poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1930 .



Fragment din volumul Emma Teller și poveștile din oglinda. Þinutul de mlaștină al Doamnei Liliac
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Camy Traitly ]

2016-12-22  |     | 



Locul nu părea primitor. Pădurea cu copacii uscați, crengile desfrunzite, pământul moale îmbibat cu apă, șanțuri mlăștinoase lipite de movilele din mușchi, bolovani mari, răsfirați ici-colo, ceața densă, câte o pasăre de pradă învârtindu-se deasupra lor cu țipătul ei amenințător, până și cerul vinețiu le înspăimântau. Această atmosferă stranie trăda prezența unui stăpân neospitalier pe un tărâm ostil. Nu știau încă în ce direcție ar putea să își continue călătoria. Nu aveau nici o speranță să întrevadă un capăt sau un sfârșit de drum. Emma se învârti de colo-colo, dezorientată. Cu o sclipire în ochi, entuziasmată de descoperirea ei, îi spuse Elnei:
– Am găsit! Oprește-te!
– Ei?
– Privește! Fiecare copac are scrijelite pe scoarța lui niște litere. Îți reamintești peretele unde am găsit prima dată caietul?
– Da, și?
– Cum adică, și?! Trebuie să descoperim cuvântul care ne aduce rezolvarea. Să verificăm fiecare copac, sugeră Emma. După un timp îi veni o idee salvatoare. Se dădu puțin în spate scrutând atentă coaja trunchilor goi din fața ei. La baza fiecăruia se afla o literă de tipar. Unii dintre ei erau dispuși în cerc. Descifrase următoarele: „Sub mlaștină se află locul”.
– Am aflat, strigă entuziasmată, Emma. Am găsit! Sub mlaștină.
– Nu este posibil! Cum putem trece pe sub mlaștină? Vom muri.
Emma găsise rezolvarea problemei, dar nu o putea pune în practică. Spuse dintr-o dată:
– Voi încerca eu!
– Nu cred că vrei să mă lași singură și să îți găsești moartea sub ochii mei. Doar nu crezi în semnele astea scrijelite pe niște copaci fără viață.
– Ba da! Punct!
– Nu credeam că dai dovadă de atâta curaj! spuse cinică.
– Va trebui să ieșim de aici. Nu uita că tu ești vinovată. Urăsc curioșii.
– Mulțumesc.
– Nu există decât o singură ieșire. Asta! Când spuse „asta”, făcu un pas deasupra mlaștinei, scufundându-se încet, cu privirea ațintită către Elna, fără nici o teamă. Dacă nu poți face asta, așteaptă-mă aici!
– Stai, Emma! Prinde-mă de mână! Vin și eu cu tine! Emma…
Elna nu reuși să se prindă de mâna întinsă a Emmei. Mlaștina o înghiți rapid. O acoperise cu totul. Elna rămase consternată.
– Nu te speria, Emma, nu a murit. Va trebui să mergi după ea. Glasul Cântecului Cărților se făcu auzit ca un ecou.
– Să intru și eu acolo? Nu! Nici gând! Nu, nu! Niciodată!
Dădu din cap hotărâtă că nu se va întâmpla asta.
– Ai încredere în mine, continuă liniștită Cântecul Cărților. Doar un singur pas înainte. Nu te neliniști! Vă aflați în ținutul Doamnei Liliac. Trăiește sub aceste mlaștini. Poți avea încredere în mine.
– Bine. Am să încerc. Acum! Elna simți cum i se scufundă piciorul apoi tot corpul… dar dacă… se întâmplă… țipă ea speriată, dar nu după mult timp căzu într-un coridor subteran cu făclii aprinse, agățate de ziduri.
Se ridică în picioare. De data asta trebuie să o caut eu pe Emma, gândi. Își șterse praful de pe haine. În spatele ei nu exista nicio ieșire. Trebuia să pornească înainte. Era singura alternativă de a-și continua drumul. La câțiva pași de ea câteva voci subțiri vorbind într-o limbă necunoscută au oprit-o. Ascultă atentă. Se îndepărtară după un timp. Înaintă încet, cu grijă. Umbrele lor pe ziduri se mișcau agitate. Se lipi și ea de perete. Urmări omuleții cu urechile atârnând până la umeri, gâtul gros, la fel de lat ca spatele, ochii mici, puțin bulbucați. Se mișcau neliniștiți în toate părțile. Păreau niște străjeri destoinici. Pitici, grăsuți, simpatici, o bufnise râsul. Sunteți haioși! spuse fără teamă, cu glas tare. Au auzit-o. Se apropiară de ea curioși. O mirosiră. Gurile deschise cu buza de jos lăsată mult spre gât, aproape de piept, clămpăneau într-un bălăbănit caraghios când comentară între ei, despre ea. Gesticulau dând din mâinile ca niște tuburi cu patru degete. O prinseră forțând-o să meargă după ei.
– Hei! Ce vreți să faceți? Nu mă atingeți! Ne cunoaștem. V-am mai văzut. În oglindă. Emma… prietena mea mi-a povestit despre voi. Venea mereu aici… Hei, lăsați-mă! Unul dintre ei o împinse încetișor, îndemnând-o să coboare treptele înguste și înalte care duceau către ieșire.
– Ne rostogolim, opriți-vă! Piticii o țineau bine de umeri. Au coborât repede, oprindu-se în fața unei porți metalice mari, deschise. Hambarul din fața lor adăpostea un grup de omuleți caraghioși care adunau baloți de paie. Se opriră o clipă când apărură cu Elna. Ieșiră pe partea cealaltă a hambarului, dincolo de porțile larg deschise, pe cărarea șerpuită care o zbughea pe lângă conac. Ocoliră curtea împrejmuită de un gard de lemn alb. În spate era un alt hambar, de trei ori mai mare decât cel anterior. Elna o văzu pe Emma stând cu spatele lipit de un perete metalic. Era păzită de unul dintre ei.
– În sfârșit, ai avut curaj! Ai venit!
Emma se bucură de venirea Elnei.
– Ciudat loc. Ospitalier, n-am ce zice ….
Zâmbi sarcastic așezându-se și ea pe jos, peste paie.
– Nu ne rămâne decât să credem că vom ieși și din încurcătura asta, spuse șoptit Emma.
– Mai crezi în miracole?
– Tu nu crezi în Moș Crăciun? Zâmbește!
– Nu văd nici urmă de frică la tine. Ce ai pățit? Să văd ce mai inventezi de data asta.
– Să mă gândesc. Să mă gândesc… Nu mai gândesc. De când sunt pe aici, nicio idee salvatoare. Nici nu mai caut.
Râse. Primi de la Elna o strâmbătură.
– Emma, privește acolo! Printre lucrători dădea ordine în mers o doamnă cu rochie neagră, protejată de un șorț mare, până la glezne, coborâtă parcă din revistele anilor 1800. Peste părul alb strâns într-un coc la ceafă purta o pălărie de paie împodobită cu flori mari. Fața rotundă, obrajii roșii, ochii migdalați pictați parcă în culoarea chihlimbarului, zâmbetul aristocratic îi dădeau un aer prietenos. Nici pe departe nu arăta a fi genul acela ostil, răutăcios, așa cum s-au așteptat ele. Le zâmbi prietenos. Un semn din partea ei cu capul a fost suficient să îndepărteze „gardianul”.
– Mă bucur să vă cunosc personal. Pe tine te știu, Emma. Se întoarse cu fața către Elna. Sper să ne împrietenim repede. Urmați-mă!
Porni înaintea lor. Privindu-se întrebător, fetele o urmară. Cotiră pe drumul pietruit de lângă lac, pe partea dreaptă. Pe partea stângă se ivi în depărtare o căsuță mică, albă. Nu era la o distanță prea mare față de conac și de hambarul mare. Lacul se întindea până departe, lângă dealuri. Soarele încă strălucea pe cer. Casa relativ modestă pentru stilul exigent al Doamnei Liliac, uimitor de albă și curată, avea în fața ei o grădină cu flori rare, uimindu-le prin explozia de culori. Balansoarul de grădină vechi, o masă rotundă în jurul căreia se aflau trei scaune de răchită, ghivecele cu flori înșirate pretutindeni le plăcură fetelor. Intrară în casă trecând printr-un salon. Draperiile albe, canapeaua și fotoliile, observă Elna, aveau imprimate pe ele litere. Covorul gros din lână avea și el culoarea draperiilor, poate puțin mai închis. La ferestre erau agățate ghivece cu flori. Un dulap cu sute de creioane trona lângă șemineul cu lemne. Deasupra lui erau două tablouri cu niște chipuri de copii pe care Emma nu le recunoscu. O colivie cu o bufniță înăuntru atârna de un șnur gros din sfoară de la tavan până la jumătatea camerei, foarte aproape de una din ferestre, lângă un fotoliu. Asta a fost ce au putut să vadă în trecere până dincolo, de cealaltă parte a casei, până la grădina din spate. Le invită să se așeze pe niște scaune de răchită, cu perne mari și moi. Doamna Liliac chemă servitoarea, rugând-o să le aducă ceaiul. Femeia de aceeași statură și înfățișare cu cea a omuleților pe care îi văzuseră mai devreme le inspira încredere.
– Nu este nevoie să-mi spuneți cum ați ajuns aici. Cântecul Cărților m-a informat deja. Va trebui să vă ajut atât cât îmi stă în puteri. Restul depinde de voi. Elna își făcu puțin curaj pentru a-i pune o întrebare care o măcinase de la început:
– De ce acest loc este atât de ostil? Mlaștinile, copacii, păsările de pradă, după cum am observat, dumneavoastră sunteți o persoană politicoasă, interesantă.
– Interesantă? Mulțumesc, ești foarte drăguță draga mea.
Zâmbi, mângâind-o delicat pe obraz.
Servitoarea apăru cu ceainicul aburind. Îl puse pe masa din fața lor. După ce umplu cănile se retrase.
– Cine sunteți, de fapt? întrebă Emma privind-o în ochi cu multă îndrăzneală. Doamna Liliac se ridicase în picioare fără să-i răspundă pe moment.
– Mai întâi aș vrea să serviți ceaiul. Dacă nu sunteți obosite vom face o plimbare.
– Nu. Nu suntem. Deși hoinărim de… mult timp. Nu-i așa Emma?
– Nu! Nu, niciodată nu suntem obosite! zâmbi scurt.
-Aș vrea acasă, Emma.
– Și eu, mi-e dor de mama și de Lisa.
– Din păcate nu vă pot ajuta în acest sens. Tăcură. Fetele își băură ceaiul în liniște. Frumusețea grădinii, aerul proaspăt le cam moleșiră pe fete. Gândurile lor erau departe, acasă, îngrijorate și cu dorul de cei dragi. Doamna Liliac păstră un moment de tăcere contemplând frumusețea lacului și a dealurilor care se vedeau la orizont. Mă puteți însoți într-o plimbare prin ținutul meu? Poate vă veți simți mai bine. În curând soarele se pregătește de apus. Cred că este un moment plăcut pentru a face câțiva pași împreună.
– Desigur, spuseră amândouă privindu-se în ochi.
Au fost de acord imediat. Ieșiră prin grădina din față, pe cărăruia cu pietricele mici, albe, străjuită de flori, cea care ducea până la poarta de lemn de culoare albă. Plecară pe poteca prăfuită de țară, străjuită de smocuri de iarbă și tufe răzlețe, îndreptându-se fără grabă către câmpia parfumată de florile de sânziene, nemuritoare, floarea-soarelui, gălbenele, maci cu petalele lor sângerii și câțiva arbori înfloriți, bucurându-se de razele strălucitoare ale cercului roșiatic al soarelui, mângâiate și de adierea ușoară și plăcută a vântului. Vrăbiuțele țopăiau fericite prin iarba deasă, apropiindu-se uneori atât de mult de ele parcă lăsându-se să fie atinse. Ajunseră în satul cu casele aliniate de-a lungul drumului. Uitară pentru un moment că se aflau într-o altă lume, cu o doamnă ce purta un nume ciudat, locuind într-un ținut la fel de ciudat. Doamna Liliac nu era tocmai vorbăreață; nici ele nu insistaseră și, după ce trecură de prima casă unde nu locuia nimeni, la următoarea se ridica un copac uriaș, bătrân, cu crengile răsfirate peste acoperișul îngust. Dincolo de ziduri glasurile cristaline de copii le făcură să grăbească pasul până la poarta deschisă. Un bărbat în uniformă de poștaș flutura un plic în mâna ridicată deasupra capului, în fața ușii de la intrare. Era o scrisoare pentru care copiii se îmbulziră să i-o smulgă din mână, îngrămădindu-se în jurul lui. Râdea și el vesel de acest joc cu copiii nerăbdători și curioși să-i afle conținutul. O fetiță cu rochiță de in, crem, acoperită de un șorțuleț alb, ținea într-o mână o păpușă, cu cealaltă îl ținea pe bărbat de mâna liberă. Fetița de lângă ea, puțin mai măricică, stătea în fața unui băiețel cu privirile ațintite către plic. Celelalte două fetițe, mult mai mari, cam de aproximativ opt și respectiv zece ani, se împingeau una pe alta cu brațele ridicate tot către scrisoarea cu pricina. Ciudat era că, alături de acești copii, care se agățau de mâna bărbatului din ușă, se aflau doi bătrâni, bunicii copiilor, care, la rândul lor, păreau nerăbdători să afle conținutul misterios. Doamna Liliac salută politicos. Copiii se liniștiră. Numai pentru câteva momente. La fel și adulții. Salutară într-un glas. Continuară drumul încântate, oprindu-se în fața unei căsuțe cu pereții roz pal, scorojiți, construită parcă special pentru a locui un copil. Dincolo de fereastră, se contura la lumina unei lumânări consumate o siluetă în mișcare a unei fetițe. Doamna Liliac strigă fetița pe numele de Sara, care ieși imediat. Nu avea mai mult de opt ani. În mâna stângă ținea o cursă în care se aflau cinci șoricei, iar în cea dreaptă, lumânarea aprinsă. Sara le invită înăuntru, dar cum spațiul era mult prea mic, iar casa mult prea scundă, au fost nevoite să rămână afară. Elna nu se sfii și intră. Pisica fugi speriată de musafira necunoscută. Ceainicul de pe poliță, patul mic, o masă simplă de lemn, făceau tot confortul acestui copil. Doamna Liliac o invită pe Sara a doua zi la un ceai, fapt care lumină chipul copilei. Părul scurt până la umeri, prins cu o panglicuță albastră, ochii mari, oblici, negri, expresivi, nasul puțin cârn și gura mică trandafirie încadrau o față mică, rotundă, cu gropițe în obraji. Cămășuța albastră din bumbac lăsată peste fusta din pânză de in, ruptă pe alocuri, arăta originea ei modestă. Conversară câteva momente după care Sara se înclină scurt în fața fetelor la despărțire. Doamna Liliac îi ură o seară plăcută, Sara strigă pisica, intrând cu ea în casă. Doamna Liliac le povesti pe scurt despre soarta acestei sărmane, orfană de la cinci ani, care prindea șoricei pentru toate pisicile localnicilor mai înstăriți din ținut, primind în schimb câțiva bănuți și ceva de mâncare. Merseră mai departe în liniște, fiecare ascultându-și propriile gânduri. Se opriră în fața lacului înconjurat de arborii cu ramurile lungi, subțiri și mlădioase, bogate în frunze sub formă de lance, aplecate deasupra apei. Amurgul se răspândea peste tot, cuibărindu-se în ungherele cele mai adânci. Luna se ridica cu greutate, dar semeață, strălucitoare, magică.
– Emma, Doamna Liliac coboară prin apă… și… nu se udă. Cum este posibil? Apa se retrage la fiecare pas al ei.
– Veniți după mine!
– O urmăm? întrebă șoptit Elna la urechea Emmei.
– Desigur. Ce putem face? Nu uita că aici suntem într-o carte de povești, orice se poate întâmpla. Făcură un pas, apoi alt pas, simțiră niște trepte sub tălpile lor. Coborâră și ele prin apa care nu le uda și care le trecuse de genunchi. „Orașul de sub Lac” se deschise în lumina alb-albăstruie a felinarelor, care se „împrăștia” peste cărare. Norii plini, pufoși, cerneau picături mari de apă, ca niște lacrimi, în interiorul cărora străluceau steluțe argintii de nea și care se spărgeau în aer, lăsând neaua să atingă pământul. Fetele rămaseră cu gura căscată uitând de doamna Liliac care le tot invita cu glasul blând să o urmeze. Trecură pe lângă parcul cu arbori uriași, îmbrăcați și ei în stele de nea, revărsându-și bogăția de crengi grele, până la pământ. Emma și Elna aveau părul, tricourile, blugii, brodate cu dantele de zăpadă. Nu simțeau frigul. Se învârteau fericite printre fulgii acestei ierni bizare. Doamna Liliac zâmbi continuându-și drumul printre case și felinare. La ferestre se zăreau umbrele piticilor cu urechile lor mari, învârtindu-se de colo-colo prin casă la lumina argintie a lămpilor, de parcă însăși luna se împărțise în mii de fragmente, să le aprindă.
– Emma, uite! Aici locuiesc cei care ne-au prins. Ei lucrează pentru Doamna Liliac. Ce crezi că are de gând?
– Nu știu. Vom vedea, răspunse Emma în șoaptă, surprinsă de frumusețea peisajului. Doamna Liliac se opri în fața unei case mici, simple, construită din cuburi mari de piatră, adăpostită în interiorul unui tunel. Cu cât înaintau, cu atât întunericul era mai adânc.
– Unde ne duce? Mai bine să ne întoarcem! Doamnă, doamnă! Unde sunteți? Elna rămase pe loc. Câteva secunde nu se mai auzi nimic. Un fâlfâit de aripi, doi ochi care sclipeau în întuneric zburând pe deasupra capetelor lor, postându-se chiar în fața Elnei, smulseră un țipăt strident de la aceasta. Doamna Liliac veni către ele cu un felinar în mână.
– Urmați-mă! Vă rog, urmați-mă! Se opri în fața unei uși de piatră pe care era scris cu litere de tipar: „SEIFUL POVEȘTILOR”. O deschise cu o cheie lungă, având un capăt decorat cu o broderie frumoasă de argint pe care o scoase de sub șorțul ei. Poftiți, intrați! spuse politicoasă, lăsându-le să intre înaintea ei.
– Cine era… liliacul acela?
– Nu-l luați în seamă. Este inofensiv. Fiul meu este o fire glumeață. Uneori ia forma asta.
– Fiul dvs?
– Da. Nu vă bateți capul prea mult cu asta. Liliacul mai dădu o tură deasupra capetelor lor. Lilach, ți-am spus să fii cuminte! Ne înțelegem? De ce vrei să le sperii ? Lilach?
– Câți ani are?
– Este de vârsta voastră. Îi place să se joace în întuneric.
– Așa arată fiul dumneavoastră?
– Uneori, când… glumește.
Încăperea cu ziduri de piatră albă era luminată de făclii aprinse. Avea în mijloc un fel de masă, pătrată, făcută și ea din cuburi de piatră. Deasupra se afla o carte voluminoasă, groasă de cinci palme, cu copertele confecționate din pietricele mici, fine, mate, ce păreau zdrobite și lipite între ele, legată cu o curea lată cu cataramă din catifea și ea la rândul ei brodată cu pietricele. Doamna Liliac o deschise cu greutate. Este cartea Þinuturi din Oglindă, spuse ea solemn. Aici sunt înregistrate toate poveștile scrise de Cântecul Cărților.
– Cuvintele sunt desenate? întrebă Elna. Nu înțeleg nimic.
Cartea este scrisă în limba mayașă, inscripționată cu laser. „Foile” nu sunt din hârtie, ci din fâșii de piatră.
– Cine a făcut asta?
– Nu vă pot oferi această informație. Dar, așa cum ați observat, poveștile prind viață. Personajele sunt vii. Odată cu dispariția lui Pană Albă poveștile au fost încurcate. Nu mai au ordinea lor firească. Unele s-au pierdut, altele sunt inversate. Ne este teamă că se vor pierde definitiv în timp. Această lume riscă să nu mai existe. Trebuie să o găsiți pe Pană Albă cât mai repede. Așa cum v-a spus și Cântecul Cărților, de voi depinde totul. Încă mai sper să reușiți, altfel veți rămâne cu adevărat blocate, întrucât culoarul către lumea voastră s-a închis. Ați făcut greșeala să intrați amândouă. Caietul pe care îl vei găsi în fiecare cameră și pe care îl vei completa tu – se întoarse către Emma – vă vor duce pe drumul cel bun către Pană Albă. Rolul meu aici este de Păstrător al Poveștilor. Betsy este Scriitoarea, ea scrie și dă viață personajelor. Pană Albă este Mesagerul. Cu Paznicul Dumm-Porter ați făcut deja cunoștință, iar tu Emma vei fi Salvatoarea.
– Eu? Râse. Salvatoarea poveștilor din „Þinutul Oglinzii”? se uită la Elna, râzând forțat. Nu-i venea să creadă.
– Nu spun nimic, Emma…. Elna ridică din umeri.
– Speram să ne ajuți într-o zi, adăugă Doamna Liliac. Emma rămase pe gânduri. Se retrase într-un colț al încăperii lângă fereastra mică. Ochiul transparent lipit de ea se mări când fata se puse atât de aproape de el. De cealaltă parte, imaginea de basm o lăsă cu gura căscată. Grădina cu zeci de arburști de liliac, cu tulpini subțiri și coroane bogate în ciorchini de flori roz și violet se întindea până departe. La orizont casele se zăreau mici, ca niște jucării lipite de cer.
– Ce frumusețe.!!!!… își șopti sieși.
Elna rămase cu Doamna Liliac.
– De ce vă numiți așa?
– Vei afla și tu, spuse puțin timidă. Vino!
Elna se lipi și ea de fereastră atingând cu bluza ei ochiul care își închise pleoapa.
– Wow!
Doamna Liliac zâmbi.
– Nu mai avem timp de pierdut. Trebuie să ne despărțim, deocamdată. Scoase din buzunarul de la șorț o altă cheie mică, brodată cu steluțe de argint. Deschise lăcățelul de la baza ochiului.
– Eu am să mă întorc acasă. Voi veți ieși prin grădina mea. Veți ajunge la hotarul care desparte Þinutul de Mlaștină de cel numit „Anotimpuri”. Spre deosebire de aceste locuri unde există numai două anotimpuri, iarnă și vară, acolo sunt patru anotimpuri, la fel ca în lumea voastră. Este de fapt trambulina pentru întoarcerea voastră în oglindă. Acum, plecați! Þinutul Anotimpuri are nevoie de voi.
A fost greu pentru amândouă să treacă prin ochiul din fereastră. Ba se mărea și nu le lăsa să treacă, ba se făcea mic și le strângea în colțul ei. Doamna Liliac îl mustră de câteva ori, dar el era tare ghiduș. Râsul lui năstrușnic le făcu și pe ele să râdă. Nu puteau să se supere pe el nici măcar atunci când le făcu vânt pe partea cealaltă, împingându-le mai tare. Elna îl certă. Ochiul se mări puțin, o lacrimă îi curse pe jos.
– La revedere, Doamnă Liliac.
– La revedere. Vă urez succes!
Plecară râzând, comentând despre ochiul buclucaș, mergând cu brațele ridicate pe sub ploaia de flori și arome de liliac, mirându-se de poveștile din oglindă. Þinutul Anotimpuri se zărea dincolo de pădurea din fața lor.

Fragment din volumul Emma Teller și poveștile din oglindă (București, Editura Semne, 2016),lansat vineri, 9 decembrie 2016, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din București.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!