă.
Mai toate femeile aprobă mângâieri și atenții, este în spiritul lor, considerând că, în tot acest timp, se vor putea hotărî dacă să accepte sau nu să se dăruiască, un timp al dăruirii programate, pe care îl cred că operează sau trece în favoarea lor... Până la urmă, se vor da, vor fi de acord cu prima lor utilitate, aceea cu care au fost împodobite, încă de la începutul istoriei, pentru acest spectacol din care fac parte și pe care mai mult îl trăiesc decât să îl vadă. Pentru confortul acelui respect de sine, de neînlocuit pentru ele, au așteptat destul! Minunea nu vine!  Să primească, așadar, înlocuitorul minunii. Nici măcar nu trebuie să-l caute. Mereu e în apropierea lor. Este nevoie numai de o întindere și de o deschidere. Tot timpul un bărbat așteaptă lângă patul lor cochet. Și chiar în trupul lor se află plăcerea, nu trebuie căutată nicăieri altundeva. Această plăcere este singura în care viața se simte cu carnea, adică tocmai cu lu-crul de existența căruia ești sigur... Femeile se hotărăsc dintr-o dată, ține de moment, pentru o variantă sau alta. Noi, mai sinceri, suntem hotărâți tot timpul. Rareori o femeie își schim-bă hotărârea dacă miza nu este consumată. Cât timp se lasă mân-gâiate, cât timp sunt de acord să ne observe astfel, să vadă și să simtă de câtă protecție dispunem, ele ni se dau, fragmentar, pentru început. Mai apoi, acest lucru se întâmplă din ce în ce mai mult, până într-o margine, până atunci nebănuită, a fires-cului. Poate că ele vor numai să vadă, subtil, dacă noi înțe-legem cât de important le este darul și cât de recunoscători am putea să le fim mai spre sfârșit. Ne știu foarte bine țelul, idealul nostru viu, umed și cald, alături de mulțumirea veche, mas-culină, posedantă, de a ne lăsa amprenta în prezența lor conjuncturală. Au aflat că, în acele momente, premergătoare, nici nu știm ce să le mai facem, cum să le mai îmbiem din cuvinte și gesturi, cu ce să le mai convingem că nu este vorba de nici o greșeală pe care ar putea, în cazul nostru, al fiecăruia dintre noi, să o facă… Ne cunosc dependența, știu și simt că le-am da orice, numai să accepte să le arătăm cât putem și cât vom mângâia, cât noroc a dat peste ele. O singură dată le simțim prizoniere: când își ridică bazinul să te prindă mai bine, când se ridică pe șolduri să îți strângă coapsele, să nu ți le piardă cumva, în clipele care înlocuiesc fericirea… Atunci, cu nici un preț, nu trebuie să fie lăsate singure... Menirea și instinctul le-ar fi amenințate decisiv. Numai în acele momente și femeia ar fi gata să dea orice din ce are sau din ce își închipuie că are, numai să nu rămână singură în clipele avântului ei existențial, să nu cumva să își retragă tocmai atunci bărbatul oferta comuniunii... Într-adevăr, ar da și ce nu are, în cazul în care ea nu ți-a dat deja totul… Altele, ceva mai inteligente, cunosc că bărbații nu dăruiesc din ceea ce au sau din ceea ce își închipuie că au, decât din surplus și atunci experiența le-a învățat să procedeze în consecință… Iau mereu totul de la început, un început continuu, indiferent de stadiul relației, de parcă și ele ar fi întotdeauna noi.
Frumusețea sufletului ca tentație în instinctul erotic, ca excitație – o idioțenie! Afirmat, acest lucru nu este decât un e-fect al ipocriziei. Pentru femei, în schimb, posibil să func-ționeze, dintr-un sentiment al prudenței, bine legat de expe-riențe trăite sau povestite. Lor nu le trebuie atâta frumusețe, nu au atât de mult nevoie de ea. Se obișnuiesc mai ușor decât noi cu o fizionomie pe care nu ar fi plăcut-o de la început. Valabilitatea acestei realități specifice ține numai de faptul că pentru femeie sexualitatea, în registrul ei practic, începe cu deschiderea picioarelor, un gest fizic, motric. Cu alte cuvinte, în acest mecanism percepția celuilalt nu este esențială, de bază devenind numai voința ei, totul se reduce la o simplă comandă. Apoi, interiorul este cel care le ajută mult, să nu mai fie muncite de atâtea diferențe, distincții. La bărbat, doar miza carnală de dinaintea lui devine erecție. Nu știu câte erecții vor fi fost înființate de frumusețea sufletului. Pentru bărbat, frumusețea fizică are scop interior, este de proiecție interioară, mult mai cinstit, fără ipocrizii. Simțim imediat că frumusețea exterioară a unei femei trebuie urgent descoperită și consultată și pe dinăuntru, să putem să știm ce poate ea să ascundă… Suntem siguri de simfonia celor două aspecte.
Astfel de idei fuseseră din când în când plasate experimental în discuții purtate prin baruri, unde sunt alte legi ale naturii sociale, unde nu trebuie să faci nici un fel de impresie de lungă durată, sau, mă rog, să nu-i jenezi ei confortul pe care și-l caută. Femeile, cu precădere, caută un confort, noi căutăm un loc, împodobit cu o fizionomie cât mai confortabilă masculinității noastre.
Convins că era printre puținii care controlau în acest mod realitatea, poposită la o terasă târzie, printre puținii care știau să consume gurmand această mâncare banală, poate singura mâncare comună și tradițională în același timp de pe întreg cuprinsul pământului, alimenta atent curiozitățile formale ale vreunei fete, cele echivalente vârstei, punând în răspunsuri, ca din întâmplare, curiozități și mai mari. Cu o plăcere, poate puțin perversă, uneori nu propunea nimic. Aștepta, sigur pe el, în bucurie, inițiativele lor, atât de tremurate, de ezitante, ca norocul unui popor ieșit dintr-o luptă pe care a purtat-o numai aparent. Și degusta toată așteptarea.
Barul oferă tuturor siguranță, de diferite feluri, după cum sunt slăbiciunile și labilitățile lor. Acolo vin toți pentru a fi înțeleși de către ceilalți abandonați. Colegi de slăbiciune, au nevoie să se regăsească unii în alții. Să își argumenteze reciproc opțiunea și condiția. Cel puțin din acest punct de vedere, el era liber, nu-i trebuia nimic din toate acestea… Ura alcoolul, bețivii nu-i plăceau. Considera, greșit, că această înclinație este un efect al prostiei.


În urmă cu vreo câțiva ani, pe la începutul adolescenței, primise un sfat de la Drușu, unchiul lui de la Nistorești, de peste Olteț, copilul cel mic al lui Sandu Dănescu și al Nicoliței, student pe atunci la Institutul de Mine din Petroșani. Această sugestie fusese făcută, probabil, nu-și mai aducea aminte exact, pe când se aflau prin târg pe la Polovragi, ani buni neplecând unul fără altul acolo, în ziua de Sfântul Ilie și în săptămâna care o premerge. Acest Don Juan al Văii Jiului și al împrejurimilor Alimpeștilor, posibil mai inteligent și mai frumos decât prototipul, îi spusese așa: „Să nu încerci să agăți fete pe care nu crezi și nici nu simți că le vei putea agăța. Acelea să fie lăsate pentru altădată. Singurul lucru pe care trebuie să îl ai în vedere este să te țină minte cu ceva, cu un gest ori cu o vorbă mai surprinzătoare, neurmată de nimic altceva.” Acum era vremea să încerce felul acesta de undiță. Își aducea aminte cele trei-patru scandaluri de prin Polovragi, locurile pe unde dormeau, cum venea Dănescu după ei, cum îi așteptase Măria cu parul în mână, pentru a se apăra de câini, la piciorul podului, și zâmbea.
În realitate, oare ce ar fi putut să ascundă, dincolo de autosugestia corespunzătoare, sfatul respectiv? Pentru că mai toate aceste intenții au și o altă prudență, ascunsă sub aceea care este sugerată mai mult sau mai puțin evident. Era numai o tehnică ori numai o tactică? Banala diferență dintre ele? Se referea oare la încrederea în sine, care premerge proiectului, obligatorie, tropicală și exuberantă interior? La acea siguranță afișată „de la sine”, care place atât de mult, care sugerează încredere și dă sentimentul… protecției?
După neverificata lui părere, notase undeva, „pentru a putea cuceri o femeie, evident, dintre cele care au în exces posibilități, dintre cele care aleg și care doar acceptă pe unul sau pe altul dintre aspiranți, trebuie s-o împingi într-un colț al timpului. Să nu o lași să se desfășoare în trecerea generală, ci să creezi un timp numai al ei, legat de timpul tău. Apoi, mai e nevoie doar să complotezi cu trupul tânăr al femeii. Niște gesturi, întâmplătoare uneori, alteori firești. Și cu sufletul, dacă mai poți, prin intermediul unor vorbe. Să te împaci mai mult decât confidențial cu viața ei, pe durata acelei perioade pe care ți-o dorești.” În iubire, credea Marin Petreanu, oamenii trebuie dresați. Femeile, chiar mai mult și mai aplicat decât bărbații, la ele fiind mai pronunțate esența și rostul iubirii...


Considera vârsta de douăzeci de ani ca fiind o coroană de aur a bărbatului. De când era în gimnaziu, la Sadu, calculase anul când va avea douăzeci de ani… Acela fusese un gând atât de puternic, încât își aducea aminte inclusiv locul în care se găsea atunci, chiar și cum era îmbrăcat: era în fața terenului de sport al liceului, în drum spre „bază”, unde se juca un foarte bun fotbal, fiind improvizat echipat în alb-albastru, cu sigla Universității Craiova pe șort. De altfel, aproape tot ce îmbrăca atunci era alb-albastru, acel club de fotbal fiind întruparea singurului său dumnezeu, ipostaza fericirii, prilejul celor mai solide emoții, dacă s-ar fi putut cumva clasifica emoțiile după criteriul stărilor de agregare din lumea fizică. 20 de ani! Nu mai avea mult timp de așteptat pentru a se considera împlinit, adică pentru a se ști de douăzeci de ani… Deși semnele nu năvăliseră încă, fericirea acestei vârste se apropia. Până atunci, merita să se pregătească puțin, măcar să cunoască bine caracteristicile chimico-fizico-biologice ale spărgătorului de gheață, cu care va naviga, sub un pavilion onorabil, peste polu-rile lumii…
Aștepta vremea în care va putea să își găsească o femeie frumoasă și care să fie numai a lui, pe care s-o aibă oricând va dori, s-o aibă continuu, până când va simți că el, cel muncit, cum nu se poate descrie, de zbaterile și de mofturile cărnii, nu va mai putea să se ridice de jos, nimic să nu se mai ridice de jos, deși acest lucru îi părea aproape imposibil. Își dorea o vlăguire deplină, aproape de limita vieții, încât abia să se mai poată percepe, la nivelul senzației, pe sine. Deși nu cunoștea această stare, o prefera spontan chinului continuu, neliniștii, zilnicei nefericiri care-l prigonea cu o ură dintre cele mai mari care vor fi fost prin istorie.
Deseori, sub acest aspect, se gândea la sine ca la un vicios, încercase chiar și o definiție. În viziunea lui, viciul era oricare dependență care nu este esențială pentru a trăi...
Din experiența lui, destul de limitată, mai mult conjuncturală și nesigură, i se părea, și se considera îndreptățit de logică să creadă așa, de anatomia ei specifică, misterioasă, că înăuntrul femeii trebuie să fie o și mai mare plăcere, pentru a putea să accepte, o situație destul de ingrată, să răspundă, mai precis spus, nevoii bărbatului, care, într-adevăr, se pare că trăiește în mare măsură pentru această relaționare. Inclusiv biologia putea să furnizeze îndreptățirea și înțelesul acestei evi-dențe. În acest tip de ecuație, biologia ținea locul matematicii.
Petreanu aștepta timpul în care va alimenta această logică sigură a naturii, bazată și justificată pe una dintre sensibilitățile omului.
Plăcerea femeii, o dată ieșită spre lume, trebuia împinsă cât mai adânc înăuntrul ei, protejată de tot ce este în afară, adâncită cât se poate de mult, dincolo de vis…
Femeia, miza cea mai îndreptățită a bărbatului, într-o lume care își continuă viața în principal datorită senzațiilor, necesită tandrețe, trebuie să fie mângâiată mereu sub solzii ei de animal preistoric!
Acestui organism spiritual, prioritar, trebuie să îi afli carnea, ca singură metodă eficientă de comunicare. Dacă vei fi preocupat de suflet mai întâi, ai toate șansele să te complici și să te pierzi într-un univers obscur, cu traectorii contorsionate, cu legi fizice aproximative, cu idealuri piezișe.