poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1301 .



Migrații (11) - Matei Gorganu, București
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2015-01-09  |     | 



(continuare)

Până aproape de absolvirea liceului, Matei Gorganu fusese olimpicul Bacăului la fizică. Premiat, în fiecare an, la olimpiadele naționale. Ca absolvent al secției reale, toată lumea îl vedea îndreptându-se spre Facultatea de Fizică sau spre Politehnică. Îi surpinse pe toți atunci când se înscrise la examenul de admitere la Facultatea de Filozofie, la Universitatea din București. Reuși primul.

Era un lucru de mirare numai pentru cei care nu-l cunoșteau îndeaproape. Matei căutase în fizică înțelegerea fenomenelor și a legilor care le guvernează. Studiase, găsise răspunsuri la multe din întrebările care îi cutreierau mintea, dar, în final, nu se putuse declara satisfăcut. Corpurile, chiar și cele cerești, interacționau, se mișcau, unele pluteau în lichide, altele se încălzeau, se electrizau, se magnetizau, altele emiteau unde sau radioactivitate, dar de unde veneau aceste corpuri? Nu cele create de oameni, acelea erau numai efemere, vremelnice, palide în comparație cu ceea ce crease natura. Le crease natura? Cum? Munții, vulcanii, mările și oceanele? Bun, le formase Pământul, în răcire. Dar Pământul, fierbinte la început, cum apăruse? Și Soarele, care se tot răcea și el, dar tot mai întreținea viața, aici și, cine știe sub ce forme, pe alte planete? Geneza Universului să fi fost în acel Big Bang prin care, în lipsa altor teorii, era explicat tot începutul? Viețuitoarele, omul, să fi evoluat așa cum presupunea Darwin? Sau Dumnezeu chiar exista și existența Lui explica totul?

Fizica nu-l ajutase, cum nu ajutase pe nimeni, să înțeleagă totul. Îl dezamăgise, așa frumoasă cum era ea, cu formule, cu probleme complicate, greu de rezolvat. Chiar dacă lupta cu acele probleme îi adusese multe bucurii și premii. Luase de două ori Premiul II pe țară și o dată o Mențiune. Se dovedise bun, într-o companie de elită. Dar nu cel mai bun. Ce rost avea să continue într-un domeniu în care avea șanse mici să ajungă cel mai bun? Și pentru motivul acesta a simțit nevoia să caute în altă parte.

Orele de Filozofie din ultimul an de liceu l-au trimis spre marii filozofi ai lumii. Ei căutaseră și găsiseră sau crezuseră că au găsit răspunsuri la întrebările acestea pe care și le punea și el. Începu să citească tratatele lui Aristotel, Platon, Socrate, Kant, Nietzsche, Heidegger. Despre geneză, despre existență, despre cunoaștere. Constată că nu există un singur răspuns, ca soluția unică a unei probleme de fizică sau de matematică. Existau mai multe sisteme filozofice. Fiecare dădea un răspuns, dar nu unul absolut, ci unul relativ, parțial. Aproape în fiecare sistem filozofic găsea o fisură logică. Un sofism, o ipoteză care, odată acceptată, susținea întreaga construcție, întregul eșafodaj clădit temeinic de filozoful respectiv. Dar, dacă înlăturai ipoteza aceea, dacă nu acceptai tot jocul minții pe care autorul sistemului te îndemna să-l încerci, odată cu el, după regulile lui, ajungeai să te îndoiești de concluziile lui. În loc să crezi.

Dar, se gândise Matei, îndoiala e, într-un fel, mai bună decât siguranța. Te lasă liber să gândești și să cauți în continuare. Siguranța că ai ajuns, că știi totul, pune punct călătoriei. Iar călătoria e frumoasă în sine, chiar dacă nu ajungi sau nici măcar nu te apropii de destinație. Haotică prin multitudinea sistemelor, unele bătându-se cap în cap, filozofia i s-a revelat ca singura care ar fi putut să-i explice totul. De aceea, uimindu-i pe toți, se înscrisese la Facultatea de Filozofie.

Dacă Filozofia o descoperise ca disciplină de studiu predată în liceu, Religia o descoperi singur, în anii de facultate. Religia era tot un fel de Filozofie, constată Matei. Ortodoxă, catolică, iudaică, budistă, mahomedană – oricare din ele explica de unde vine omul. Și, mai ales, unde se duce, ce îl așteaptă dincolo. Religia se ocupa de acel dincolo mai mult decât o făceau sistemele filozofice. Filozofia vorbea mai mult despre viața pământească, în religie se întâmpla ceva cu trupul, cu sufletul, după.
Într-o facultate comunistă, într-o lume voit atee, în care omul, oricât de multilateral dezvoltat ar fi fost dorit, n-avea voie să meargă la biserică, n-avea voie să creadă în altceva decât în materialism-dialectic și comunism, nici nu putea fi vorba de studiul religiei. Filozofii erau admiși în programa cursurilor numai în măsura în care sistemul lor nu contravenea filozofiei marxiste. Cei antici erau mai norocoși: erau scuzați, prin limitele cunoașterii din acele timpuri, atunci când nu se încadrau în ideologia comunistă. Mai greu se strecurau filozofii burghezi, mai ales cei germani din secolul al XX-lea. De acolo de unde își construiseră sistemele lor filozofice, din bibliotecile lor înțesate de cărți și din mințile lor, porniseră cele două Războaie Mondiale, nu-i așa? Nimeni nu voia să tulbure mințile unor studenți comuniști cu teoriile lor. Profesorii mai curajoși mai strecurau, neautorizați, câte ceva din Nietzsche. Blaga reintra sfios, după ani de interdicție la publicare chiar și a părții literare a operei lui. De Nae Ionescu nu pomenea nimeni dacă nu voia să-și piardă postul de profesor. Ce șansă să fi avut teologii care explicau esența religiilor, a dogmelor sale, riguros, științific, unii dintre ei mari filozofi ai lumii, să fie pomeniți în programa universitară? Zero.

Dar, cărți erau. Matei le studia sau le împrumuta de la Biblioteca Academiei sau de la Biblioteca Institutului Teologic. Constată că și alții căutaseră în studiul Religiei răspunsurile la întrebările pe care și le punea și el. Pe lângă marii filozofi ai lumii, ajunse să-i cunoască pe marii teologi ai lumii. Ajunse să-i cunoască și pe cei care se aplecau, studiind în mod științific, doctrinele religioase. Așa ajunse Matei la cărțile profesorului Vlad Mirescu.

Încă din liceu îi citise romanele din tinerețe, editate în anii ’30, pe care le găsise în biblioteca părinților. Nu îl impresionaseră. După război, profesorul Vlad Mirescu studiase sistemic religiile și publicase un Tratat de istorie a lor. Tratatul acesta, structurat, pornind de la originile religiilor și făcând comparații între ele, trebuia să fie un fel de deschidere pentru oricine s-ar fi pornit să studieze domeniul. În lipsa lui, orice încercare de a descoperi noi teritorii, noi abordări, era anevoioasă, dacă nu imposibilă. Tratatul acela i-ar fi scurtat lui Matei drumul. Trebuia să-l aibă.

La sfârșitul anilor ’60, scrierile literare ale profesorului începuseră să fie publicate în țară. Asta după ce, timp de mai bine de douăzeci de ani, numele lui fusese ca și interzis. Pe lângă faptul că, în 1945, la terminarea războiului, rămăsese în Franța, lui Vlad Mirescu i se puneau la răboj păcatele tinereților.

Pe la mijlocul anilor ’30, Vlad Mirescu apreciase spiritul nou dintr-o mișcare care prinsese la cei din generația lui. Fără ca să adere la toate ideile și, mai ales, la modul de acțiune al legionarilor, Vlad Mirescu scrisese atunci câteva articole în care încerca să discearnă ce e bun – pentru individ, pentru țară – din ceea ce propuneau legionarii, oarecum haotic, cu formulari aproape naive, mimând mișcările naționalist-socialiste din Germania sau din Italia. În 1938, când Carol al II-lea, de teamă sau numai prost sfătuit, încercase decapitarea Mișcării, asasinându-l pe Codreanu și pe alți legionari de seamă, Vlad Mirescu, considerat ca simpatizant al mișcării, fusese trimis în lagăr. Carol îl scoase de acolo după o lună, după ce îl puseră să semneze o declarație prin care să se dezică de Mișcare.

Dacă, după război, n-ar fi venit comuniștii la putere, Vlad Mirescu n-ar fi avut de dat seamă pentru acele articole. Pentru niște idei expuse acolo, liber, așa cum se gândea în anii aceia. În fond, atunci, exista și presă comunistă, puteai să critici guvernul, puteai să-l ironizezi pe rege. Iar, după moartea lui Codreanu, Mișcarea pierduse din forță, se văzuse asta atunci când Antonescu făcuse greșeala să-o ia ca aliată atunci când, în septembrie 1940, îl alungase pe Carol al II-lea și luase puterea. Mișcarea nu mai prezenta pericolul pe care îl văzuse în ea regele. Nu mai prezenta niciun interes pentru țărăniști, cei care făcuseră cartel cu legionarii în alegerile din 1937. Vlad Mirescu n-ar fi avut de dat socoteală pentru acele articole. Într-o lume normală.

Dar comunismul instaurat de ruși în România nu era nici pe departe o lume normală. Foștii politicieni, foștii capitaliști, foștii legionari, foștii prelați trebuia să fie stârpiți pentru tot răul făcut clasei muncitoare. Simpatizanții lor – la fel.

Vlad Mirescu rămăsese la Paris nu numai de teama represiunilor noului regim, dar și din aversiune față de dogma bolșevică. Spiritul lui n-avea cum să se manifeste liber într-o lume dominată de o ideologie unică. Știa foarte bine ce se întâmplase cu Rusia sub flamura lui Lenin și cizma lui Stalin. Era sigur că soarta aceea îi aștepta și pe români, și pe toate celelalte popoare eliberate de victorioasa Armată Roșie.

De aceea, timp de peste două decenii, numele Vlad Mirescu fusese interzis în România. Ca numele tuturor românilor trăitori în afara țării care fuseseră politicieni, capitaliști, legionari sau scriitori. Cu toții, fără nicio diferențiere, îngroșau categoria de dușmani ai poporului.
De aceea Matei Gorganu nu putea să-i studieze cărțile scrise la Paris sau, mai nou, la Chicago, unde profesorul Vlad Mirescu începuse să predea Istoria Religiilor.
Spre sfârșitul anilor ’60, renumele profesorului atrăsese atenția regimului de la București. I-ar fi folosit să și-l aproprieze, să defileze cu el, cu savantul de renume mondial Vlad Mirescu, în încercarea de a demonstra Vestului momentul de deschidere, de relaxare a dogmei, de acceptare a libertății de gândire. Publicarea operelor literare ale profesorului a fost un prim pas. Ca orice autor care se vrea citit, profesorul s-a simțit măgulit. Desigur, era prea devreme să fie tradus și publicat Tratatul de Istorie a Religiilor. Chiar dacă era vorba de o operă științifică, a scrie despre religie era încă, în ochii autorităților comuniste de la București, ca și cum ai fi propăvăduit-o. Ori, singura religie a poporului trebuia să fie Marxism-Leninismul. Altfel, clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare, dar mai ales intelectualitatea aceea bezmetică, săracă, dar dornică de liber-cugetare, ar fi fost și mai greu de controlat.

Primii ani de după venirea la putere a lui Ceaușescu dăduseră impresia de relaxare, măcar în stratul superficial, a dogmei comuniste. Ceaușescu se distanțase de Gheorghiu Dej și de călăii acestuia. Voia să creeze iluzia că regimul lui e altceva. În fapt, îl continua pe Dej. Comunismul lui era comunismul lui Dej, Securitatea lui era Securitatea lui Dej condusă de cadre devotate acum lui Ceaușescu, distanțarea de ruși era și naționalist-patriotică, dar și o mână întinsă, cerșind pomana Vestului, sub formă de tehnologie și clauze comerciale favorizante. Incultul, bâlbâitul, se dovedi a ști ce vrea. Cei care îl unseseră ca urmaș al lui Dej aveau să-și regrete decizia. Iar libertatea la care jinduiau cei mulți se lăsă așteptată.
Cultura fu puternic lovită de virajul lui Ceaușescu, de Tezele din iulie 1971. Mai puțin la nivelul universitar. Atent, aparatul ceaușist, umbla printre studenți în vârful picioarelor, de frică să nu stârnească vreo altă demonstrație de Crăciun, ca aceea din 1968. Asta nu însemna că orice ieșire din front nu era sancționată. Dar, sub aripa lui Nicu, feciorul lui Ceaușescu, mai scăpa câte ceva în câte o publicație sau un spectacol studențesc. Nicu le apăra spatele celor care îndrăzneau mici fronde contra regimului.

Ceea ce era interzis în public nu-ți putea interzice nimeni în particular. În camera ta puteai să citești orice, în mintea ta puteai să gândești. Pentru Matei Gorganu era de-ajuns. Mulțumit la nivelul acesta, nu găsea niciun motiv să acuze sau să se revolte împotriva sistemului. Sistemul comunist nu-i putea controla mintea.

L-au primit în partid, ca student meritoriu, încă din anul al II-lea. Făcea prezența la ședințe și cam atât. Toată lumea lua lucrurile à l’aise. În fond, nu li se cerea să facă o nouă revoluție. Cea din noiembrie, de la ruși, fusese de-ajuns. Ei trebuiau numai să vegheze în preajma cuceririlor revoluționare. În fapt, vremurile fiind mai pașnice, dușmanul de clasă răpus, imperialismul american ocupat cu Vietnamul – departe de el gândul de a atenta la bunăstarea lagărului communist –n-aveau la ce veghea. Mai mult moțăiau. Ridicau automat mâna, votând hotărâri și adeziuni, iar după ședințele de partid mergeau la Tosca, sau la Gambrinus, și discutau liber despre Nae Ionescu, despre Noica și Cioran. Sau mergeau la Gioconda, la bar, să soarbă vorbele înțeleptului Țuțea. Era destul pentru Matei Gorganu? Aproape.

Îi lipsea doar puțin. Cărțile pe care nu și le putea procura din țară. Ca acel Tratat de Istorie a Religiilor al profesorului Vlad Mirescu. Și nu era nicio șansă să fie tradus prea curând. L-ar fi citit în engleză, dar de unde?
Îi scrise profesorului, pe adresa Universității din Chicago. Se declară entuziasmat de cercetările și scrierile lui. Fără ca să-l roage, explicit, să-i trimită cărți, Matei lăsă totuși să se înțeleagă că îi este practic imposibil să și le procure în România.

După aproape trei luni, atunci când pierduse orice speranță că profesorul Vlad Mirescu îi va răspunde la scrisoare, Matei primi o înștiințare de la poștă. Coletul era expediat din Chicago și conținea primele două volume din Tratatul de Istorie a Religiilor. Autograful îl încuraja pe tânărul studios din România să nu ezite să îi mai ceară profesorului cărțile de care avea nevoie.

Matei simți o mare bucurie. Bucuria că atrăsese atenția marelui gânditor, savantului care parcă-l chema să-i urmeze calea, așa, fără să declare explicit.

A doua zi după ce a primit coletul a fost chemat la Decanat. În biroul Decanului mai era cineva, pe care Decanul l-a prezentat ca fiind din partea Rectoratului Universității.
– Am aflat că întrețineți corespondență cu profesorul Vlad Mirescu, începu Decanul.
– E mult spus corespondență, s-a apărat Matei. I-am scris și mi-a trimis două volume de-ale sale. Știți, s-a explicat el, privind și spre Decan și spre Omul Rectoratului, la noi nu se găsesc.
– Bine, bine, dar cărțile lui Vlad Mirescu nu-ți trebuie la examene. Noi n-avem în programă studiul Religiilor, nu? îl întrebă, cumva retoric, blând, Decanul, recunoscând că îi era cunoscut conținutul coletului primit de Matei.
– Nu, dar teologii sunt și ei filozofi, unii chiar foarte importanți, se explică Matei. Iar Religia nu-i departe de Filozofie. E și ea un sistem, poate susține o ideologie. Nu e neapărat să o practici, să crezi, poți doar s-o studiezi, nu? spuse, calm, Matei.
– Trebuia să aduci la cunoștința Facultății faptul că întreții o astfel de corespondență.
Decanul nu renunța. Iar corespondență? gândi Matei.
– E o lege care ne obligă pe toți să declarăm orice relație cu străinii, știați? completă Omul Rectoratului, calm, împrumutând parcă blândețea Decanului. Sigur, adăugă acesta, e bine că un student eminent ca el se preocupă de probleme mai largi decât strictul cerut pentru promovarea examenelor. Dar, trebuia să știm și noi, de aceea discutăm aici.

Pe Matei îl surprinse tonul vocilor celor doi. Era o mustrare blândă, prea blândă pentru o faptă care contravenea unei legi. N-avea nicio îndoială că noi erau organele și că omul Rectoratului nu era un universitar, ci omul Securității, cooperativa Ochiul și Timpanul cum o numeau în glumă, între ei, studenții. Omul lor care răspundea ca Universitatea să n-o ia razna, să meargă drept pe linia Partidului.

Mustrarea aceea era însoțită de laude: student dotat, note mari, viitor strălucit. Matei lăsa laudele celor doi să-i treacă pe lângă urechi, ca și cum nu i-ar fi fost adresate lui. Se concentra spre esențial, pe mesajul subliminal pe care ei i-l transmiteau în învelișul amorf al vorbelor. Niciunul nu-i interzisese clar să-i mai scrie profesorului. Tot ce voiau de la el era să încunoștiințeze conducerea Facultății, să informeze Decanatul, cum se exprimase omul Rectoratului. Putea să interpreteze asta ca pe o permisiune să continue corespondența cu profesorul? se întrebă Matei. Făcând pe naivul, în lipsa unei interdicții ferme din partea autorităților prezente, Matei luă pe loc decizia că putea. Putea să-i mai scrie profesorului. Poate că, dintr-o atitudine de frondă, ar fi decis să facă la fel și dacă cei doi i-ar fi interzis continuarea corespondenței, sub amenințarea unei pedepse, cine știe, chiar excluderea din facultate. Dar, cum nu-i interziseseră și nu-l amenințaseră cu vreo pedeapsă, nici nu risca cine știe ce. Poate, cel mult, o nouă chemare la Decanat.

Mai era ceva, se gândise Matei când plecase de la Decanat. Nu-l chemaseră să-i atragă atenția că face un lucru interzis atunci când trimisese scrisoarea. Deși, era sigur, ei știuseră imediat de ea. Ochiul vedea tot, Timpanul asculta. Orice scrisoare care pleca în străinătate era deschisă. De ce nu-l chemaseră atunci, și îl chemaseră abia acum, când primise răspunsul, când primise cărțile? Așteptaseră să vadă dacă profesorul îi răspunde, asta era. Odată ce-i răspunsese, acționaseră. De ce atât de târziu? Poate că erau interesați în această încercare a lui de a comunica cu marele gânditor? Și, îndată ce încercarea lui reușise, îndată ce primise cărțile, își manifestaseră, subtil, interesul ca el să continue. Cu știința lor, bineînțeles. Informându-i, cum i se cerea, nu le spunea nimic nou. Ei aflaseră de scrisori fără ca Matei să le spună. Avea să le spună ceea ce ei oricum aflau, așa cum aflau orice despre oricine.

Fără ca să-l intimideze, întrevederea de la Decanat îi stârni, totuși, o emoție negativă. Se credea liber să facă orice, dar uite că nu era chiar așa. Dacă organele se alarmaseră pentru o simplă scrisoare, ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi manifestat fățiș contra regimului?
Se eliberă de emoție povestind întâmplarea colegilor din micul lor grup. Repovestită, pe șoptite, în toată Universitatea, întâmplarea îi aduse notorietate. Ajunse să fie cunoscut ca omul care dăduse piept cu organele, la Decanat. Povestea creștea, pe măsură ce se îndepărta de el: îi înfruntase, ceruse libertatea de corespondență, de exprimare, ceruse dreptul la cărțile tipărite în străinătate. Devenise un mic erou printre studenți și chiar printre profesori. Niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să întreprindă ce făcuse el, sfidând regimul. E drept, printr-un gest mărunt, dar suficient de curajos. Câștigă și simpatia unor colege care nu l-ar fi băgat altfel în seamă pe tocilarul de la Filozofie, pe șoricelul de bibliotecă. Profită de ele, sportiv, având grijă ca să nu se lege prea mult de niciuna, având grijă ca timpul lui de studiu să nu fie redus decât cu un strict necesar.

Atunci, când cu întrevederea de la Decanat, și-a dat seama că notorietatea nu-i displace. Că o căutase și până atunci, încă din anii de liceu. Studia mai mult decât colegii lui ca să știe mai mult decât ei. Se pregătise pentru Olimpiadele de Fizică pentru a concura și pentru a ieși în fața celor mai buni. Intrase printre primii la facultate și tot printre primii avea să termine. Își alesese prietenii dintre cei mai dotați colegi, tocmai pentru a străluci printre cei mai buni, nu printre mediocri. Îi plăceau premiile, erau răsplata muncii lui.

Și succesele sale erotice erau tot un fel de premii. Îi aduceau satisfacții. Tot prin strădanie. Prin ceea ce știa și prin felul în care interpreta și expunea ceea ce știa, obținea mai mult decât prin aspectul fizic. Era înalt, cu o față armonioasă, cu ochii negri, pătrunzători. Ar fi fost îndeajuns ca să cucerească orice fată, să trezească în ea dorința, să o domine și să o posede. Dar asta era la îndemâna oricărui bărbat bine făcut. El își dorea și obținea mult mai mult. Le domina cu mintea și le pătrundea sufletul, stârnindu-le și potolindu-le dorințele pe care nu le-ar fi simțit și nu și le-ar fi domolit cu nimeni altcineva. Devenise un fel de vânat regal, ce se lăsa hăituit, prins, sufocat în îmbrățișări fierbinți și zgâriat în timpul acuplărilor frenetice. Răspundea leneș, din vigoarea trupului său tânăr. Mintea îi rămânea mereu trează. Niciodată în momentele de extaz, nu reușea să uite de sine.

Până la terminarea facultății i-a mai scris de două ori profesorului Mirescu și a mai primit două colete cu cărțile lui. De fiecare dată a depus, conștiincios, o notă la Decanat. Nu l-au mai chemat la nicio discuție.

(va urma)
Ghiocel

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!