poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1154 .



Migrații (4) - 1916 - Sami, Sonia, Wolfi
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2014-11-04  |     | 



(continuare)

Levi, împreună cu soția și cu Sami au oprit căruța în târg la Bacău. În boccelele mari, învelit în plăpumi și așternuturi, era partea lor de aur. Au cumpărat o căsuță la marginea târgului, în mahalaua evreiască, o căsuță cu două odăi, verandă și fântână în curte. Au păstrat ceva aur și câteva bijuterii, atâta cât să aibă ce vinde ca să trăiască un timp. Au îngropat restul între doi meri din livada din spatele casei. S-au dat drept țărani polonezi, au început să cultive legume și să le vândă la piață. Din când în când, și Sami, și taică-său mai lucrau pentru un bijutier, evreu de-al lor, câte o comandă specială: vreun inel sau vreun colier pentru cei cu stare.

Ar fi putut să-și schimbe numele ca să încerce să-și piardă urmele de tot. Dar nici Sami, nici tatăl lui, Levi, n-au vrut să renunțe la numele străbunilor. Numele de Weissman nu era glorios, nu fusese niciun erou în neamul lor, dar nimeni nu-l făcuse vreodată de râs. Munciseră, strânseseră avere, cămata o dăduseră cu dobândă cinstită, mai și pierduseră. Nu băgaseră cuțitul în niciun rău-platnic, cum mai făceau cămătarii polonezi sau ruși.

Weissman? Polonezi? Hm! Bacăul era mai mic decât Lembergul, dar tot plin de evrei. Se află destul de repede de unde vin și cine sunt. N-avea niciun rost să se mai ascundă. Măcar n-a trebuit să se mai ascundă de ai lor. Începură să meargă la sinagogă.

Acolo a întâlnit-o Sami pe Sonia. S-au plăcut de cum s-au văzut. Sonia era în ultima clasă de liceu. Brunetă cu ochi albaștri, visători. Nici n-ai fi zis că e evreică. Cuminte, bună la carte. Taică-său, domnul Levenson, era profesor de matematică la Liceul de băieți. După ce a învățat bine românește, Sami și-a dat două clase de liceu în particular, ca să nu fie mai prejos decât fata de care se îndrăgostise. Sonia l-a ajutat. Învățau împreună, mergeau la cinema împreună. Se plimbau prin parc și vorbeau despre viitor. Războiul era departe și, oricum, nu putea sta în calea dragostei lor.

Ce romantici și ce naivi erau! Sami, pe puntea vaporului, mângâia în gând amintirea acelor zile.
Sonia tocmai își luase bacalaureatul. Sami n-a mai apucat să facă și ultima clasă de liceu. În august, după doi ani de neutralitate, România intra în război.

Entuziasmul era general: vrem Ardealul, ne așteaptă frații de acolo „cu inima la trecători”. În nici două săptămâni, a venit, ca un duș rece, dezastrul de la Turtucaia. Entuziasmul nu s-a domolit. Ba, dimpotrivă. „Sărim să ne apărăm țara.”

Nu era țara lor, a lui Sami și a părinților lui, decât de doi ani. Țara asta nu îi primise chiar cu brațele deschise. Erau încă apatrizi, ca și mulți dintre evreii din Bacău veniți în România cu mulți ani înainte. Naturalizarea se obținea greu, prin Decret regal. Nu erau obligați să apere o țară care abia de-i tolera.

Dar, așa cum Regele Ferdinand le promisese pământ țăranilor care luptau în armată, tot el promisese naturalizarea apatrizilor care se vor înrola ca voluntari. Ca voluntari, pentru că în armata regală n-aveau loc, în vremuri normale, apatrizii. Dar vremurile nu mai erau normale. Frontul din sud era instabil. Armata din Ardeal fusese respinsă spre trecătorile trecute în august cu flori la baionetă.
Sami nu se lăsase dus de entuziasmul colegilor lui români, dar gândul la naturalizare îi surâse. Se sfătui cu părinții. Se duseră și la Rabin. Rabinul îi sfătui să se înroleze, așa cum îi sfătuia pe toți evreii care veneau să-i ceară sfatul. Era o afacere corectă: își puneau viața în primejdie, dar, dacă scăpau cu viață, ei și familiile lor căpătau drepturi depline. Nimeni nu-i va mai considera niște venetici când vor vedea că au luptat pentru țară și rege. După război, România avea să fie și țara lor.

Părinții îi dădură binecuvântarea. Sonia plânse, dar se forță să înțeleagă că hotărârea asta era spre binele lor. Sami n-o făcea numai pentru el și pentru părinții lui, o făcea și pentru ea. Și pentru ea, și pentru copilul lor, pe care Sonia îl purta în pântece.

Domnul și doamna Levenson trebuiră să accepte și ei situația. Nu le era prea clar ce hram poartă Weissmanii, de unde vin ei și cu cine urma să se încuscrească. Dar băiatul le plăcuse, se purta frumos cu Sonia și era evident, pentru oricine îi vedea împreună, că se iubesc. Și, nu în ultimul rând, era bine că era de-al lor.

După o lună de instrucție la Regimentul 13 Infanterie din Bacău, după ce depuse jurământul, Sami ceru o permisie de două zile și atunci făcură nunta. O nuntă fără fast. O nuntă ca în vreme de război. Nemții câștigaseră bătălia de pe Jiu. Prin trecătoarea cucerită, se revărsaseră spre Câmpia română. Cleștele se strângea în jurul Bucureștiului.

Instrucția la batalion se prelungea. Sami înțelese că regimentul lor urma să facă parte dintr-o divizie a Armatei a 3-a. Divizie formată din rezerviști și recruți, cu niscaiva comandanți mai hârșiți în meseria armelor. Divizie pe care urma s-o aibă în subordine generalul Averescu, cel care pierduse la Turtucaia și Flămânda echivalentul a două-trei divizii. Războiul era o moară care măcina și care trebuia alimentată tot timpul.

Manevrau pușcoace de lemn. Regele pornise la război, de capul lui sau împins de guvernanții pe care tot el îi pusese în fruntea țării, voia Ardealul, dar n-avea puști pentru toți soldații. La trageri foloseau două puști vechi, mai bătrâne decât comandantul de companie, un căpitan, ofițer de meserie. Era singurul român din compania lor.
Căpitanul Mocanu, deașcă bătrână la nici 45 de ani, făcuse Campania din Bulgaria, din 1913. „Ãla da război, le povestea el, glumind. N-am tras un foc, dar am luat Cadrilaterul. N-avem noi norocul ca istoria să se repete. Una e să-l ai în față pe bulgar și alta e să dai piept cu neamțul. Neamțul se înarmează de pe vremea lui Bismark. I s-a făcut iar de plimbare prin Paris.”

Compania a 2-a, compania căpitanului Mocanu, era compusă numai și numai din evrei ca Sami. Tineri. Mai mult sau mai puțin entuziaști. Cu ei trebuia să meargă pe front căpitanul Mocanu. Îi instruia temeinic, cu asprime, așa cum fusese și el instruit la vremea lui. Războiul nu era o joacă decât pentru cei mari, le spunea el. Când ești cu inamicul în față, nu contează faptul că tu lupți pentru o cauză dreaptă și că el vrea să-ți cucerească țara și pământul. Contează cine trage mai bine. Cine trage primul. Contează cei din jurul tău, care să susțină focul asupra inamicului în timp ce tu încarci arma. Dacă și ordinul de atac, sau de retragere, după caz, vine când trebuie, și dacă ne ajută și bunul Dumnezeu al fiecăruia, atunci putem să ne întoarcem vii la casele noastre. Altfel, ne vor pomeni ca eroi, fie că am căzut vitejește, fie că am pierit ca proștii. Dar, de murim, ce ghișeft am făcut? termina el cu o glumă.

Lui Sami îi plăcea de căpitanul Mocanu. Nu trăsese el niciun glonț la război, dar știa să conducă. Știa să dea ordine. Se făcea ascultat, fără să răcnească atât de tare pe cât răcneau alți comandanți. Îi plăcea de el pentru că îi învăța și să lupte, și să supraviețuiască. Îi învăța o meserie, meseria armelor, iar Sami, care mai învățase una, e drept mai pașnică, știa cât de important e cel de la care înveți sau furi orice meserie. Așa cum învățase să modeleze și să șlefuiască aurul și pietrele prețioase, ca să ajungă un bijutier priceput, tot așa se strădui să învețe să mânuiască pușca și baioneta, să arunce grenada. Se angajase la un lucru, avea să-l facă bine. Așa era bine și pentru el, și pentru ai lui. Și, cine știe, poate că până la urmă avea să fie bine și pentru țară.

Deocamdată, pentru țară nu era deloc bine. Nemții și austriecii, venind dinspre Oltenia, se apropiau de București. Nemții, turcii și bulgarii veneau dinspre Dunăre, sub comanda teribilului Makensen. Armata română dădea lupte grele. Iar ei, la Regiment, așteptau să le vină puștile.

Fiind aproape de casă, căpăta, din când în când, permisii de o zi. Sonia rămăsese în casa părintească. Se rotunjea și la mijloc, și la față. Dacă va fi fată, îi punem numele Simona, de va fi băiat, o să-i spunem Simion. Așa hotărâseră. Erau la fel, nu se înșelase: și Soniei, ca și lui, îi plăcea să planifice totul, să privească și să-și închipuie viitorul. Viitorul lor.

Profesorul Levenson află de la Sami cât de prost era dotată armata. I-a strâns pe capii familiilor de evrei la liceu. A venit și Rabinul. Fiecare a donat pentru armată după cum l-a lăsat inima: o bijuterie, o haină, bani. Lucrurile strânse le-au vândut în târg. Banii i-au donat, în numele Comunității Evreilor din Bacău, armatei române.

La sfârșitul lui noiembrie au fost, în sfârșit, gata. Primiseră puștile și întreg echipamentul de război. Parcă îi vede pe ai lui, pe Sonia, petrecându-l la plecarea din gara din Bacău. I-a îmbrățișat cu speranța că se vor mai vedea. Că avea să-și vadă copilul. Că războiul se va sfârși repede și că vor trăi cu toții, în liniște, așa cum îi plăcea lui Sami.

N-au apucat să intre în dispozitivul de luptă din jurul Bucureștiului. Nemții înaintaseră repede, dând peste cap avanposturile. Regele lăsase o garnizoană care să reziste cât mai mult în forturile din jurul capitalei și, împreună cu guvernul și cu tezaurul, plecase spre Iași. În gară la Buzău s-au întâlnit cu trenul regal. Toate trenurile erau pline de oameni care fugeau din calea nemților. Toate mergeau spre Moldova, spre Bacău, spre Iași.
Și trenul lor făcu, la ordin, cale întoarsă. Armata se replia, așa suna ordinul, pe linia Oituz – Siret. Acolo trebuia să reziste. Dacă linia aceea fortificată ar fi căzut, nimic nu ar mai fi stat în calea nemților până la Iași. Ocupau și Moldova, așa cum ocupaseră Muntenia, dispărea România.

Rușii, ca aliați, le-au trimis trupe în ajutor. Linia aceea a fost întărită. Malul, înalt de trei metri, cu forturi din loc în loc, fusese construit din timp de strategii armatei. E drept că era prevăzut în cazul unui atac dinspre răsărit, dar, în noua situație, putea să servească apărarea în fața atacului dinspre sud.

Regimentul lui Sami a săpat timp de trei zile la tranșee, lângă Mărăști. Trei rânduri de șanțuri adânci de trei-patru metri, pe o adâncime de 10 kilometri, aveau să fie avanposturile armatei, barând înaintarea spre linia înaltă, fortificată. În cazemate au fost instalate tunurile cu bătaie lungă. Alte trupe au întărit pasul Oituzului, ca să prevină atacurile din flanc. Generalii se pregăteau, de data asta, pentru războiul de poziții. Zăpada a căzut în acel an devreme și multă, troienind drumurile și trecătorile. Armata română s-a înfundat în tranșee, hotărâtă să reziste. Nemții, obosiți de înaintarea rapidă, ocupați și pe frontul de vest, s-au îngropat și ei în tranșee. Față în față, prădător și pradă, au așteptat să treacă iarna.

Dar mișcările inamicului trebuie cunoscute din vreme, le spunea căpitanul Mocanu. Inamicul nu trebuie să te ia prin surprindere. Trebuie să afli unde și când te va ataca. Așa explica el patrulele de recunoaștere pe care le trimitea batalionul lor spre liniile nemților. Cel mai adesea, din compania lor. Pentru că majoritatea vorbeau germana. Pe lângă aceasta, li se făcuse favorul să lupte alături de români, nu? Ce fel de război ar fi fost acela în care soldatul nu-și riscă viața.

Ordinul era ordin. Chiar dacă era clar că nici nemții, nici ei, nu pregăteau nicio acțiune de amploare, Sami și camarazii lui evrei se avântau în noapte spre liniile dușmane. Uneori capturau vreun soldat neamț sau austriac. Îl duceau la batalion. Îl interogau. De parcă soldatul acela simplu ar fi putut ști ce plănuiesc mai marii armatei lui! Nenorocitul pleca în prizonierat. Ar fi trebuit să le mulțumească: pentru el, războiul se sfârșise.

De la patrulele acestea de recunoaștere, ale lor, ale nemților, începea uneori tirul de noapte. Nu știau dacă trag ca să-i acopere pe ai lor, ca să se întoarcă teferi, sau trag în patrulele nemților. Și totuși, trăgeau. Rareori zăreau, la lumina gloanțelor trasoare, încotro se duc gloanțele. Căpitanul Mocanu continua cu instrucția lor și acolo, în tranșee: Va fi mai ușor să luați la țintă inamicul, atunci când îl vom ataca pe lumină, după ce ați tras în el orbește, pe nevăzute. Îi pregătea pentru adevăratul botez al focului.

La început, își amintește Sami, i-a fost frică. Frică de întuneric, frică de inamic. Nu știa dacă va fi în stare să tragă într-un neamț sau într-un austriac. Să tragă ca să-i ia aceluia viața. Să tragă înainte ca acela să i-o curme pe-a lui. Oare de ce trebuia să fie război? se gândea el. De ce nu putea neamțul să stea la casa lui, iar el să fie acum lângă Sonia? De ce trebuia să fie care pe care, cum zicea căpitanul Mocanu?

După o lună de linia întâia, alt batalion le lua locul, iar al lor era trecut în rezervă. De acolo, dacă aveai unde te duce, dacă nemții nu-ți ocupaseră satul sau orașul, puteai pleca în permisie. Scurtă. Cel mult două zile. Până la sfârșitul iernii, Sami i-a văzut în două rânduri pe ai lui. Gândul la permisiile acelea îl ținea viu. Îl făcea să îndure gerul aspru, dormitul în tranșee, pe paiele umezite de noroi și zăpadă, singurătatea plină de amenințări a plantoanelor. Îl făcea să se avânte tot mai curajos în recunoașterile de noapte. Gândul acela îl îndemna și să se păzească. Oricât de crâncenă era încercarea prin care trecea, oricât de lung avea să fie chinul, trebuia să scape cu viață.

Camarazii lui de comapanie gândeau la fel. Poveștile lor, spuse în orele de liniște, în tranșeele din eșalonul doi, semănau. Și ei semănau între ei, măcar ca vârstă. Fiecare lăsase acasă o iubită sau o soție tânără, părinți, frați și surori care le duceau grija. Care se rugau ca ei să se întoarcă teferi. Fiecare își repeta povestea, iar și iar, de parcă s-ar fi temut că n-a fost înțeleasă pe de-a-ntregul sau că ar fi uitat, atunci când o spusese mai înainte, vreun amănunt. Niciunul nu băga de seamă că povestea lui era aidoma celei spuse, cu puțin înainte, de alt camarad. Doar că pe iubita aceluia o chema Eliza sau Rașela, iar pe a lui, Miriam. Dar poate că tocmai de aceea ascultau toți, cu atenție, o poveste pe care o auziseră de zeci de ori mai înainte. Deși spusă de altul, părea propria lor poveste.

În amintirile lui Sami despre anii aceia de război, poveștile camarazilor se amestecau într-una singură, iar chipurile lor se contopeau într-un singur chip înăsprit de frig, de nesomn și de griji. O singură cască, o singură uniformă, o armă, o baionetă. Cu un singur chip în minte, îi venea greu acum să-și amintească numele fiecăruia. Dar pe Wolfi Eichenck n-avea cum să-l uite. Nu voia să-l uite.

Încă din primele zile de instrucție, Wolfi atrăsese atenția tuturor. Era ultimul care se lipea de pământ la comanda „Culcat!” Ultimul care se ridica la „Salt înainte!”. Comanda căpitanul Mocanu: „Plutonul doi, la stââân-ga!”, Wolfi o lua spre dreapta. Ai fi zis că o face intenționat, că își bate joc de căpitan și de instrucția militară. Nu era așa. Dacă priveai la chipul lui, vedeai cum se chinuie să execute ordinele corect, la fel ca și camarazii lui. Numai că nu reușea. Nu reușea nici să manevreze arma cum trebuie. Nici prezentarea la onor, nici scoaterea sau punerea baionetei la loc. Ca să nu întârzie cu echiparea, în cazul în care s-ar fi dat alarma, se culca îmbrăcat. Știa că altfel n-avea cum să fie gata la timp.

Sami l-a urât, pur și simplu, în lunile acelea de instrucție. Când au căpătat puștile adevărate, cu baionete adevărate, când n-au mai manevrat pușcoacele de lemn, Wolfi devenise un real pericol. Fiind în grupă cu Wolfi, avându-l în spate în formația de marș și în dreapta când formau careul sau linia de trăgători, Sami trebuia să fie foarte atent să nu fie călcat, din spate, pe călcâie. Toți aveau „Stângul pe tobă!”, Wolfi îl avea pe dreptul. Wolfi își dădea seama că greșea, îi cerea mereu scuze. Sau, când Wolfi rotea pușca cu baionetă cu tot, de parcă ar fi încercat o jonglerie, Sami trebuia să se ferească, să nu o înfigă în el.

La fel la trageri. Când căpitanul ordona: „Plutonul doi, asupra țintei vacă, foooc!”, Wolfi abia se chinuia să scoată glonțul din cartușieră. Trăseseră toți, el se ridica, cu pușca, în sfârșit, încărcată, cu glonț pe țeavă, și o rotea în toate părțile. Îl lăsai de capul lui, trăgea aiurea, în malurile sau în pomii de pe margine. Dar, dacă îi încărca cineva pușca și i-o punea în mână, în poziție de tragere, Wolfi nu rata niciodată ținta. Înfigea, precis, glonțul în cerculețul acela mic. Până acolo, până la ochitul țintei, nu era nimic de mirare: Wolfi nu e făcut pentru armată. Dar, când trăgea precis, la tragerile de zi sau de noapte, începeau să nu mai înțeleagă.

De tragerile acelea se legau și speranțele căpitanului Mocanu. Voia să înțeleagă, dacă era ceva de înțeles, cum era chestia asta: adică bâjbâia cu încărcatul puștii, dar, dacă îi dădeai o pușcă încărcată gata, soldatul Wolfi o descărca, un-doi, exact acolo unde trebuia. Era și ambiția căpitanului de a scoate un soldat adevărat din Wolfi, așa cum reușise și cu alți recruți pe care îi instruise pe vreme de pace. Dacă n-ar fi fost acea ambiție, probabil l-ar fi trimis pe Wolfi la serviciile auxiliare sau, poate, cine știe, l-ar fi declarat inapt.

Trecuse perioada de instrucție, ajunseseră pe front. Acolo, vecini fiind, Wolfi continua să-și ceară scuze pentru necazurile pe care i le cauzase până atunci, poate și pentru cele viitoare. Părea că vrea să și-l apropie pe Sami mai mult decât pe oricare alt camarad. Camarazii nu se prea grăbeau să-l accepte ca prieten. Era mult mai valoros ca țintă a ironiilor.

A fost cu Wolfi în prima lor misiune de recunoaștere în linia nemților. Comandantul de pluton, el și Wolfi. Se târau prin beznă. Când Wolfi a rămas în urmă, Sami s-a întors să vadă ce se întâmplă. Wolfi parcă înțepenise, nici gând să înainteze.
– Mi-e frică, Sami, mor de frică. Tremura. Nu că mă împușcă neamțul, mă tem că fac vreo mișcare cum nu trebuie și vă dau pe voi de gol. Că ratăm misiunea. Încerc să mă mișc, dar parcă mi s-au tăiat picioarele. Mai e și pușca asta, nu pot s-o țin și să mă și târăsc. Iar dacă va trebui să tragem…
– Stai aici, să nu te miști. Te luăm la întoarcere, i-a spus Sami, încercând să-l liniștească.
Și lui îi era frică, nici el nu știa cum se vor descurca, dacă-și vor duce la bun sfârșit misiunea, dacă se vor întoarce teferi la ai lor. Dar, odată ce se oferise voluntar, Sami înțelegea că trebuie să facă tot ce i se cerea. Să-și riște viața. Să tragă el primul, nu neamțul. Într-o misiune ca aceea, teama nu-și avea locul. Se temuse înaintea ei, avea să se mai teamă, era sigur, și după. Dar acum, în recunoaștere, când vor ataca sau când vor veni nemții peste ei, nu trebuia să tremure, să înțepenească de frică sau să dea înapoi.
Și uite, paralizat de frică, Wolfi nu se gândea atunci mai întâi la el, ci la eșecul misiunii. Voia să iasă bine, să nu-și expună camarazii. Voia, dar știa sau numai se temea că nu poate.

L-au recuperat la întoarcere. S-a scuzat zile de-a rândul, față de el, față de comandantul de pluton, față de căpitanul Mocanu. Căpitanul și-a dat seama că ar greși dacă l-ar mai trimite în patrule de recunoaștere. Camarazii l-au numit iepure fricos.

Dar căpitanul nu se lăsă. Trebuia să scoată din Wolfi un soldat, așa cum scosese din toți recruții. Soldatul român fusese viteaz la Plevna, în fața turcului, trebuia să lupte vitejește și cu neamțul.

Nemții se întăriseră pe o măgură, o înălțime de vreo două sute de metri în fața batalionului lor. „Măgura asta e bucluc, bombănea căpitanul. De ce ne-om fi săpat noi tranșeele în vale, și le-am lăsat lor dealul, zău dacă înțeleg. Noi am ales să ne apărăm aici, trebuia să ocupăm noi cota, nu neamțul care a venit după noi. Să vedeți când o fi s-o atacăm. O apără numai cu o mitralieră.”

Dealul era, totuși, golaș, și poziția nemților era destul de expusă. Linia a doua de tranșee era destul de aproape de prima. Era tot la o bătaie de pușcă de linia întâia a batalionului lor. Un bun țintaș putea să-i țină pe nemți la respect. Să le tulbure tihna, din când în când.
Wolfi! Căpitanul îi explică:
– Mișcă ceva în liniile lor, tragi! Tragi ca în ținta de la poligon. Ca la instrucție. Numai că, ai grijă, dacă te ridici, ești mort, soldat Eichenck. Și, eu comand vii, nu morți. Soldat Weissman, îl ajuți, ca observator. Îi mai încarci și arma. Schimbați poziția des, să nu vă dibuiască neamțul.

Sami cu binoclul și cu încărcatul puștii, Wolfi cu ochitul și trasul. Ideea căpitanului se dovedi bună. Wolfi trăgea fără frică, trăgea ca-n poligon. În fața lui nu era inamicul, nu era o țintă vie, așa îi spusese, așa trebuia să fie, știa el căpitanul. Vedea cerculețul acela mic, pe pieptul sau pe fața neamțului care se ridica din tranșee, neamțul n-avea nicio scăpare.

Schimbau locurile de tragere, pândeau și noaptea orice sclipire a căștilor sau a baionetelor nemțești. Rareori greșea Wolfi ținta. Când greșea, se scuza de parcă s-ar fi prăbușit frontul din cauza lui.

Iepurele fricos căpătă respectul camarazilor. Devenise mândria companiei, a batalionului. Aveau și nemții țintașii lor, dar unul era Wolfi!
Căpitanul Mocanu putea fi mulțumit. Găsise un rost pentru soldatul Eichenck.

Ajutându-l pe Wolfi să-i țină la respect pe nemți, Sami l-a cunoscut și mai bine. N-a trecut mult timp și s-a lămurit și ce voia Wolfi, de îi căutase, încă înainte de a ajunge pe front, prietenia.

Când au ajuns la odihnă, în eșalonul doi, într-o zi liniștită, Wolfi a scos cartea de șah pe care o purta mereu în buzunarul mantalei. Îl mai văzuse citind-o. Era în germană. Partidele lui Lasker, campionul mondial la șah. Când citea din ea, Wolfi mișca din buze, ca atunci când înveți o poezie sau un cântec.
– Sami, uite ce te rog. Eu îl joc pe Lasker, tu îmi spui mutările adversarului. Mutările din carte.
– Așa, fără tablă de șah? Fără piese? se miră el.
– Fără. Orbește. Regulamentul interzice și șahul, dar noi n-o să jucăm, nu? Că n-avem piese. Așa că nu încălcăm niciun regulament. Nu-l supărăm pe căpitan.
Grija cea mare a lui Wolfi! Să nu încalce regulamentul! Să fie un soldat conștiincios. Să nu-și supere comandantul.
Sami învățase de la bunică-său cum să mute piesele. Jucase într-o vreme și câteva partide, cu el sau cu taică-său. Dar la atât se reducea șahul pentru el. Să-i ia adversarului piesele, să-i înghesuie regele și să-i dea mat.

Au făcut cum propusese Wolfi. În fond, când erau în eșalonul doi, nu aveau prea multe de făcut. Nu-i mai pândeau pe nemți pentru a-i lua la țintă.
A constatat că șahul e mult mai complicat decât credea el. Și că Wolfi cunoștea toate tainele lui. Muta cu precizie, exact cum mutase Lasker. Avea în minte și pozițiile pieselor lui, și pozițiile adversarului. Adversarul, adică Sami. Sami muta după carte, Wolfi se gândea și venea exact cu mutarea pe care o făcuse Lasker. Rareori greșea. Când greșea, era gata-gata să-și smulgă părul din cap. Și iar îi cerea iertare lui Sami.

După ce încheiau partida, Wolfi se apuca să-i explice de ce marele campion mutase așa, de ce mutarea cutare era genială și cum ar fi trebuit să se apere adversarul lui Lasker, cum ar fi trebuit acela să evite sau să iasă din capcana. Sami amețea încercând să-i înțeleagă explicațiile.

N-a înțeles niciodată cum vedea Wolfi nu-știu-câte mutări înainte, cum putea el să analizeze toate posibilitățile de continuare și să o aleagă pe cea mai bună, pe aceea aleasă de marele Lasker, și nu era în stare să-și lege șireturile la bocanci sau să-și încheie nasturii la manta. Mintea lui Wolfi dirija piesele pe o tablă de șah imaginară, comanda gloanțelor să meargă drept la țintă, dar nu putea să-i stăpânească frica.

Erau împreună, în linia întâia, Wolfi cu arma pregătită, Sami cu binoclul, într-o după-amiază de februarie. Din senin, a apărut un aeroplan nemțesc. Până să-l tragă Sami în tranșee, Wolfi a fost ciuruit de salva de mitralieră trasă din aeroplan. A rămas cu fața în sus, cu ochii larg deschiși, așa cum privise zborul aeroplanului. Neștiind că va veni chiar atunci, murise fără să se teamă de moarte.

A fost singura victimă a salvei de mitralieră. Ca și cum aeroplanul acela se coborâse din văzduh numai și numai pentru el. De parcă nemții ar fi știut că el era țintașul care le provocase atâtea pierderi.

Era primul care a căzut din compania lor. Sami avea să vadă și alte trupuri zdrobite de obuze sau de grenade, sau ciuruite de gloanțe, dar moartea lui Wolfi l-a durut cel mai tare.

Căpitanul Mocanu i-a dat ordin să-i ducă trupul la Bacău. L-a plâns întreaga comunitate. Maică-sa, văduvă, îl avea numai pe Wolfi. Sami i-a povestit cu cât curaj și cât de bine trăgea băiatul ei. A rugat-o să-i lase lui cartea lui Wolfi, cartea cu partidele lui Lasker. A păstrat-o. O are și acum într-un geamantan. Amintirea lui Wolfi Eichenck călătorea cu el, spre America.
– O minte briliantă, i-a spus socru-său, care-i fusese profesor lui Wolfi la liceu. Nu știu dacă am mai avut vreun elev atât de bun ca el. Nu exista problemă pe care să n-o rezolve. Și la matematică. Și la fizică. Zici că trăgea bine?
– Bine e puțin spus, nu rata nicio țintă. Norocul lui că n-a știut, bietul de el, câți inamici a doborât. Pentru el, nemții erau niște ținte, nu ființe vii. Altfel, i-ar fi tremurat mâna pe armă. Îi era frică de toate. Poate cel mai puțin îi era frică de moarte. Când îmi vorbea de moarte, nu se gândea la el, ci la maică-sa, că o lasă singură, fără niciun ajutor.
– Vezi, Sami, se gândi profesorul Levenson, eu cred că Wolfi, atunci când trăgea cu arma, în poligon sau pe front, rezolva probleme, ca la matematică. Căuta soluția cea mai bună și o și găsea. Traiectoria optimă. Glonțul drept în țintă. Păcat de el, ar fi ajuns un profesor excepțional. Voia să dea la matematică. Și când te gândești că nu l-a ajutat nimeni. Părinți săraci, taică-său s-a prăpădit când Wolfi avea cinci ani. Maică-sa l-a crescut cu greu, mai cosând prin mahala, mai spălând și călcând rufe pe la cei mai înstăriți. Din familie n-avea ce să ia. Nimeni nu i-a educat mintea. Dar parcă ar fi putut familia, chiar dacă ar fi fost înstărită, educată, să-l ridice la nivelul la care ajunsese el? Nici eu, când a ajuns elevul meu la clasă, nici eu n-am avut ce să-l învăț. Era singur, cu mintea lui.
– Cred că, pe lângă matematică, voia să ajungă foarte bun în șah, adăugase Sami. Și îi arătase socrului cartea lui Wolfi.
– Poate că asta e explicația: când își propunea ceva, Wolfi nu suporta să nu fie primul. Cine știe, poate că se visa campion mondial. Ca Lasker. Nu se mulțumea să fie un jucător mediocru. Nici țintaș mediocru. El țintea, așa cred eu, așa se vădea, să fie în vârf. În orice.
– Bijutier n-ar fi ajuns, se gândi Sami. Era din cale-afară de neîndemânatic. Nici șireturile la bocanci nu și le lega ca lumea. Până încărca el arma…
– Desigur, n-ar fi fost un cizmar sau un croitor bun, aprobă profesorul. Dar din aceștia se nasc mai des. Poate că mintea lui funcționa altfel decât a noastră. Poate că el căuta, atunci când își lega șireturile, metoda cea mai bună. Căuta soluția problemei, ca la matematică. Și la matematică, uneori, nu vedea soluția cea mai simplă, în schimb venea cu o rezolvare complicată, pe care abia-abia o înțelegeam. Dar, profesor sau poate chiar savant în matematică, campion la șah, ar fi putut ajunge.

Ar fi putut, dar aeroplanul acela la care Wolfi privise visător, poate chiar calculând felul în care plutea el, acolo, în văzduh, îi retezase viitorul, trimisese mintea lui sclipitoare în neant. Adio, Wolfi!

Ghiocel

(va urma)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!