poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3345 .



Spre nesfârșit…
proză [ ]
Capitolul I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [scaevola ]

2007-03-20  |     | 



Spre nesfârșit…
(roman)

Capitolul I


Am rămas singur cu gândurile mele, cu chipurile și vocile acelora care odată, demult, au trăit ca și mine într-o lume a ideilor. Și ei au crezut așa cum cred și eu că acest joc, tulburat de întrebări, urcă și coboară din înaltul cerului luminâdu-ți mintea. Dar când s-au petrecut toate acestea, nu știu! rămân mirat la ceasurile care trec atât de repede, parcă cu mult mai repede de cum treceau când eram copil. Pe-atunci ora avea șaizeci de minute, acum, în anul 2005 ora are mult mai puțin, poate patruzeci sau chiar treizeci de minute. Dar ce contează aceste minute în fața unui joc de idei? Cu capul prins în palme gândesc la tot ce a trecut în cei cincizeci de ani de viață petrecuți pe Pământ. Atât de repede s-au dus și parcă mai ieri zburdam prin casa mare a bunicilor, din partea mamei, cu o sticlă plină cu lapte. Acea sticlă era proprietatea mea și nimeni nu avea voie să mi-o ia din mână decât numai atunci când era goală. Eram atât de fericit și mândru că aveam ceva…taică-miu hotărâse dreptul meu de proprietate. Era idolul meu. Îl vedeam puternic și foarte sigur pe el. Toți cei care alcătuiam familia lui eram protejați de el iar noi ne simțeam apărați. Camerele de la etaj erau ale noastre, trei încăperi luminoase, înalte, unde soarele pătrundea pe la amiază, printre crengile a patru pruni, parte din livada din spatele casei, cotrobăind indiscret prin toate colțurile odăilor. Îmi plăcea să mă așez pe pat, cu fața în sus, și să mă las mângâiat de razele lui blânde și calde. Era o viață a mea, clipe de care acum îmi amintesc cu atâta nostalgie. Încă de pe atunci îmi formasem o lume a mea în care mă refugiam vorbind despre planurile mele de viitor, sau despre problemele mele intime, unele dintre ele ce nu doream să fie cunoscute de cei din jur.
Când am mai crescut, am făcut și lucruri de care nu eram atras sufletește dar pe care le îndeplineam cu mare răspundere. Îmi plăcea să fiu lăudat de ai mei, mulțumit că treaba aceea fusese făcută bine.
Taică-miu a fost cel care s-a ocupat îndeaproape de educația noastră și de formarea ca oameni în societate; obișnuia să ne amintească mereu, când ne făcuserăm deja băieți de cartier: „cum vouă nu vă este rușine să mergeți alături de mine și de mama voastră, mândrindu-vă cu numele pe care vi l-am dat, așa să fim și noi mândri că vă avem și că ați învățat să fiți oameni”.
Mama era o femeie blândă și bună, vorbea puțin și avea un mare dar de a asculta, chiar dacă discuția respectivă nu o interesa. De la ea am moștenit darul perceperii sufletelor și dragostea pentru oameni. Poate pentru aceasta, bunul Dumnezeu m-a înconjurat întotdeauna cu brațele lui, apărându-mă de toate relele.
Eu nu i-am condamnat pe cei care mi-au ucis din clipele liniștii mele, date de Cel de Sus, și am lăsat de la mine ca scurta lor plăcere să-i domine pentru că, pe lângă faptul că nu-i știam sau chiar dacă îi cunoșteam, din ceea ce aveau să-mi facă nu îi puteam opri. Aveau în misiunea lor de a mă trece printr-un șir de planuri inițiatice. Și am trecut prin multe, și sufletul mi-a plâns, și inima încet, încet și-a micșorat din tot acel elan de viață trântindu-mă de multe ori la pământ de unde, cu mare greutate, mă ridicam adeseori. De cine erau puși acei oameni și pentru ce vroiau să-mi îndolieze sufletul atât de tânăr, pornit pe un drum necunoscut, am înțeles târziu.
În camera mea, alta de cât cea a copilăriei, ochii mi se umezeau și întrebam așa, ca un tânăr adolescent: de ce sunt oameni răi? Ce poate să îi mulțumească faptul că au produs suferință semenilor lor? De ce? De ce atâta răutate în inimile lor? Cum poate, gândeam, să mă facă fericit amarul pricinuit de mine unor oameni care nu mi-au făcut vreun rău? De ce să am ranchiună pe realizările lor dacă eu sunt un neputincios, mulțumindu-mă cu puțin și dacă el s-a realizat. De ce să nu încerc să-l pot ajunge și chiar să-l depășesc?
Întrebări, întrebări, întrebări fără răspuns.
Un pseudointelectual, ca mulți dintre cei care bântuie astăzi lumea cu energiile lor malefice, se hrănește cu vaietul semenului său și strigă după aceea, în gura mare, că Dumnezeu a vrut să-i dea tot ceea ce are ca o alegere binemeritată faptelor lui, indiferent că sunt sau nu, în detrimentul semenului său.
Mă resemnez că va veni o zi când totul va fi ordonat și că vom înțelege adevărata noastră menire pe Pământ. Cuvântul doare, dar nu ucide, iar cei ce au din naștere harul de a înțelege cuvântul sunt legați de Dumnezeu. Vorba este cauza iar cauza e rostirea care se înalță către nesfârșit și care revine către sfârșit.
Trec unii nepăsători prin viață fără să guste din puterea de a ști, de a lăsa jocul ideilor înțelepte să zburde prin aerul pe care semenii lui îl inspiră. Nu știu să ceară Universului lumină, trăiesc în întunericul sumbru al milei lumești, al josnicului nimic care îi înconjoară. De aceea fac rău, iar răul nu este numai cel faptic, ci și cel gândit. Gândurile negre se ridică vijelioase în ceruri și coboară ca un trăsnet pocnind ființa celui supus, precum un blestem. Ce poate fi blestemul? O acumulare de energii malefice într-un sistem – omul, ființa în interiorul căreia se sting și se aprind ideile ca becurile în beznă. Este teama pe care Blaga o avea de ființele luminătoare, de punerea acelui reflector pe fața ta și de a-ți pătrunde iscoditor prin mădulare. S-a dovedit că nu întotdeauna cercetarea amănunțită este în folosul nostru. De multe ori cădem în patima pasiunii. Iar pasiunea este o boală a minții pe care nu o mai poți vindeca. Te naști cu ea într-o germinare continuă izbucnind într-un moment al slăbiciunilor tale. Atunci când aura ta se rupe și lumea neagră a adâncurilor năvălește în interiorul tău, învăluindu-te în valtrapurile negre ale maleficului, cazi răpus. Este o cădere grea din hăul căreia cu greu și cu mare voință te poți ridica.
Așa este pasiunea amorului din care gelozia, cu negrele ei umbre, te poate doborî, ucigând fără milă frumusețea deplină a iubirii. Unii au convingerea că dacă iubesc cu toată ființa lor, cea care este iubită de ei are aceeași obligativitate de a-i răspunde iubirii lor cu aceeași încredere. De ce însă uităm că și acea ființă, întocmai lor, nu este alceva decât un obiect pentru care, într-o bună zi, vine un sfărșit. Sfârșitul poate fi despărțirea sau moartea. Din sufletul nostru întotdeauna trebuie să îndepărtăm egoismul. Este cea mai primejdioasă acumulare de energii malefice, în interiorul nostru, prin exclusivism, acordăm exagerat prioritate intereselor noastre personale, situându-le deasupra oricărui alt lucru. Ștefan Gheorghidiu, personaj principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și-a pierdut femeia iubită tocmai datorită acestei atitudini interioare, pe care niciodată nu și-a explicat-o.
Ce este perfecțiunea? Se poate da un răspuns acestui gen de atitudine? Eu cred că nu. Să nu uităm că suntem obiecte la îndemâna unor forțe pe care doar le bănuim dar nu putem să le identificăm. Prin memorie involuntară, declanșată în acea discuție de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv în jurnalul de campanie, aducând într-un timp subiectiv experiența sa erotică. În realitate nu are niciun motiv de divorț decât suspiciunea. El trăiește o dramă a unui crez al lui „cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt” . Experiența propriei cunoașteri, iubirea oarbă, fidelă, nu îi dă posibilitatea să conștientizeze că oamenii nu pot fi, din felul lor, toți superiori. Iar superioritatea duce la egoism. Intelectualul desăvârșit așează pe trepte bine gândite întreagă viață a sa: familială și profesională.
O viață în care generozitatea, bunătatea și tandrețea se cuplează în legitimă existență fac din cel plecat spre cunoaștere (munca de cercetare, munca savantă) să dea rodul muncii de care să se poată bucura atât el cât și cei din jur, oamenii de pretutindeni și, mai ales, făptura căreia din dragoste (dragoste putem numi fără a greși nu numai momentul procreării, când ne dăruim cu totul unul celuilalt, ci întregul timp pe care, femeia și bărbatul îl stau împreună, vorbindu-și, admirându-se, dăruindu-se), i-a dat viață. Un asfel de intelectual nu se poate numi egoist. Darurile au o semnificație a lor care trezesc din cămările inimii sentimente.
Nu cu mult mai periculoasă decât cea profesională este și dăruirea. Am cunoscut oameni care au cedat profesiei în contra vieții de familie, dar aceștia au singularitatea lor, lumea care i-a dezrădăcinat de lume. În interiorul nostru se produc transformări de care nici nu ne dăm seama. Numai cei care ne cunosc destul de bine pot obseva dacă acele schimbări sunt sau nu în favoarea noastră.
20.03.2007






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!