De bună seamă că Dumnezeu a fost foarte îndrăgostit când a creat Lumea. Nimicul nu s-a mai înţeles cu El. Sub nicio formă. Boem din fire, Celălalt Şi-a luat lumea în cap [şi la figurat, şi la propriu]. A început să viseze. Fără limite. Când începi să visezi, Intuiţia funcţionează la cote maxime. Iar Geniul nu întârzie să apară. Nu, nu văzuse Lumea niciodată. Nici măcar nu ştia cum o cheamă. Suferea de Dor. A înţeles cu Inima Lui de Dumnezeu: numai aşa poţi ivi Sens, toţi ostaşii aceştia în armuri grele şi atât de cuminţi, gata oricând să slujească Rostului, fără ca o clipă să se plângă de minima constrângere. Şi Sensul era Viaţă! Avea dată să îi fie Omului! Omul... omul care nu a întârziat să-şi amăgească Părintele! Să-L dezamăgească! În repetate, nesfârşite rânduri, mizând orbeşte pe Îndelunga-Răbdare a Tatălui! Pe milosârdia Lui! Sensurile se erodau, se prăbuşeau în zona vidă. Îngerii transpuneau suferinţa pe note. Harpele lor se auzeau o idee şi în pământuri. Sunetul se pierdea repede. Iremediabil. Era o amintire? Măcar fusese?


◄►

Cum să mai trăieşti Iubirea, sentimentul de a fi îndrăgostit când musai trebuie să faci muncă laborioasă de detectiv, mai exact pe detectivă?! Şi ea, cât-de-sonie-este, s-ar fi abandonat, ar fi lăsat Sentimentul să-i sape grote, caverne în piept, ar fi înfiat măcar un sfert din suferinţele fratelui-pământului, doar să fi avut Acea Certitudine! DAR NU! Nu-ţi poţi permite luxul de a fi inconştientă când, dincolo de aparenţa Dragostei, se înfăţişează cu totul altceva. Aşa fiind, te ştergi de melancolii, de visări, de pierderi în irealitate, nu-ţi dai voie – NU! – să aluneci în somn.

Nu se sfieşte să recunoască: da, la început aproape că a binecuvântat tehnologia. Graţie ei a fost convinsă, la un moment dat, că redescoperă acel bărbat cu totul altfel decât îl ştia anterior..., din viaţa reală: un om căruia nu îi era străină singurătatea, nici durerea, nici profunzimea, dincolo de cea culturală, desigur. Că el era acel bărbat care, la o adică, ar fi putut să o adore, fără de spaima că va cadea în vreo idolatrie perversă, în vreun ridicol. Omul generos, extrem de sensibil, chiar vulnerabil, capabil, de ce nu, să facă din pierderea ei măcar „mica dramă”. El însuşi trebuie că o redescoperise puţin altfel: nu era deloc mecanismul asamblat doar ca să dea a femeie, ci o făptură cât se poate de vie, de adevărată, care n-ar fi ezitat să-l contrazică prin argumente cel puţin solide sau, dimpotrivă, să-l susţină până-n pânzele albe.

Fuseseră meniţi, dintru început, cu drumuri paralele. Într-o astfel de „fatalitate”, un episod digital are meritele lui: tehnologia – marea lor complice la afectivitate! Când realitatea cea de toate zilele nu o făcuse, nici nu avea s-o facă vreodată! Aşadar, 2 deznădăjduiţi nădăjduind se agăţaseră de „beneficiile” derizoriului digital.

A primit nopţi de chin şi nopţi de insomnie, găzduind necondiţionat acea stare de graţie. A fost convinsă că şi El experimentează la fel. A vibrat la fiecare imagine trimisă de El şi a pătruns dincolo de faţada acesteia, acolo unde 2 oameni, El şi Ea, îşi dădeau mâna pentru a recrea Eternitatea, lăsând deoparte orgolii, vanităţi, egocentrisme, puncte de vedere. Nu-i mai durea că viaţa le rânduise destine parale („Fiecare cu drumul lui!”), important era că ei 2 erau legaţi de Sentiment, că semănau profund, că asta cu nicio comoară din lume nu se putea cumpăra / echivala. Puteau fi săracii Cosmosului, tot cei mai bogaţi rămâneau! Baghete magice, Sufletele atingeau cuvinte. Se făcea Copac, şi Mare se făcea, şi Lumină, şi Fiinţă în burta întunericului! Lumea întreagă resemnificată! Nimic nemotivat, nimic rămas în afara înţelesului! Şi, totuşi, atâta Taină! Nicio ranchiună, nicio dorinţă de supremaţie! Universul în persoană a proclamat egalitatea şi unitatea contrariilor! Plenitudinea absolută! Nou-născuţi, ştiau să se ţină în braţe! Aşa de generos, ar fi putut să o adore chiar şi într-un episod de viroză acută, atunci când fierbinţealea ar fi făcut-o şi mai irezistibilă! Şi, chiar de n-ar fi văzut-o vreodată, el tot i-ar fi cunoscut în adâncime toate acele detalii care îi conturau cu brio feminitatea... Fără doar şi poate, trebuia să fi fost „dragostea de care se şi moare”.... se şi moare... moare...areeeeee....eeee....


De fapt, ce făcuse El?
Păi El reapăruse. Dar nu oricum (cf. supra, istoria). Şi, în mod cert, îi dăduse de înţeles că o iubeşte, ba chiar mai mult de atât... El, acelaşi cu omul care, în trecutul nu foarte îndepărtat, îi impusese un ANUME fel de iubire. O iubire absurdă. Mai exact, una exclusiv platonică. Aşa se cuvenea! Aşa era MO-RAL!!!! Şi Sonia se conformase. Nu-şi permisese să-L supere pe Dumnezeu. Nu făcuse o dramă. Totuşi, acolo, în lăuntruri, o bubă îşi făcea de cap. Nimeni nu o vedea. Nici măcar Sonia nu i-a mai dat vreo atenţie deosebită [Se imuniza?!]. Dar poate că bubele astea se transformă în altceva.... Cert este că El a reapărut. Şi a lăsat-o să înţeleagă că iubirea lor se cuvenea, de data aceasta, a fi dintre cele mai fireşti..., adică şi de la brâu în jos, că doar nu era teritoriu minat!

Astăzi, când rememorează, înţelege că nici măcar acest „detaliu” [atât de omisibil pentru el] nu a contat în decizia ei radicală de a omorî Iubirea cu pricina, de a nu-i mai acorda nicio şansă. Altceva a cântărit mult mai greu. Nu este exclus ca de această valorizare responsabilă să fi fost firea ingenuă a Soniei, neobişnuită vreodată a purta măşti, nici măcar din plastic. Mai multe nu ar vrea să adauge. Poate doar că „Goliciunea” aceea umană [în sensul Asumării Fiinţei, aşa cum ea este, indiferent de împrejurări şi de obiective] a reprezentat dintotdeauna marea ei slăbiciune. În aceasta Sonia a identificat constant expresia desăvârşită a Bunului-Simţ, căruia nu este încă dispusă a-i conferi o altă definiţie.



◄►

Eiii, ştie cineva ce a fost asta? Cuum? O istorie neverosimilă? S-o trecem la SF? Nu! Pentru că este o alegorie!

Luaţi aminte: O istorie neverosimilă, însă adevărată! Din păcate?! Nu, nu „din păcate”! Pur şi simplu a trebuit să fie!


MORALA:
Niciun monitor, nicio tehnologie nu pot găzdui Iubirea. Singura Cale este Viaţa reală, cu toate ale sale, cu bune şi rele.