poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 603 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-27  |     | 



*23. Comandantul.

După intervievarea celor şapte tineri, oficializarea misiunii chiar se putea considera încheiată. Toţi reporterii şi persoanele oficiale invitate plecaseră în jurul orei 21.00, zona rachetodromului fiind mai liberă de abia în jurul orei 21.30. Mai rămăseseră doar cei şapte tineri, părinţii acestora, domnul profesor Manea şi directorul. Plecase chiar şi Adela, cu părinţii ei. Evident, lunganul îşi luase rămas bun de la ei, doar el îi invitase.
Acum, la acea oră, era mai puţină aglomeraţie, iar cei rămaşi se pregăteau şi ei de plecare spre casă. Înainte însă de a se retrage cu toţii, profesorul Manea îi îndemnă pe cei şapte tineri să mai intre puţin în nava lor, pe puntea principală, singuri, părinţii lor rămânând afară, să-i aştepte, iar ei procedară întocmai.
Pentru câteva clipe, Lucian privi spre colega lui, domnişoara psiholog. Tocmai îi promisese şi tatălui ei, domnul Stancu Virgil, că nu va încerca să se apropie prea mult de fiica dânsului, că va păstra între ei doar acea relaţie strictă, de colegialitate. Se întreba de ce oare procedase astfel? Îi promisese acelaşi lucru atât ei, cât şi tatălui ei, când, de fapt, ea era singura domnişoară care reuşise să-i atragă atenţia asupra ei, deşi o mulţime de alte tinere frumoase încercaseră în fel şi chip să-l cucerească. Ea nu încercase deloc, absolut nimic, dar reuşise. Iar el tocmai făcuse o promisiune absurdă! Cum să nu se apropie deloc de ea în toţi cei 13 ani, cât vor fi plecaţi în misiune, când, de fapt, el tocmai asta îşi dorea cel mai mult? Şase buline mici, aurii, străluceau acum pe reverul hainei lui! Ce conta oare acest amănunt minor?! Parcă era sigur că nu-i vor aduce decât neplăceri! Ar fi renunţat cu bucurie la comanda misiunii, în schimbul prieteniei cu acea domnişoară psiholog, dar ea îl refuzase categoric de mai multe ori; nu dorea ca ei să fie prieteni, ci doar colegi; atâta tot! Atunci nu avea decât să rămână comandantul misiunii, doar acceptase acest post, ba încă oficial, în direct, la televiziune; nu-i stătea în caracter să dea înapoi. Glasul domnişoarei blonde, Maria, care se apropiase de el, îl readuse la realitate, trezindu-l din gândurile în care se afundase:
- Felicitări, Lucian! Vezi că în cele din urmă tot tu ai fost numit comandantul nostru. Am avut deci dreptate când am presupus că tu vei fi acela; am avut o intuiţie grozavă.
- Da, Maria, se pare că ai avut dreptate, îi zâmbi Lucian îngăduitor. Îţi mulţumesc pentru felicitări, deşi nu ştiu cum ai putut să-ţi dai seama atât de exact de acest amănunt. Cred că te-ai infiltrat cumva prin Comisia care a fost desemnată să ia această decizie, sau probabil ai avut relaţii importante printre cei din Comisie.
- Asta cred că se dorea a fi o glumă, replică îngândurată blondina. Îmi place că ai simţul umorului, aprecie ea mai apoi.
- Da, cred că tocmai asta ne mai lipsea: Un comandant cu simţul umorului; în rest le aveam pe toate, nu-i aşa?! rosti Lucian, pe un ton uşor ironic, neputând uita că de fapt nu-şi dorise atât de mult această funcţie de conducere.
- Cu simţul umorului, dar şi cu cel al responsabilităţii, îl completă Maria cu seriozitate.
- Adică, vrei cumva să spui că doar eu voi fi responsabil de tot ceea ce se va întâmpla, bine sau rău, de acum încolo, în decursul celor 13 ani, sau cât va dura misiunea noastră?! Te asigur că-mi voi asuma întreaga responsabilitate care-mi revine, dar nu cred că totul ar trebui să cadă pe umerii mei; n-aş putea face faţă.
- N-am vrut să spun asta, Lucian. Nu mă înţelege greşit, se apără blondina. Bineînţeles că nu trebuie să cadă totul pe umerii tăi sau ai lui Mihai; într-un fel sau altul, toţi suntem răspunzători de ceea ce se va întâmpla în continuare şi trebuie să contribuim cu ceva. N-o să vă lăsăm singuri.
- Mă bucur să aud asta, răsuflă uşurat Lucian, apoi privi din nou către Lia, destul de insistent.
Evident, ea sesiză de îndată că era privită şi spuse, adoptând din nou o atitudine agresivă:
- Sper să nu te aştepţi la felicitări şi din partea mea!
- Nu, nu mă aştept la felicitări din partea ta, nici din a celorlalţi, chiar dacă Maria m-a felicitat deja; asta e treaba ei. Eu nu vă cer nimic, nici unuia dintre voi.
- Şi totuşi, Luci, chiar meriţi felicitări; atât tu, cât şi puştanul ăsta... zise Alex, privind spre Mihai. Zău aşa, şeful securităţii misiunii, la nici 18 ani? Bravo, măi, băieţaş!
- Mulţumesc. Cred... zâmbi acru „puştanul”. Dar aş fi mult mai mulţumit dacă nu mi-ai mai spune „puştan”, „băieţaş”, sau altceva asemănător; mă numesc Mihai, nu altfel!
- Ia te uită la el, are şi pretenţii, puştiul... comentă Alex, încruntându-se uşor; el era decanul de vârstă al echipajului, cu vreo şapte ani mai mare decât „puştanul”.
- Lasă-l, bătrâne! interveni Lucian rapid, împăciuitor. Şi mai bine fă-i pe plac, ştiu eu ce zic; are un nume simpatic, deci, spune-i Mihai!
- Hmm... murmură Alex a nemulţumire, însă apoi continuă: Dar fie aşa cum zici, Luci; o să-i spun Mihai, dacă nu cumva o să uit.
- Aşa-i mult mai bine, bătrâne, crede-mă! Şi să fie clar pentru toţi ceilalţi: Vreau să ne înţelegem cât mai bine, să nu existe certuri sau alte divergenţe între noi pe parcursul celor 13 ani sau cât va dura misiunea noastră. Să fim uniţi, cel puţin prieteni, dacă nu chiar mai mult; cred că în asta constă succesul misiunii noastre, în modul în care ne vom înţelege şi ar fi bine pentru noi să ne simţim ca într-o familie, a noastră...
- Frumos spus; ca într-o mare familie, aprecie Stela.
- Da, aşa ar fi bine, ca-ntr-o mare familie, strânsă, unită; şi la bine şi la rău, aprobă Lucian.
- O familie al cărui cap eşti tu, nu-i aşa? Şeful familiei? îl completă Lia.
- Convenţional, da, eu sunt capul acestei familii; dar numai convenţional, rosti Lucian, nemulţumit de remarca Liei.
- Ce vrea să însemne asta, „convenţional”? întrebă Lia. Şi nu mă refer la semnificaţia cuvântului, care-mi este cunoscută, ci la sensul pe care înţelegi tu că-l ia acest cuvânt acum, în această situaţie?!
- Dacă înţelegi semnificaţia cuvântului, nu ştiu de ce crezi că ar putea lua un alt sens acum, în această situaţie. E suficient să înţelegeţi toţi doar că am rămas acelaşi Enka Lucian pe care l-aţi cunoscut până acum mai mult sau mai puţin, indiferent că vă convine sau nu şi nu intenţionez deloc să mă schimb. Deci, sunt şeful familiei noastre, sau comandantul misiunii oficial, dar convenţional, pentru că n-am să vă dau ordine stricte, pe care să aştept să le îndepliniţi întocmai, doar pentru că aşa am spus eu; n-am să mă folosesc de funcţia în care am fost învestit decât în cazurile de strictă necesitate, ceea ce înseamnă ceva cu totul deosebit, dar nu pot şti de acum ce anume, nu pot şti ce se va întâmpla pe parcursul misiunii noastre. Iar dacă nu va fi necesar, nici măcar nu mă voi folosi vreodată de această funcţie, asta să vă fie clar! Şi aş vrea să punem la punct unele amănunte de acum, mai din timp, chiar dacă mai e până la lansare...
- Deci, nu va fi nevoie să-ţi spunem „domnule comandant” sau altceva de genul ăsta? întrebă doctoriţa echipajului, Stela.
- Poftim?! se miră el. Nu, absolut deloc, evident. Nici gând! Vreau să-mi spuneţi în continuare pe nume, simplu, Lucian, sau dacă vreţi, mai pe scurt, Luci; ar fi preferabil... Doar dacă nu vi s-ar părea mai convenabil să ne adresăm unul altuia cu formule de genul: „domnişoară doctor Stejăran”, „domnişoară consilier Stancu”, „domnule...” – nu ştiu cum i-am putea spune şefului securităţii, Mihai...
- Ah, nu, ar fi ridicol să ne vorbim astfel unul altuia timp de 13 ani, fu de părere Stela.
- Sigur; ce-ar fi cu atâtea formalităţi inutile? adăugă Alex. Şi apoi, cum i-am putea spune lui Nis? „Domnule Kilometru”? Sau „Domnule Lungan”?
- Ce tot ai cu înălţimea mea? se necăji geograful.
- Eu – nimic; ea-i prea mare, justifică Alex.
- Şi dacă tot veni vorba de înălţime, cum i-am spune acestei domnişoare, care-i mult prea scunduţă; „domnişoara Piticanie” sau „Piticot”, ori „Pigmela”? I s-ar potrivi! În cazul ei, nici nu poate fi vorba de vreo înălţime...
- Ce-ai zis, măi?! Ia mai taci! se înfoie blondina la el. Şi ia vezi, ai grijă pe cine numeşti tu „Piticanie”, „Piticot” sau „Pigmela”!
- Oho, păzea... Se supără „Piticot”... Ce-i, Pigmelo, vrei să te pui cu mine?! se amuză geograful.
- De ajuns! îi întrerupse calm Lucian. V-am spus clar că nu vreau certuri şi voi deja aţi şi început, le reproşă el.
- Nu ne certam deloc, se apără blondina.
- Sper, rosti Lucian îngândurat. Hai să stabilim cum să ne vorbim unul altuia. Eu propun să folosim persoana a doua singular şi să ne spunem pe numele mic, nu altfel.
- De acord, şefu’, se grăbi Nistor cu aprobarea.
- Nis, am spus pe nume, nu altfel, îi aminti Lucian.
- Adică, nici măcar „şefu’ ”? păru nedumerit lunganul.
- Nici aşa; te-aş ruga să renunţi definitiv la cuvântul acesta inutil. Nu vreau să-mi spui astfel; nici tu şi nici unul dintre voi, ceilalţi.
- Bine, nu te supăra, credeam doar că poate-ţi va face plăcere, spuse Nistor.
- Te-ai înşelat! Află că nu-mi face deloc plăcere, preciză Lucian. Nu vreau să mă consideraţi şeful vostru, ci doar colegul şi prietenul vostru şi să mă trataţi ca atare, nu ca pe un superior, pentru că eu cred că nu s-a schimbat nimic între timp, mai ales în ceea ce mă priveşte.
- Să înţelegem că prin tine vom avea un comandant bun, blând şi indulgent, care nu ne va impune niciodată nimic, nu va fi rău sau exigent cu noi şi ne va permite să facem absolut orice ne trece prin cap, fără a ne certa câtuşi de puţin? presupuse Stela.
- Ah, nu, nici chiar aşa; nu vreau să înţelegeţi nimic de genul acesta. După cum v-am spus, n-am de gând să mă schimb deloc, rămân acelaşi care am fost şi până acum, indiferent că vouă vă place sau nu; rămâne la aprecierea voastră dacă am fost, sunt sau voi fi bun, rău, indulgent sau exigent; fiecare dintre voi e liber să-şi formeze orice părere doreşte în privinţa mea, să tragă concluziile, fiecare în felul său, după cum a înţeles, iar eu vă asigur că indiferent care va fi părerea voastră despre mine, n-am să mă supăr. Dar după cum v-am mai spus şi deja mă repet de prea multe ori, n-am să mă schimb; voi rămâne mereu acelaşi, nimic nu mă va determina să devin altfel, nici măcar comanda misiunii. Deci, nu vă faceţi griji în acest sens, nu mi se va urca şefia la cap. Totuşi, am să mă străduiesc să fiu un bun comandant, îmi iau acest angajament în faţa voastră, deşi îmi dau seama că nu vă pot promite nimic concret, căci nu pot şti dinainte ce ne aşteaptă, însă voi încerca să vă fac mereu pe plac.
- Dacă vrei să ne faci pe plac, ce-ar fi să începi încă de pe acum şi să ne laşi să plecăm acasă; părinţii ne aşteaptă, spuse domnişoara Lia.
- Ba nu; mai bine să sărbătorim toţi şapte, împreună, oficializarea misiunii, propuse Nistor.
- La ora asta?! Mai bine nu, Nis; de sărbătorit vom avea destul timp mâine, poimâine, zilele următoare; deocamdată, domnişoara avea dreptate: Mai bine să plecăm spre casă, ne aşteaptă părinţii. Şi te-aş ruga, Nis, să mă înţelegi, mai ales pe mine, care n-am dat pe acasă de o săptămână, deci, am motive să vreau să ajung cât mai repede, se arătă Lucian de partea domnişoarei psihiatru.
- Bine, şefu’, cum zici tu, aprobă grabnic lunganul.
- Vai... Măi, Nis, chiar eşti aşa de neînţelegător? Sau uituc? îi reproşă, fără răutate, Lucian. Doar ce am vorbit puţin mai îninte despre chestia asta!
- Care chestie, şefu’? se arătă tare nedumerit lunganul, dar îşi dădu rapid seama: Ah, asta... Scuze, şefu’, e doar din obişnuinţă, nu din răutate; zău!
- Te cred, Nis, dar încearcă să te controlezi; te rog!
Apoi cei şapte tineri se îndreptară spre trapa navei. Afară îi aşteptau, într-adevăr, părinţii; între timp, avuseseră şi dânşii o discuţie cu directorul Institutului şi cu domnul profesor Eugen Manea. Directorul le spusese:
- Dacă aveţi vreo nelămurire în legătură cu oficializarea la care aţi asistat, sau vreo reclamaţie de făcut, vă rog să vorbiţi acum. Deci, spuneţi ce nu vă convine!
- Nu cred că există nemulţumiri; cât despre reclamaţii – şi mai puţin probabil, zise domnul Virgil Stancu, tatăl Liei.
- Iar dacă toţi sunteţi de aceeaşi părere, mă bucur că totul este clar. În plus, stimaţi părinţi, vreau să ştiţi că vă sunt recunoscător că le-aţi permis fiilor şi fiicelor dumneavoastră să pornească în această aventură; ştiu cât de greu v-a fost şi încă vă mai este să nu vă împotriviţi. Vă înţeleg. Tocmai de aceea vă mulţumesc din suflet tuturor. Îmi dau perfect seama că anii următori vor fi probabil, deşi nu doar probabil, ci foarte sigur, cei mai grei din viaţa dumneavoastră, pentru că vă vor lipsi copiii, adică bunul cel mai de preţ, pentru oricine... Desigur, poate că în gând vă spuneţi că mie-mi este foarte uşor să vă vorbesc, pentru că, neavând familie, nu pot înţelege suferinţa dumneavoastră, doar eu nu voi avea nimic de pierdut... Totuşi, nu-i chiar aşa; vă asigur că vă înţeleg!
- Domnule director, n-a susţinut nimeni că n-aţi putea înţelege, spusese domnul Andrei Stoica.
Directorul privise spre blondul Iulian Enka; „rivalul” său... Ah; şi cât de bine îi înţelegea pe toţi, chiar şi Traian Simionescu, doar era vorba şi despre fiul dânsului, Lucian... Dar de titulatura de „tată” al tânărului comandant se bucura în continuare acel domn blond, Iulian Enka...
- Şi ca să vă dovedesc că sunt totuşi înţelegător, deşi ştiu foarte bine că nu vă va putea consola cu nimic, nici compensa lipsa copiilor dumneavoastră de acasă în următorii ani, am să vă fac totuşi o propunere, special pentru dumneavoastră, părinţii acestor minunaţi şapte tineri. Deci, până pe data de 27 iunie şi mult timp după aceea, puteţi lipsi de la locurile dumneavoastră de muncă, fără ca acest lucru să vă afecteze cu ceva remunerarea; vă asigur că vă veţi primi salariile integral, ba chiar cu mult mărite, pe toată această perioadă, ca şi cum aţi fi fost acolo, prezenţi la datorie, desfăşurându-vă în mod normal activitatea. Mai mult, veţi primi o primă destul de substanţială şi veţi beneficia de concediu întreg, plătit, oricând veţi dori să vi-l luaţi, fără a vă fi scăzute aceste zile acordate. De asemenea, la momentul potrivit, vom discuta, în prezenţa copiilor dumneavoastră, dar şi a reprezentanţilor legali care se ocupă de partea financiară a Institutului, despre salariile fiilor şi fiicelor dumneavoastră, de care ei ar trebui să beneficieze în următorii ani. Şi se va vorbi despre modalitatea în care se va efectua plata salariilor celor şapte tineri în următorii ani, chiar în lipsa lor. E adevărat, ei nu vor fi aici, dar tot angajaţii Institutului nostru vor fi consideraţi şi vor fi în continuare plătiţi, ca şi cum ar fi aici; oricum, ei vor fi plecaţi în această misiune în interesul Institutului, deci e normal să fie plătiţi în continuare. Vom stabili amănuntele referitoare la această problemă financiară cât de curând; presupun că, în lipsa lor, fiind părinţii lor, tot dumneavoastră veţi primi şi salariile lor. În plus, dacă vreunul dintre părinţii celor trei băieţi, membrii de bază ai echipajului, au lipsit de la locul lor de muncă în vreo zi din săptămâna trecută, sau întreaga săptămână, nu le va fi tăiat din ore, deci nu le va fi afectat salariul, având în vedere că ei trei au primit vestea participării la misiune încă de săptămâna trecută; mă refer la Lucian Enka, Nistor Harris şi Alexandru Ştefan. Cam atât aş avea de spus acum. Dacă dumneavoastră aveţi ceva de adăugat, vă rog să nu vă feriţi să vorbiţi, îi invitase directorul.
Însă cei 14 părinţi nu păreau dispuşi să adauge nimic, deci, nu luară cuvântul, mai ales când văzură că din nava albastră ieşeau cei şapte tineri. Îl lăsară pe director şi se îndreptară spre copiii lor. Înainte de a se despărţi, Eugen Manea le aminti celor şapte ca ziua următoare să nu sosească mai târziu de ora 08.00, când se vor întâlni, la bordul navei albastre. Evident, cu toţii îi salutară pe director şi pe profesorul-instructor înainte de plecare...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!