*12. Promisiunea Adelei.

Instructorul şef al echipajului, dom-nul profesor Eugen Manea plecase, dar nu pentru prea mult timp. Reveni în curând, împreună cu un alt tânăr, care aduse o cutie destul de mare, în care, pesemne, se aflau uniformele echipajului. Tânărul respectiv, căruia profesorul îi spuse scurt „Mulţumesc, Relu; poţi pleca!”, lăsă cutia jos, pe puntea principală, însă rămase câteva clipe pironit locului, cu gura căscată, uimit de ceea ce vedea. Când îşi reveni, se scuză şi ieşi grăbit.
- Hai, deschideţi cutia, ce mai aşteptaţi?! Invitaţii speciale? îşi îndemnă domnul profesor Manea elevii. Sau vă e teamă?
- Teamă, nu, dom’ profesor, dar cum le vom recunoaşte? între-bă Nistor.
- Tu, pe-a ta, cu siguranţă o vei recunoaşte, e inconfundabilă, comentă Alex. Trebuie să fie imensă.
- Nu mai glumiţi, copii, îi dojeni profesorul Manea. Le veţi re-cunoaşte, pentru că fiecare uniformă e pusă într-un ambalaj pe care este scris numele vostru. Haideţi!
Lucian se îndreptă primul spre cutia respectivă şi o desfăcu, tare curios. Pe punga de deasupra zări chiar numele său, Enka Lucian, aşa că o scoase.
- Albastre?! întrebă el, referindu-se la uniforme.
- Da; aşa s-a căzut de acord asupra culorii uniformelor voastre. De ce? Nu vă place?
- Ba, mie-mi place, dom’ profesor, spuse Lucian.
- Şi mie, adăugă domnişoara psihiatru Lia şi se îndreptă spre cutia respectivă, pentru a-şi lua uniforma.
O găsi repede, doar avea o etichetă cu numele ei pe ambalaj. În curând, se îndreptară şi ceilalţi spre acea cutie, pentru a-şi lua unifor-mele. Fiecare îşi găsi punga cu numele său.
- Nu mai staţi; mergeţi să le probaţi, îi îndemnă profesorul.
- Scuzaţi, dar... unde?! întrebă nedumerit Mihai.
- O să vă arate cei trei colegi ai voştri; ei ştiu unde, explică domnul Manea.
Informaticianului cu ochii albaştri îi plăcu cum suna „cei trei colegi ai voştri”, spus chiar de domnul profesor Manea, un om foarte influent în Institut.
- După ce probăm uniformele astea, aş putea pleca? se interesă Nistor, părând nerăbdător să plece.
- Ce tot îi dai zor cu plecarea asta? Ce te grăbeşti aşa?! se miră profesorul.
- Am eu motivele mele, personale, oferi Nistor o explicaţie nu tocmai clară.
- Motive personale?! repetă profesorul nemulţumit. Ce s-au în-grămădit motivele astea personale toate pe tine astăzi? Zilele trecute nu te-ai grăbit deloc să pleci.
- Zilele trecute nu puteam, dom’ profesor; eram ocupaţi cu su-biectele testelor... justifică Nistor.
- Bine, dacă-i atât de important pentru tine, poţi pleca, hotărî domnul Manea, spre bucuria lunganului, care păru tare mulţumit că primise permisiunea.
Lucian şi Alex îl priviră întrebător, nedumeriţi. Oare ce avea de gând colegul lor cel înalt? De ce se tot grăbea să plece? Nu reuşiră să-şi dea seama şi nici nu-l întrebară nimic în acest sens; porniră doar spre culoarul cu rezerve, adresându-se şi celor patru colegi noi:
- Haideţi!
Îi conduseră, să le arate rezervele; ale lor aveau deja iniţialele pe uşă: E.L., H.N., S.A. Cei patru trebuiau să-şi aleagă rezervele, fiecare pe cea pe care o considera potrivită lui. Noii colegi îşi aleseră câte o rezervă, iar cei trei îi asigurară că ziua următoare, rezervele respective vor avea iniţialele lor pe uşă: R.M., S.L., S.M., S.S.A. (Ristea Mihai, Stancu Laura, Stoica Maria, Stejăran Stela-Anca). Dacă domnişoarei doctor i se trecea pe uşa rezervei şi iniţiala „A”, de la Anca, domnişoara psihiatru ceru să se adauge şi numelui ei încă un „L”, de la Lia, adică S.L.L. Cei trei o asigurară că i se va respecta dorinţa, apoi fiecare pătrunse în rezerva sa, pentru a se schimba în uniformă. Nu după mult timp, începură să iasă, pe rând, cu noul echi-pament, albastru, ca nava în care se aflau. Se strânseră din nou pe puntea principală; uniformele le veneau foarte bine.
- Perfect, aprecie profesorul Manea, văzându-i.
- Acum pot pleca?! îşi arătă Nistor din nou nerăbdarea.
- Mai aşteaptă puţin, îi ceru domnul profesor. Şi nu mă mai tot întreba; am să-ţi comunic când vei putea pleca. Deocamdată, luaţi loc, toţi, vă rog!
La cererea domnului Manea, se aşezară toţi, pe unde găsiră câte un loc liber; Mihai, din obişnuinţă, lângă un computer, pe care-l cercetă atent.
- Domnule, dacă voi fi admis în echipaj...
- Deja ai fost admis, băiete. După aflarea rezultatelor de astăzi, îl întrerupse domnul Manea.
- Aşa-i... Vreau să spun, dacă voi primi şi aprobarea părinţilor mei, mi-aş putea aduce un computer de acasă?
- La ce bun? Sunt destule pe aici, replică Nistor, ca un fel de împotrivire.
- Crezi că al tău de acasă e mai performant decât astea de aici? adăugă Alex.
- Nu-i vorba despre asta, dar pe acela sunt învăţat să lucrez mai bine, justifică băiatul.
- Măi, da’ tu vrei să aduci totul de acasă: roboţi, computer... Ce altceva?! spuse Nistor nemulţumit, supărat mai mult datorită Adelei.
- Lasă-l! îi luă partea Lucian, privind spre tânărul pe care-l gă-sea simpatic: Dacă părinţii tăi îţi vor da acordul lor, poţi să-ţi aduci şi computerul; de ce nu?!
- Ai auzit, puştiule: Poţi să-ţi aduci computerul, confirmă dom-nul Manea. Şi-l poţi instala oriunde doreşti.
- Pariez că are doar jocuri în memorie, zise Nistor.
- Ba, deloc! se împotrivi Mihai.
- De asemenea... reluă calm domnul Manea, fără a ţine cont de mica discuţie de mai înainte. Deci, fiecare îşi poate aranja propria-i rezervă cum crede de cuviinţă şi vă mai puteţi aduce de acasă unele lucruşoare, destul de multe, să vă ajungă în următorii 13 ani, dar să fie strictul necesar, nu orice fleac... Eu însă, doream să vă vorbesc despre aceste uniforme albastre. Bineînţeles, veţi mai avea altele, de rezervă, destul de multe, să vă ajungă în următorii 13 ani. Însă în acestea va trebui să veniţi îmbrăcaţi mâine, mai întâi, la 12.00, în biroul directorului, apoi mai pe seară, faţă în faţă cu mass-media, când veţi primi însemnele echipajului şi fiecare va afla ce funcţie va avea în cadrul misiunii; pe reverul hainei celui care vă va fi coman-dant, se vor prinde şase bulinuţe metalice mici, gălbui, suflate cu un strat de aur. Următorul, după comandant, va avea cinci astfel de buli-nuţe, apoi patru, iar restul câte trei, dar asta nu înseamnă prea mare lucru, deşi celui care va fi desemnat drept comandant, în principiu, va trebui să-i daţi ascultare. Cam asta ar fi. Acum, dacă tot te mai grăbeşti, cred că poţi pleca, Nistor.
- Mulţumesc, dom’ profesor, se bucură Nistor şi se ridică gră-bit, dar se opri nehotărât: Pot pleca aşa, în uniformă sau trebuie să mă schimb?
- Cum doreşti, îi lăsă domnul profesor cale liberă, să aleagă. Dar dacă rămâi în uniformă, ai mare grijă de ea, adăugă dânsul o condiţie. Să n-o deteriorezi!
- Desigur, dom’ profesor, spuse lunganul, alegând uniforma, poate nu din altă cauză, decât din aceea că nu dorea să mai piardă timpul, schimbându-se din nou.
Porni grăbit spre ieşire, spunându-le „la revedere!” colegilor şi domnului profesor Manea. Uită însă să se aplece şi se izbi serios cu capul de partea de sus, metalică, a trapei navei, ceea ce-l deter-mină să geamă uşor de durere.
- Au... zise el, ducându-şi mâna în zona lovită; un cucui înce-puse deja să se contureze.
- Nis, nu eşti deloc atent, îi reproşă Alex. Ai mai multă grijă de capul tău, s-ar putea să mai ai nevoie de el şi altădată...
- Ah, şefu’, nu puteai proiecta mai înaltă trapa asta; n-aş mai fi avut asemenea probleme, rosti Nistor, fără a-şi lua mâna de pe frunte. E tare neplăcut!
- Deh, măi, Nis, ai luat parte la construcţia navei; tu nu puteai aminti acest amănunt? replică Lucian.
- Am uitat, se tângui lunganul.
- Atunci nu te mai tot plânge, spuse Lucian.
Stela se ridică şi se îndreptă spre geograf.
- Lasă-mă să văd ce-ai păţit; te-aş putea ajuta.
- Nu, mulţumesc, refuză Nistor categoric. N-am nimic; mă simt foarte bine! Ne vedem mâine, mai zise el şi ieşi grăbit, fără a se lovi din nou, însă înainte ca doctoriţa să fi ajuns lângă el.
- Ce distrat, aprecie domnul Manea.
- De ce-a plecat? se miră Stela. Chiar îl puteam ajuta; nu-mi lua mult timp.
- Lasă, domnişoară doctor, rosti împăciuitor Lucian. O să-i treacă lui.
- Voi mai rămâneţi? se interesă domnul Manea.
- Poate, dom’ profesor, dar nu prea mult, răspunse Alex.
- Cum doriţi, aprobă profesorul. Însă am să vă las singuri. Vă aştept dimineaţă, nu mai târziu de ora 08.00, aici, pe puntea prin-cipală, în uniforme. Tinere, vezi ce faci cu părinţii!
- Desigur, domnule, înţelese Mihai că la el se referea domnul Manea.
Eugen Manea îşi luă rămas bun de la elevii săi până în dimineaţa următoare, iar după ce aceştia îi răspunseră, părăsi nava, îndreptându-se spre cabinetul său. Tinerii, doar şase dintre ei, mai rămaseră puţin, să mai discute şi de ce nu, pentru a se cunoaşte mai bine între ei, să petreacă vreo câteva ore plăcute împreună în seara acelei zile, chiar la bordul navei albastre.
Între timp, Nistor ajunsese deja în oraş, cu un taxi, dar vehi-culul opri nu în faţa casei sale, ci în apropierea celei a familiei Cris-tescu. Nu era prea târziu; aproape ora 19.00, deşi, judecând după lumina existentă, nu s-ar fi spus. După ce lunganul sună la uşă, nu foarte insistent, în cadru apăru chipul doamnei Cristescu. De cum îl zări, îl întâmpină amabilă, zâmbitoare:
- Nistor, ce surpriză plăcută! Intră, dragule! N-ai mai venit de mult...
- N-am avut timp, doamnă, rosti Nistor şi se aplecă, pentru a săruta mâna doamnei.
Imediat apăru şi domnul Gigi Cristescu, alături de soţia sa, doamna Manuela.
- Nistore... tresări domnul. Hai, băiete! Intrǎ!
- Bună seara, domnule, îl salută Nistor cu respect, dând mâna cu tatăl Adelei.
- Acum, că ai venit, e bună, aprecie domnul Gigi.
Încurcat de primirea amabilă, la care nu se aşteptase, Nistor intră. Dădu să se aplece, pentru a se descălţa, dar ezită.
- Adela este?! se interesă el.
- Nu, n-a sosit încă. E la şcoală; mai are ore, explică doamna Manuela.
- Ah, atunci mă duc s-o aştept la şcoală; ştiu unde învaţă, se entuziasmă Nistor. O aduc puţin mai târziu, desigur, nu foarte târziu.
- Stai, băiete, nu te grăbi! îl opri domnul Gigi Cristescu. Mai are ore până la 19.30. Şi înainte de a pleca, spune-ne ce se mai aude cu misiunea aceea; mai plecaţi sau nu?
- Sigur că plecăm, domnule. De asta n-am putut veni timp de o săptămână, am fost ocupaţi cu alegerea echipajului.
- Şi acum sunteţi toţi? întrebă tatăl Adelei.
- Da, domnule, deja şapte.
- Ciudat; în mass-media nu s-a pomenit deloc despre misiunea asta, rosti îngândurat domnul Gigi.
- Mâine seară, domnule; mâine va deveni totul oficial.
- Ah, mâine... se dumiri domnul Cristescu. Deja?!
- Da, nu se mai poate întârzia.
- Şi de ce eşti îmbrăcat aşa? se miră doamna Manuela.
- E uniforma pentru misiune, explică Nistor.
- Albastră? se încruntă domnul Gigi.
- Albastră, domnule; iar mâine i se vor adăuga unele mici accesorii, preciză Nistor.
- Deci, mâine... murmură domnul Gigi Cristescu. Pe la ce oră va avea loc evenimentul, să te vedem la TV?
- Nu ştiu sigur; mai pe seară, probabil după ora 18.00.
- Aha... şopti domnul Gigi. Să înţeleg deci că vrei să-i spui Adelei acum despre toate astea?
- Trebuie, domnule; tot ar afla, dar nu de la mine.
- Bine, decise domnul. Poţi să-i spui. Doar am căzut de acord că ar fi mai bine să afle de la tine; nu mi-am schimbat părerea, iar noi n-am îndrăznit să-i spunem nimic. Du-te, să nu întârzii şi să plece cine ştie pe unde, cu colegele ei, să hoinărească aiurea prin oraş. Ai grijă însă, să n-o aduci acasă mai târziu de... vru să spună domnul Cristescu 20.30, dar un ghiont primit de la soţie îl determină să modifice serios cifra: 12.00 noaptea.
- N-am s-o reţin atâta, domnule! Am s-o aduc mai devreme, trebuie să mai ajung şi acasă... se miră Nistor de termenul neobişnuit stabilit de tatăl Adelei, iar înainte de a pleca, adăugă: N-o s-o duc în vreo discotecă, în baruri sau alte locuri deocheate; cel mult, poate la vreo cofetărie, e locul meu preferat. Dacă n-aveţi încredere, vă las numărul celularului meu; îl am la mine.
- Nu-i nevoie, tinere, se împotrivi domnul Cristescu, adăugând şoptit, spre lungan, ca o justificare: Ştiu deja numărul celularului tău; de mult încă...
Auzindu-l, deşi vorbise şoptit, soţia îl înghionti din nou.
Nistor îi salută pe soţii Cristescu şi ieşi, îndreptându-se spre şcoala la care învăţa Adela, blonda înaltă, de numai 16 ani. Ajunse repede la şcoală. Îşi privi ceasul. Era numai 19.15, deci nu se sunase de ieşire. În aşteptare, se rezemă cu spatele de gardul metalic, desfă-când câteva bomboane din ambalajul lor colorat. Nu-l mai supăra fruntea din cauza loviturii din navă; parcă se retrăsese şi cucuiul format în acel loc.
După un timp, liceeni începură să apară. Nistor se dezlipi de gard, dar pe Adela n-o zări încă. N-avu însă mult de aşteptat până ca ea să apară. O remarcă uşor dintre colegele care o însoţeau. Se părea că şi acelea îl observaseră pe el, căci îi tot şopteau ceva Adelei, de parcă i-ar fi spus: „Cred că te aşteaptă cineva... E prietenul tău cel înalt.” Evident, colegii Adelei îl cunoşteau; puştoaica le vorbise despre el, ba îl şi prezentase şi chiar se lăudase că are un asemenea prieten, doar nu era puţin lucru să aibă ca prieten un tip ce lucra la Institut. Normal, îl văzuse şi Adela, căci o zări făcându-le semn de rămas bun colegelor sale cu mâna şi îndreptându-se singură, tare voioasă, spre el. Şi iat-o ajunsă lângă el, bălaie şi înaltă; nu chiar cât el, dar nu era nevoit să se aplece serios pentru a o săruta pe obraji, ci doar puţin, mai ales dacă se ridica şi ea uşor pe vârfuri, sau purta tocuri înalte.
- Nistor, salut, se bucură ea să-l vadă.
- Salut, Adela... rosti el, forţându-se să pară la fel de vesel ca ea.
- Ce-i cu tine? De ce n-ai mai venit atâta timp pe la noi? îi reproşă Adela, ochii albaştri ascunzându-se după genele lungi, găl-bui. Te-ai supărat atunci?
- N-am putut, atâta tot; am fost cam ocupat zilele astea, justi-fică lunganul. Dă-mi mie ghiozdanul tău.
- Nu-i prea greu de cărat, dar ia-l, i-l oferi fata, bucurându-se să scape totuşi de povara ghiozdanului.
- Hai până-n părculeţul din apropiere, propuse Nistor.
- Hai, îl aprobă Adela, însă se răzgândi rapid: Dar stai! Ai mei nu ştiu; ar trebui să trecem mai întâi acasă, să-i anunţ.
- Nu, am vorbit deja cu părinţii tăi, o lămuri el.
- Serios? Ce bine, surâse fata, pornind alături de Nistor, spre părculeţ. Felicită-mă, zise, bucuroasă, fata.
- Bine, te felicit, o aprobă Nistor. Aş putea şti şi pentru ce?
- La ce crezi că am luat un 10 azi? întrebă Adela.
- Nu ştiu... răspunse lunganul, după câteva clipe de gândire. Habar n-am. Şi n-am chef de ghicitori.
- La geografie, tontule, îl lămuri ea.
- Ah, ce drăguţ... aprecie geograful. Vrei să-mi faci mie pe plac?
- Nu doar ţie, dar află că astfel mi-am asigurat media 10 la geogra’ pe anul ăsta. Mulţumit, geografule?
- Mă bucur pentru tine, rosti Nistor şi scoase câteva bomboane, din care îi oferi şi ei: Vrei şi tu?
- Una doar, decise ea, alegându-şi una dintre cele pe care i le întinsese Nistor, iar după ce o dezveli, zise, de parcă de abia în acel moment observa acest amănunt: Ce-i cu hainele astea? De ce eşti îmbrăcat aşa de ciudat? E vreo modă nouă prin Institutul vostru? Arăţi nostim.
- Nu chiar; de fapt, cam despre asta doream să-ţi vorbesc, dar stai să ajungem în parc... amână Nistor momentul adevărului.
În curând, intrară în părculeţ, pe aleile înguste. Se aşezară pe o bancă liberă. Adela începu:
- Ce doreai să-mi spui despre costumul ăsta ciudat? Arăţi tare caraghios în el!
- În primul rând, nu-i un costum, preciză Nistor.
- Atunci ce-i? deveni curioasă Adela.
- O uniformă, rosti Nistor scurt.
- Ha... surâse amuzată blondina. Ce fraier eşti! Porţi uniformă, deşi nu mai eşti deloc elev, când nici eu n-am una, la liceu. Şi nici înainte nu aveam.
- Nu-i o uniformă de şcolar, Adela!
- Atunci de ce? De armată, sigur nu, chicoti ea veselă.
- Nu, nu de armată... murmură, mai trist, lunganul.
- Ce vrei să-mi spui, Nistor? deveni brusc mai serioasă fata.
- Adela, e o uniformă... Pe care o voi purta în următorii ani, eu şi colegii mei.
- Unde?! În Institut? Acum e obligatorie uniforma? Ce bine că nu învăţ acolo!
- Nu, Adela; în Institut nu-i obligatorie nici o uniformă, replică grav Nistor.
- Atunci unde? se miră adolescenta.
- În misiunea în care voi pleca în curând cu nava la care lucram... dezvălui Nistor noutatea.
- Pleci?! păli uşor fata.
- Da, întări Nistor. Într-o misiune spaţială...
- Când? întrebă Adela.
- Pe 27, luna asta.
- Ah... oftă ea. Unde?
- Pe Proxima, o planetă îndepărtată, preciză lunganul.
- Proxima?! se strâmbă a neştiinţă Adela. N-am auzit de vreo planetă cu numele ăsta; ştiam ceva parcă de o stea denumită astfel.
- Proxima Centauri, preciză Nistor. Asta-i o stea apropiată, în galaxia noastră, dar nu într-acolo vom porni noi.
- Şi cât? Cât o să dureze misiunea asta? puse Adela întrebarea fatală, pe care Nistor n-ar fi dorit să o audă.
Cum să-i spună 13 ani?! Nu era deloc simplu! Îşi muşcă uşor buzele, încruntându-se şi privi în gol, spre nicăieri, îngândurat. Adela insistă:
- Cât, Nistor? Nu ştii perioada?
- Ba da, şopti el într-un târziu temător, adăugând, cu glas pier-dut, doar cifra: 13...
- 13 zile?! zâmbi fata, dar văzându-i chipul trist, se abţinu. Nu sunt zile? tresări ea, încercând: Atunci, poate săptămâni... sau luni? 13 luni?
- ... Ani, Adela; 13 ani, preciză Nistor, după încă o pauză lungă.
- 13... ani?! tresări ea, privindu-l îngrozită. Aşa ai zis, sau n-am auzit eu bine?
- Ba ai auzit foarte bine; 13 ani... repetă Nistor posomorât.
- Vai... suspină Adela, prinzându-l de mână. 13... ani?!
- Da, Adela!
- Şi chiar trebuie să pleci în misiunea asta afurisită? găsi ea o portiţă de salvare.
- Nu mă obligă nimeni, dar am acceptat deja, de bună voie şi e prea târziu să mă retrag; n-aş face decât să încurc socotelile.
- Ale cui socoteli? se miră adolescenta.
- Nu contează ale cui, dar nu pot; nu mă pot retrage... Mi-am asumat o responsabilitate, mi-am convins părinţii să mă lase să plec, mi-am asigurat colegii de sprijinul meu... M-am implicat prea mult!
- Bine, nu-i nevoie să-mi explici ce şi cum, îl întrerupse Adela. Înţeleg că nu vrei să renunţi. Dar cum rămâne în cazul ăsta cu noi?! Păi, peste 13 ani, eu o să am 29 de ani, iar tu... tu...
- Eu – 35, preciză Nistor, fixând-o o clipă cu privirea lui de culoare indecisă, albastru-verzuie.
- Ha, 35... pufni Adela, şocată.
- Moş, nu-i aşa?! găsi Nistor puterea de a mai zâmbi puţin.
- Nu, nici chiar aşa, se împotrivi Adela.
- Dar pe aproape, o completă Nistor. De altfel, ce vârstă are tatăl tău?
- Tata?! se miră ea. 36, zise mai apoi.
- Păi, vezi... rosti Nistor îngândurat, aproape deznădăjduit.
- Probabil că asta nu înseamnă nimic altceva decât că tati e cam tânăr, presupuse blonda. Ca să vezi, nu m-am gândit niciodată la asta. Totuşi, în cazul ăsta, ce propui? Să ne despărţim? Să se termine acum, aici? Să renunţăm la prietenia noastră? La tot ce ne leagă?
- Nu ştiu, Adela, nu m-am gândit. Dar... Vezi tu vreo altă soluţie mai bună? Oricum, timpul şi distanţa ne vor despărţi, şopti el trist, fără a privi spre ea. Şi... deşi poate, într-un fel, aş vrea totuşi, nu pot renunţa la misiunea asta. Nu pot rămâne acasă. Sunt astronaut! E datoria mea, dar mai presus de asta, e o chemare lăuntrică, puternică, o chemare care mă îndeamnă să nu renunţ... Nu pot!
- Te înţeleg; cred... De altfel, îmi închipui cât de fascinant poate fi să călătoreşti printre stele, spre alte lumi, total necunoscute.
- Într-adevăr, e o provocare, la care sufletu-mi răspunde; aş vrea să se poată altfel, să existe o soluţie simplă, la îndemână, dar n-o găsesc. Nu ştiu cum poate fi rezolvată problema asta... Am vrut să-ţi spun, să afli de la mine mai înainte; mâine se va da publicităţii totul în legătură cu misiunea asta, iar mass-media va răspândi fulgerător ştirea.
- Off... oftă şoptit adolescenta bălaie. Ce încurcătură! Nu cre-deam că o să pleci vreodată, sau, cel puţin nu atât de departe, sau atât de curând.
- Îmi pare rău; nu ştiu ce ţi-aş putea spune.
- Dar eu ştiu! i se lumină chipul copilăros al adolescentei băla-ie.
- Ştii?! se miră Nistor, nedumerit. Ce ştii?!
- Ce să-ţi spun; asta ştiu, preciză ea scurt.
- Ştii ce să-mi spui? păru Nistor şi mai uimit.
- Da, afirmă ea. Nu eşti curios să afli?
- Ba, dacă s-ar putea, te rog să mă lămureşti. Deci, spune-mi! Ce ştii?!
- Nistor, vreau să-ţi promit ceva.
- Să-mi promiţi?! se încruntă lunganul. Eu nu-ţi cer să-mi promiţi nimic.
- Nu fi nesuferit! Ştiu că tu nu-mi ceri nimic şi nici nu mi-ai cere, dar eu vreau să-ţi fac o promisiune. Eşti dispus să mă asculţi sau nu?
- Bine; te ascult, rosti lunganul mohorât, renunţând chiar la dulciurile sale, deşi de ceva timp nu mai ronţăia nici o bomboană, ceea ce se întâmpla foarte rar.
- Deci, am să-ţi promit că te voi aştepta, timp de 13 ani, până ai să te întorci din misiune. După ce vei veni, rămâne de văzut ce se va mai întâmpla, mai ales cu noi doi...
- Să mă aştepţi?! Timp de 13 ani?! tresări lunganul, apoi dădu dezaprobator din cap: Nu, Adela! Nu-i o idee prea bună.
- De ce?! se miră fata. Credeam că o să te bucuri.
- M-aş bucura, desigur, dar nu pot... Cum să mă aştepţi atâta? De altfel, cine-ţi garantează că m-aş întoarce fix peste 13 ani; este o misiune spaţială, nu se poate şti nimic sigur dinainte. Nu ştim ce ne aşteaptă acolo.
- Nu mă necăji! îi ceru Adela. Ţi-am promis că am să te aştept până te vei întoarce şi aşa va fi! Iar dacă nu e sigur că te vei întoarce fix peste 13 ani, am să prelungesc niţeluş termenul, cu... Să zicem, vreo doi ani. Deci, am să te aştept, timp de 15 ani, nu mai mult de atât.
- Nu! se împotrivi Nistor categoric, după câteva clipe de tăcere, în care se gândise bine. Nu se poate! Tu auzi ce spui? Cum să mă aştepţi timp de 15 ani? E o nebunie! Şi e absurd!
- De ce, mă? Ţi-ai găsit cumva vreo alta, cu care să mă înlo-cuieşti? Alta mai apropiată de vârsta sau de înălţimea ta?
- Nu spune prostii! Nu poate fi vorba de alta. Ah... Ce copilă eşti! Cum să mă aştepţi timp de 15 ani, când tu de abia ai 16 acum; e încă odată vârsta ta, ce naiba?!
- Şi ce dacă? se îndârji ea.
- Adela, nu-ţi lua astfel de angajamente! o sfătui calm lunga-nul, apoi zise, mai mult ca pentru el: Eşti mică, eşti doar o copilă; ce poţi înţelege?
- Nu mă trata ca pe un copil! îi interzise ea.
- Dar asta eşti, nu vezi? Priveşti lucrurile atât de simplu, cu atâta nonşalanţă şi inocenţă; cu o naivitate copilărească chiar, zâmbi Nistor, privind-o galeş, dar trist.
- Şi tu cum erai la 16 ani? întrebă ea.
- Eu? se miră lunganul, părând încurcat de o întrebare deloc dificilă. Clar: Un copil, aşa eram! Categoric. Un copil naiv, ba chiar şi scund la vârsta aceea.
- Cum? tresări ea amuzată. Erai scund?
- Eh, nu chiar scund, adică nu foarte, dar nici prea înalt nu eram. De fapt, până la 14 ani, chiar eram cam scund, mi se spunea „Piticu’ ”...
- Ţie?! surâse Adela.
- Da, mie. Îţi vine să crezi? zâmbi Nistor şters, doar pentru o clipă; nu-i prea venea la îndemână să fie vesel...
- Oricum, am să te aştept, nu pentru că mi-ai fi cerut tu, ci pentru că aşa vreau eu; dar nu mai mult de 15 ani. Dacă o să întâr-ziaţi mai mult de atât, să nu crezi că...
- Adela, e absurd! o întrerupse Nistor. Nu vreau să mă gândesc nici la 13 ani şi ce înseamnă această perioadă şi nu vreau să cred nimic... Nu se poate! E imposibil! Tu nu ştii ce spui.
- Ba ştiu; ştiu foarte bine încă! se îndârji ea.
- Poate, dar nu conştietizezi ceea ce afirmi; nu-ţi dai seama de implicaţiile cuvintelor tale.
- Ba îmi dau seama! se împotrivi categoric Adela. De ce mă consideri şi tu tot drept un copil iresponsabil? Crezi că nu mi-e de ajuns să-mi spună mereu acest lucru părinţii mei?
- Adela, eu... începu, încruntându-se Nistor, dar se opri, neştiind cum să continue, de parcă vorbele nu aveau sens.
- Ştiu, o să-mi fie dor de tine în această perioadă lungă; mă obişnuisem să te văd destul de des, aproape zilnic, mă obişnuisem cu prezenţa ta, dar nu-mi va fi imposibil să trec peste această perioadă... Te voi aştepta, Nistor! repetă ea promisiunea.
- Dar îţi dai seama că în tot acest timp n-o să ştii absolut nimic despre mine; de asemenea, nici eu despre tine? Nu vom avea ocazia să comunicăm în nici un fel unul cu altul, deloc. E mai rău decât dacă aş fi închis timp de 13 ani prin vreo puşcărie; de acolo tot ai mai putea afla ceva despre mine şi viceversa. Ba chiar mi-ai putea face vizite periodice, sau mi-ai putea scrie, ori telefona, ori aş putea fi eliberat condiţionat înainte de termen, sau, în cel mai rău caz, aş putea evada. Dar aşa... Ce-ai vrea să-ţi spun? Ştiu sigur doar că voi pleca pe 27 iunie; după aceea, ce va urma, sau când mă voi întoarce, habar n-am! Nu mai e nimic sigur. Se presupune doar că misiunea asta spaţială ar trebui să dureze vreo 13 ani, dar nu ne asigură nimeni că va fi aşa. De fapt, practic, nici nu se ştie sigur dacă într-adevăr ne vom mai întoarce vreodată.
- Nistor, ce tot spui? se sperie ea.
- Adevărul, Adela, întări lunganul. O fi greu de acceptat, dar... Asta e! Vom pleca, pe 27 iunie, anul ăsta... După aceea, pa... Şi cât ai de gând să aştepţi după mine? Toată viaţa?
- Nu; ţi-am spus: Nu mai mult de 15 ani, repetă Adela.
- Ah... surâse amar Nistor. Ce bine e să fii tânăr, optimist, să crezi că totul e simplu şi ţi se cuvine...
- Măi, eu ţi-am promis doar c-o să te aştept timp de 15 ani, nimic mai mult! îi aminti Adela. De ce nu vrei să mă înţelegi? Ce-ai, eşti prost?!
- Eu?! ridică Nistor uimit sprâncenele. Dar tu mă înţelegi?
- Eu, da! afirmă ea. Înţeleg că o să pleci într-o misiune îndepăr-tată şi îndelungată şi ţi-am promis că o să te aştept timp de 15 ani; atât! Doar atât. Ce nu-i de înţeles?
Nistor oftă, cuprinzându-şi capul între palme; totul i se părea dificil în acel moment...
- Să mergem, propuse el, când îşi mai reveni.
- Unde? întrebă Adela.
- Nu ştiu. La o cofetărie poate, sau unde doreşti tu, dar să nu mai stăm aici, pe loc.
- Bine, replică voioasă Adela şi se ridică de pe bancă.
Nu părea foarte afectată de vestea primită; poate într-adevăr, nu-şi dădea seama foarte bine ce însemna o asemenea misiune. Poate chiar era doar o copilă naivă, sau poate nu... Nistor o privi derutat. Oare ce se petrecea în căpşorul ei bălai, delicat? Nu-şi dădea seama! Ce o determinase oare să-i facă o asemenea promisiune, pe care el nu i-o ceruse?! Era mică; el era primul ei prieten... Cu timpul, îl putea uita, iar 13 ani erau destui de mulţi... Cum să-i păstreze lui vie amintirea atâta amar de vreme? Ce era atât de deosebit la el, cu excepţia înălţimii? Să-l aştepte?! Era oare posibil? Pentru el, putea fi mai uşor, la bordul navei, să aştepte răbdător până se vor întoarce din nou acasă. Dar ea?! Ea cum să-l aştepte, când în jurul ei erau atâţia alţi băieţi tineri, chipeşi, poate mai atrăgători decât el...
Tăcu. Şi porni îngândurat alături de ea, Adela, adolescenta cea bălaie, spre o cofetărie. Dulciurile... La astea chiar nu putea renunţa; el, nu ea... Dar dulciuri vor avea destule pe parcursul misiunii – aşa-l asiguraseră cu toţii. Oare nu-l minţeau doar? Îl amăgeau? Era doar o strategie utilizată în chip ingenios, pentru a-l determina pe el să accepte participarea la misiune? Dar de ce ar proceda astfel; doar erau destui tineri capabili prin Institut, apţi pentru o asemenea misiu-ne şi poate mai puţin capricioşi decât el şi evident, nu aşa de înalţi...
Îşi ridică din nou privirea spre Adela. Până în acel moment, nici măcar nu remarcase cum era îmbrăcată. Era vară, era cald, nici un vânticel nu tulbura liniştea din jur... Evident, Adela, ca mai toate adolescentele de vârsta ei, era îmbrăcată modern, dar destul de sumar, provocator; şi totuşi, nu indecent. Nu i-ar fi permis tatăl ei, domnul Gigi Cristescu, un om destul de exigent, mai ales cu fiica lui. Dar era frumoasă, cu bluzica strâmtă, subţirică, uşor decoltată... Era înaltă şi subţirică, dar nu prea subţirică; avea un trup de invidiat, sau doar aşa i se părea lui Nistor, adică sublim! Şi părul blond, lung, natural, parţial strâns la spate, ochii albaştri, cu mutrişoara ei de copilă... Cum să n-o placă? Era minunată! Fermecătoare... Dar el va pleca, ea va rămâne... Ce dificil! Chiar cu toată promisiunea ei că-l va aştepta...