poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3635 .



Mănăstirea de la Sendomir
proză [ ]
După o istorisire adevărată

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mironflorin ]

2013-07-11  |   

Traducere poezie - Traduceri poezii si alte texteAcest text este o traducere.  | 




Razele soarelui la asfințit împodobeau cu aur coastele celei mai fermecătoare văi din voievodatul Sandomir. Îşi luau răgaz la răsărit pe zidurile cu numeroase ferestre ale unei mănăstiri arătoase şi primitoare parcă sărutînd-o de rămas bun în vreme ce doi călăreți însoțiți doar de o mînă de servitori ajunseră la capătul lanțului de dealuri din față şi îmboldiți de clopotul de vecernie, după ce zăboviră o clipă să privească, îşi împinseră caii devale, în direcția mănăstirii.
Portul musafirilor tîrzii da pe față străinii. Pălăriile largi, împenate, pieptarele de elan strivite de platoşe înnegrite, albiturile strînse pe corp şi cizmele cu carîmb înalt nu permiteau să-i iei drept polonezi neaoşi. Şi nici nu era altminteri. Fiind trimişi ai împăratului german, nemți deopotrivă, umblau călări înspre curtea războinicului Ioan Sobieski, dar surprinşi de căderea întunericului, căutară adăpost la mănăstirea ce li se înfățişa dinainte.
Ferecată de cu seară, poarta fu deschisă celor care solicitară găzduire, iar portarul îi pofti să intre în camera spațioasă de oaspeți unde îi aşteapta merinde şi un loc de odihnă pe timpul nopții; însă – adăugă acesta scuzîndu-se – abatele şi monahii s-au adunat deja în capelă pentru slujba de vecernie şi nu mai pot să întîmpine aşa cum se cuvine nişte oaspeți atît de vrednici. Alocuțiunea bărbatului cu uitătura cam neîncrezătoare era însuflețită de isonul monoton pe jumătate vorbit, pe jumătate cîntat al vocilor înalte care se revărsau într-acolo din depărtări surde de-a lungul cupolele răsunătoare atestînd cîntarea acelei comunități duhovniceşti.
Străinii pătrunseră împreună în acea odaie care, deşi vădit construită doar de curînd, ca şi restul mănăstirii, imita cu precizie căutată formele ascuțite, medievale. Uneltele puține la număr, dar aspectuoase erau înşiruite în jurul pereților. Ferestrele înalte şi boltite dădeau în exteriorul mănăstirii, unde răsărise luna războindu-se cu ultimile lumini ale înserării ce azvîrleau arar scînteieri pe coamele dealurilor, pe cînd noaptea cu alaiul său se pripăşea treptat în cutele văilor şi sub pomii pădurilor, iar tihna îşi întindea voalul în splendidă devălmăseală peste cele vii şi nevii.
Însăşi slugile cavalerilor se îngrijiră de vin şi-ncropiră cina. O masă prost îmbinată, ce fusese tîrîtă pînă în parapetul ferestrei ogivale, îi primi pe oaspeții sleiți care, şezînd pe jilțuri înalte, ba se desfătau cu jocurile vrăjite ale lunii, ba se aplecau iarăşi asupra bucatelor şi vinului înzdrăvenindu-şi trupul în perspectiva drumului de a doua zi.
Să se fi tot scurs un ceas în chipul ăsta. Noapte se lăsase pe deplin, de mult amuțiseră clopotele şi cîntecele corale. Trimis la culcare, servitorul aprinsese o candelă care aninată-n mijlocul odăii ardea mohorît, iar cei doi călăreți adăstau la fereastră vorbind aprins; poate despre scopul călătoriei lor, pesemne de lucruri foarte importante. Cineva bătu viguros în uşa încăperii şi mai înainte ca ei să răspundă oțărîți de deranj: „intră!” aceasta se deschise şi se ivi privirii făptura stranie a unui bărbat care întrebă: „n-aveți care cumva nevoie de foc?”
Cel intrat era învăluit într-o rasă de călugăr roasă şi în nenumărate locuri peticită care se deosebea în mod izbitor de constituția vînjoasă şi îndesată a bărbatului. Deşi oareşicum încovoiat de vîrstă şi mai degrabă mic de statură, întreaga lui ființă împrăştia o atare expresie de hotărîre şi vigoare, încît privitorii bărbatului, de nu ar fi fost hainele sale, l-ar fi socotit orice, mai puțin un slujitor împăciuitor al bisericii. Părul şi barba, care odinioară trebuie să fi fost ca pana corbului, erau acum năpădite de căruntețe, şi în pofida lungimii lor, foarte zbîrlite, strîngîndu-se în smocuri mari în jurul frunții, gurii şi bărbiei. Ochii, aplecați călugăreşte, se ridicau doar arar; înălțîndu-se cînd şi cînd, scăpărau fulgere, într-atît de aprig scînteiau stelele întunecate dinspre obrazii supți, cenuşii, iar lumea se simțea despovărată cînd se lăsau iarăşi înfundate de pleoape. Într-asemenea trup şi veşmînt se înfățişă străinilor monahul cărînd la subraț lemne şi întrebînd: „n-aveți care cumva nevoie de foc?”
Cei doi se priviră unul pe altul uimiți de strania apariție. Între timp, cuvioşia sa îngenunchiase în fața căminului şi se puse să dureze focul, fără să se lase abătut de vorbe cum că doară n-au înghețat încă, să nu-şi mai facă de lucru de pomană.
- Nopțile s-au făcut cam aspre, spuse el şi trebălui mai departe. După ce isprăvi şi focul ardea voios, mai întîrzie cîteva clipe la cămin pentru a-şi încălzi mîinile, iar pe urmă, pasămite, fără să se singhisească de străini, se îndreptă tăcut înspre uşă.
Fu acolo de-ndată, iar cînd să apuce clenciul, unul din străini grăi :
- De vreme ce tot sunteți aici, prea cinstite părinte...
- Sunt novice! rosti călugărul parcă-n silă şi, fără a se uite împrejur, rămase la intrare, cu fruntea plecată către uşă.
- Bine atunci, prea cinstite frate călugăr! continuă străinul, de vreme ce tot sunteți aici, ia lămuriți-ne de unele lucruri care ne-au stîrnit curiozitatea.
- Întrebați, spuse călugărul întorcîndu-se.
- Luați seama atunci, spuse străinul, că splendidul aşezămînt şi clădirea mănăstirii ne-au umplut de mirare şi îndeosebi faptul că este atît de nouă şi că pare a fi fost ridicată recent.
Auzind cele grăite, ochii întunecați ai călugărului se înălțară şi îl sfredeliră pe vorbitor cu ferocitate.
- Au trecut vremurile cînd ctitorirea unor asemenea lăcaşuri sfinte nu era o raritate. De cînd e zidită mănăstirea?
- O ştiți deja, ori n-o stiți? întrebă monahul privind duşumeaua.
- Am mai întreba dacă am şti? o întoarse străinul. Iar călugărul murmură:
- De la zidirea mănăstirii au trecut trei ani, ba nu treizeci! adăugă el corectîndu-se, dar fără să-şi ridice privirea. Iar străinul îşi înnoi întrebările:
- Da’ care-i numele ctitorului? Care om iubitor de Dumnezeu? – Iar călugărul izbucni în hohote cumplite de rîs. Speteaza scaunului de care se rezemase pocni frîngîndu-se sub tăria sa; un iad păru să se învăpăieze în privirile aruncate deodată asupra străinului pe care le feri numaidecît ieşind pe uşă cu paşi răsunători.
Cei doi străini nici măcar nu-şi reveniră cu totul din uluire, cînd uşa se deschise din nou şi pătrunse înăuntru acelaşi călugăr. De parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, o luă spre cămin, ațîță focul cu vătraiul, puse lemne, suflă în flăcări. Şi înturnîndu-se grăi:
- În lăcaşul ăsta sunt cea mai umilă dintre slugi. Eu îs cel pe care-l pun la cele mai josnice munci. Cu străinii trebe să fiu prevenitor şi să dau răspunsuri cînd îs întrebat. Parcă mi-ați pus o întrebare, nu? Da’ oare care era?
- Vream să aflăm cîte ceva despre zidirea mănăstirii ăsteia, zise cel mai vîrstnic dintre nemți, dar strania dumitale tăgăduire...
- Mda, mda, spuse călugărul, sunteți străini şi nu ştiți încă meleagurile şi oamenii. Ca să fiu drept, nimic nu mi-ar plăcea mai mult decît să înşel aşteptările curiozității voastră neghioabe, da’, pe urmă, o să vă plîngeți la stareț şi iară o să mă ocărască ca atunci cînd l-am luat de grumaz pe palatinul de Plozk fiindcă mi-a batjocorit strămoşii.
- Veniți de la Varşovia? mai spuse el după un scurt răstimp.
- Într-acolo mergem, explică unul din străini.
- I-un oraş drăcesc! grăi monahul luînd loc.
- De-acolo vine toată vrajba! Dacă ziditorul mănăstirii ăsteia n-ar fi stat la Varşovia, n-ar fi ctitorit nicio mănăstire, acilea n-ar fi niciun călugăr şi nici eu nu m-aş fi popit. Da’ cum nu veniți din cetate, mai c-aş zice că sunteți oameni oneşti şi luînd asta în considerare o să vă istorisesc povestea. Da’ nu mă întrerupeți, iar cînd oi isprăvi să nu mai aud că-mi puneți şi alte întrebări. Că n-o să mai am la urmă plăcerea s-o iau iară de la capăt. Numai de n-ar fi atîta pîclă pînă acolo, de-abia dacă se mai zăreşte sclipind, bătrînul castel strămoşesc – pînă şi luna străluceşte aşa mohorît! Ultimile vorbe pieriră într-o bîiguială fără înțeles care făcu într-un sfîrşit loc tăcerii în timpul căreia monahul şezu neclintit cu mîinile înfipte în mînecile largi şi cu capul lăsat pe piept. Celor doi le veniră să creadă că monahul se căieşte deja pentru făgăduiala făcută şi aveau de gînd să se îndepărteze clătinînd din cap, cînd călugărul se ridică brusc trăgînd puternic aer în piept; gluga de peste ochi îi căzu pe spate; iar privirile, pierindu-le sălbăticia, scînteiau întristate; întors către lună, capul şi-l rezemă în mînă şi începu:
- Starschensky aşa-i spunea bărbatului, contelui de viță nobilă, căruia îi aparțineau împrejurimile întinse şi aşezarea unde acuma se află mănăstirea. Pe aicea, înainte trecea plugul; el hălăduia acolo, sus, unde acuma zidurile sparte răsfrîng razele lunii. Contele nu era om rău, da’ nici bun. La război i se spunea „viteazu’ ”; altminteri ducea în castelul strămoşilor săi o viață tihnită şi singuratică. Un lucru îi uimea pe oameni din cale afară: nu-l văzură niciodată să îndrăgească o muiere. Şi ca urmare lumea îl credea duşman al femeilor; cu toate că nu era nici cîtuşi de puțin. Avea de la natură o firea mai sfioasă şi – stați să văd dacă pot s-o zic mai bine! spuse călugărul pe cînd se ridica – o desfătare precumpănitoare să se vadă propriul stăpîn, care nu-l lăsa să se apropie de careva. Absența neplăcerilor era pentru el o plăcere.
– Mai aveți vin? Dați pocalu’ încoa! Chiar aşa rău nu era contele.
Călugărul bău, iar apoi continuă: ”Aşa-s ducea traiul Starschensky şi aşa vrea să moară; da’ altceva i se hărăzise lui. O dietă îl chemase la Varşovia. Dezgustat de depravarea plebei unde fiecare trăgea spuza pe turta sa fără să se gîndească la bunăstarea tuturor, se plimba la înserat pe străzile din oraş; pe cer erau agățați nori negri de ploaie, gata să se verse în orice clipă, iar împrejur întuneric beznă. Deodată auzi înapoia sa o voce femeiască care i se adresă tremurînd şi jeluind: - De sunteți om, fie-vă milă de un năpăstuit! Întorcîndu-se iute, contele zări o fată care îşi întindea mîinile înspre el implorînd. Îmbrăcămintea părea sărăcăcioasă, gîtul şi brațele îi luceau alb în noapte. Contele călcă pe urmele cele-i care-l implorase. Nu mai departe de zece paşi, ea intră într-o căsuță, Starschensky o însoți şi fu numaidecît alături de ea în holul întunecat. O mînă caldă, moale o apucase pe-a sa. ”
– Sunteți cavaler al unui ordin? Ce înseamnă crucea de pe mantia dumneavoastră?
- Sunt cavaler de Malta, răspunse cel întrebat.
– Iar dumneata? – se adresă călugărul celui de-al doilea neamț.
– Nicidecum, sună răspunsul. – Aveți soție şi copii
– N-am avut parte nici de una, nici de alta.
– Ce vîrstă aveți?
– Patru’s’cinci
– Aşa, aşa, murmură călugărul dînd din cap. Apoi urmă:
„Un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse pînă atunci îl năpădi pe conte la atingerea acelei mîini calde. Se povesteşte în basmele orientale despre un bărbat căruia i s-a dăruit din senin darul de a înțelege limba păsărilor şi a altor făpturi, iar din clipa aceea, stînd la marginea pîrîului, la umbră, pricepea cu uimire veselă toate cuvintele şi tîlcurile care înainte nu fuseseră decît zgomote şi larmă. Tot astfel păți şi contele. Înaintea lui descinse o nouă lumea şi îşi urmă zdruncinat conducătoarea care deschise o uşiță şi păşi împreună cu el într-o încăpere joasă, slab luminată.
Prima fîşie de lumină poposi asupra fetei. Ființa lăuntrică a lui Starschensky jubila, întrucît miezul realității se îngemîna cu ceea ce fu doar presimțire. Fata era frumoasă, frumoasă în toate cele. Buclele negre se încolăceau în jurul frunții şi gîtului şi, alături de genele de aceeaşi nuanță, sporeau farmecul ochilor strălucitori şi sinilii pînă la stranietate. Gura cu buze pline, voluptoase şi aproape purpurii nu era deloc sluțită de mica cicatrice care se urca pieziş asemeni unei linii subțiratice, albicioase pînă se pierdea în roşul-carmin al buzei superioare. Avea gropițe în bărbie şi în obraji. Fruntea şi nasul - cum poate nu i-au mai trecut prin cap vreodată unui ilustrator, dar care le vin de minune compatrioatelor mele desăvîrşeau vraja acelui cap fermecător şi se învoiau pe deplin cu silueta trupului deopotrivă subțire şi împlinită a cărei generoasă frumusețe mai degrabă culmina, decît se ascunde sub acele haine sărăcăcioase. ”
– Nu ştii tu de astea, nu-i aşa, maltezule? Mda, da, iară a dat strechea peste bătrînul monah! Să mai bem odată! – Gata, am dres-o!
Contele se pierduse în contemplarea fetişcanei şi de-abia dacă zări într-un ungher al bordeiului, făptură de toată jalea a unui bărbat în vîrstă, culcuşită pe fîn putrezit, cu o şa sfîşiată sub cap în loc de perne, şi acoperită de zdrențe care acum îşi scose mîna de sub acoperămîntul jerpelit şi întrebă cu glas stins: - Tu eşti, Elga? Pe cine mi-ai adus? - Iată-l pe năpăstuit, spuse fata întorcîndu-se înspre Starschensky, pentru care sunt nevoită să vă cer îndurarea mînată de cel mai mare întristare. E tatăl meu, nobil dintr-o familie veche şi de vază care a fost adus în starea asta de prigonire. Spunînd acestea se duse într-acolo şi se aplecă peste culcuşul moşului străduindu-se să rînduiască zdrențele care-l acopereau pentru a le da un aspect de ordine şi decență.
Contele păşi mai aproape. Află povestea. Cel din fața sa era starostele Laschek. El şi doi dintre feciorii săi se legaseră de nişte cîrdăşii politice care au adus ponoase patriei. Comploturile lor au fost descoperite. Cei doi fii dimpreună cu alți cîțiva nesăbuiți care i-au urmat fură osîndiți la exil; tatăl căruia moşiile i-au fost luate se zbătea în mizerie.
Din clipa în care Starschensky auzi de numele Laschek îşi dădu imediat seama că starea obiditului nu era cu totul nemeritată. Căci cu toate că o participare nemijlocită la intrigile fiilor săi nu putu fi tocmai dovedită, prin nesocotința sa din tinerețe şi prin chiverniseala rea de la o vîrstă înaintată le-a îngreunat fiilor săi calea avansării pe căile cuvenite şi i-a făcut să primească calea primejdiilor. Toate acestea nu-i erau necunoscute contelui. Dar era vorba să salveze un năpăstuit, iar tatăl Elgăi cîştigase cel mai înflăcărat dintre apologeți în persoana celui îndrăgostit de fiica sa.
Laschek fusese adus într-o casă decentă, iar el şi fiica sa primiră tot ce le era necesar. Starschensky îşi folosi influența, legăturile, şi nu precupeți nici bani şi nici cadouri pentru restaurarea celui mazilit, pentru rechemarea celor alungați. Din fericire, se proscrise situația pe care acei neprevăzători o primejduiseră prin uneltirile lor. Se acordă iertarea; cei alungați puteau să gătească de întoarcerea acasă. Mai mulți conjurați, fideli neroziei lor, intraseră în slujba țărilor străine; doar fii lui Laschek, doi la număr, şi o rudă mai îndepărtată a casei, pe numele său Oginsky, se folosiră de greu obținuta grațiere. Sosirea lor era aşteptată de la o zi la alta.
Înapoierea moşiilor confiscate lui Laschek n-a fost însă prea priincioasă. În fiecare zi se ițeau alți şi alți creditori. Capitalul şi dobînzile rămase întreceau cu mult valoarea bunurilor existente. Starschensky se avîntă în miezul chestiunii, achită, îşi îndatoră propriile moşii şi cu toate acestea de-abia dacă putu să salveze o măruntă parte din proprietățile ancestrale ca o mlădiță pentru viitor.
Mai fericite părură a fi în răstimp strădaniile sale pentru cîştigarea inimii Elgăi. Cînd fata se văzu iarăşi în straie frumoase, se azvîrli țipînd asupra lui decum intră, iar eforturile şi grija sa îi fură răsplătite cu o sărutare lungă şi apăsată a buzelor sale fierbinți. Acest prim sărut rămase deocamdată şi singurul, Starschensky se măguli totuşi cu speranța că inima ei nu-i cu totul nepăsătoare în ceea ce-l priveşte. Ea se bucura de compania lui, îi sesiza şi îi ducea lipsa. Adesea îi surprindea privirile îndreptate asupra lui cu un aer scrutător şi îngîndurat; de cîteva ori a fost nevoit chiar să se ferească iute de o sărutare pe mînă pe care el şi-ar fi dorit-o mai degrabă pe buze. Pe neaşteptate, însă, lucrurile au luat o altă întorsătură. Elga deveni tristă şi frămîntată de gînduri. Dacă altădat’ predilecția ei pentru distracții, cochetărie, şi voioşie se afirma cît se poate de limpede, uneori întrecînd chiar şi măsura, acuma evita orice societate. Gîndurile vrăjmaşe îşi biciuiau norii deasupra frunții ei frumos cizelate; ochiul ei trist vorbea de lacrimi şi nu arareori unul dintre aceşti musafiri supărători se strecura nepoftit pe sub genele ei degrabă coborîte. Starschensky băgă de seamă cum tatăl o priveşte mai pe urmă grav, aproape amenințător şi cum veselia ei prefăcută scoate la iveală străduința fetei de a înăbuşi o grea încercare. Într-o zi, trecînd iute vestibulul înspre uşa salonului, Starschensky auzi glasul starostelui care, pesemne turbat de mînie, folosea cuvinte cam grele. Contele deschise uşa şi se uită împrejur, fără să zărească o a treia persoană; doar fiica, care, fără să plîngă şi grozav de îmbujorată, stătea la fereastră, întorcînd spatele tatălui. Ei trebuie să-i fi adresat acele cuvinte de ocară. Tocmai atunci se hotărî contele în sinea sa să pună capăt pe dată acelei nesiguranțe torturante a situației şi s-o ceară în căsătorie pe Elga printr-o pețire cît mai scurtă.
În timp ce el îşi acordase un scurt răgaz pentru a-şi îndeplini intenția, iar voioşia de odinioară a Elgăi se refăcu puțin cîte puțin, sosiră din exil şi conjurați rechemați. Elga nu se arătă pe atît de bucuroasă pe cît socotise contele că are să fie la revederea fraților de care fusese separată vreme îndelungată. Ce sărea mai ales în ochi era răceala ei tăioasă, pentru a nu-i spune asprime, în ceea ce-l priveşte pe asociatul la vină şi pedeapsă al fraților săi, sărmanul verişor Oginsky căruia de-abia dacă catadicsi să-i arunce o privire. De fel bine făcut şi grozav de arătos, nu părea să justifice prin nimic o asemenea antipatie; mai mult, prin comportarea sa aproape prea supusă se vădea sforțarea pe care o făcea ca să cîştige inimile orişicui. Nicio asprime nu lăsa impresia că-l scoată din fire; însă, fireşte, se folosea de orice prilej pentru a scăpa de comportarea cvasidisprețuitoare a Elgăi. În cele din urmă, dispăru cu totul, şi nu se găsi nimeni să ştie pe unde s-o fi aciuat.
Iată că în cele din urmă contele îşi înaintă cererea în căsătorie. Bătrînul staroste plînse de bucurie, Elga roşie de sfială se prăbuşi în brațe sale amuțind şi cununia fu hotărîtă. Petrecerile zgomotoase trîmbițară capitalei bucuria lui Starschensky şi alte nenumărate chefuri la care luă parte lume multă îl încredință de simpatia generală. Reținut la curte de jurămîntul de onoare, se deprinse repede cu agitația şi strălucirea şi găsi în ele chiar o anumită delectare în măsura în care era resimțită şi de Elga a cărei apetență pentru zaiafeturile straşnice devenea de pomină. De ce nu, de vreme ce era frumoasă, de vreme ce era tînără? După atîtea necazuri, fiece desfătare nu o încînta de două ori, o dată ca desfătare şi o dată că e nouă? Contele încuviința şi era fericit. Un singur lucru lipsea care să-l facă pe deplin fericit: trecuse aproape un an de la cununia lor şi Elga nu dădea încă nicio speranță că are să fie mamă.
Beția fericiților, însă, fu tulburată deodată într-un chip mult mai aprig. Intendentul lui Starschensky, om de o cinste recunoscută, îşi făcu apariția cu o perdea de nori neliniştitori deasupra frunții sale brăzdate. Cei doi bărbați s-au izolat, au socotit, au cîntărit şi a ieşit degrabă şi cît se poate de limpede la iveală că prin ceea ce s-a făcut pentru rubedeniile Elgăi, prin cheltuielile nemăsurate din ultimul timp, averea contelui a fost zdruncinată rău şi se impuneau măsuri urgente. Pentru această încurcătură vina cea mai mare o purtau frații Elgăi. Aşa cum, în general, nefericirea nu-i îndreaptă decît pe cei vrednici să fie îndreptați, goana devoratoare după plăceri a celor doi devenise din pricina exilului prelungit şi mai hrăpăreață. Depinzînd pentru traiul lor de zi cu zi de veniturile contelui, aceştia abuzaseră de această permisiune cheltuind peste măsură şi după ce contele, care pe atunci plutea de fericire, le răspunse întrebărilor negustorilor săi îngrijorați s-o mai dea încolo cu calculele şi să le dăruiască cumnaților tot ce aceştia or avea nevoie, nu mai prididiră curînd cu cerutul şi cu luatul.
Contele privi de la distanță şi cu luare-aminte situația sa, iubitor de ordine cum era, iar pentru el o cotitură neprevăzută a drumului amețitor pe care se înscriseră nu-l speria defel. Doar gîndul la Elga îl făcea să se teamă. Astă făptură voioasă care pluteşte cu atîta încîntare într-o bucurie de nimic stingherită are să...? Dar aşa trebuia să fie, iar contele înfăptui ce era necesar. Pe cînd intră în odaia Elgăi, inima-i bătea cu putere. Dar ce plăcută surprindere îi fu dat să trăiască cînd, după ce de-abia făcuse o primă aluzie explicîndu-i cum stau lucrurile şi zugrăvindu-i necesitatea de a părăsi oraşul pentru a ispăşi pe propria țarină uşurătatea din ultima vreme, Elga îi şi sări la piept şi încuviință bucuroasă. Orice ar vrea, orice ar cere, ea are să-l asculte! Apoi îi izbucniră lacrimile şi i-ar fi căzut la picioare, dacă el nu ar fi oprit-o şi nu ar fi ridicat-o într-o îmbrățişare prelungă şi dincolo de astă lume.
Isprăviseră cu toate pregătirile de călătorie. Starschensky, deprins cu singurătatea din tinerețe, încîntat de desfătările curții şi ale oraşului în aceeaşi măsură în care şi soția sa se bucura de ele, aproape că blagoslovi năpastele care-l siliră să se întoarcă la castelul pămînturilor sale natale. Elga împacheta şi trebăluia şi în primele ore ale unei după-amieze calde de mai sosiră cu lăzi şi pachete la castelul medieval care era rostuit în chip nou, adus într-o stare cît se poate de bună şi substituind triumfător prin cîntecele privighetorilor şi miresmele florilor ceea ce - din pricina vreunei preferințe îndătinate - te-ar fi putut face să duci dorul palatelor din oraşe.
Curînd după sosire, păru să se limpezească în parte temeiul pentru care Elga se lăsase atît de uşor convinsă de acestă schimbare a traiului ei de pînă atunci. Se afla în primele luni ale gravidității pe care pînă acum o tăinuise, iar Starschensky, zguduit de împlinirea tuturor dorințelor sale, era în culmea fericirii.
Primăvară şi vară trecură sub auspiciile deliciilor cîmpeneşti, pregătirilor atente şi aşteptărilor fericite.
După ce frunzişul se scuturase, iar primi mesageri ai iernii, furtunile crunte, zgîlțîiră geamurile castelului, îi veni şi Elgăi acel ceas dorit şi temut în care născu, iar contele luă în brațe o copilă frumoasă asemeni unui îngeraş pe care o îmbăie cu lacrimi de binecuvîntare. Ca şi naşterea, lăuzia se scurse cu uşurință, iar Elga înflori iarăşi aidoma unui trandafir.
Asemenea întîmplări fericite fură din păcate curmate de ştirile neplăcute aduse din cetatea de scaun. Bătrînul staroste, părintele Elgăi, murise, iar în urma lui lăsase ruină. Cei doi feciori, care nu mai erau ajutați în risipa lor nebunească de cumnatul devenit chibzuit, adunaseră datorii peste datorii, iar creditorii lor care i-au păsuit cu gîndul la moştenirea bătrînului tată se văzură parțial înşelați în aşteptări, întrucît de pe urma testamentului o sumă considerabilă avea să-i revină sărmanului văr Oginsky. După cum am pomenit, nu se mai ştia de multă vreme nimic de acest văr. Cu toate acestea, pesemne că era încă în viață, întrucît pînă la urmă se găsi cineva care să ştie unde o fi, suma îi fu înaintată, încasată, iar chestiunea lămurită.
LA cheltuielile celor doi Laschek s-au mai adunat şi zvonuri cum că ar urzi iarăşi fărădelegi şi ar umbla după copărtaşi la schimbări vătămătoare statului. Starschensky se trezi asaltat pînă peste cap de cumnați şi creditorii lor, dar, după ce înfăptuise tot ce-i stătuse în puteri, refuză ritos toate celelalte pretenții şi se bucură să vadă că părerea Elgăi coincidea întru totul cu a sa. Într-adevăr, atunci cînd frații s-au nimerit împreună la castelul contelui într-o ultimă încercare o văzură pe surioara lor tăbărînd asupra lor cu reproşuri şi se despărțiră aproape duşmani.
Aşa trecură mai mult de doi ani, iar pacea înflorise şi mai fermecătoare în casa aceea care ținuse piept atîtor vijelii. Văzîndu-se înşelat de aici înainte în ce priveşte dorințele sale pentru un fiu moştenitor, contele se dărui unicului său copilaş drag cu o dragoste cu atît mai mărinimoasă.
Cu greu s-ar fi putut gîndi careva la o ființă mai drăgălaşă ca acea fetiță care creştea văzînd cu ochii. Natura creatoare, cunoscută pentru cum trece mai departe trăsăturile mamei, păru că îi joacă o stranie festă acelui căpuşor drăgălaş. Dacă Elga fermeca în felul ei aparte cu ochii săi albăstrui-deschişi din mijlocul părului şi sprîncenelor sale negre, la copil se regăsea aceeaşi sucire a firescului, dar din nou sucită, întrucît zulufii săi blonzi se încolăceau în jurul căpşorului firav, iar sub genele lungi, blonzii se ascundeau ca nişte tîlhari de soare ochii săi negri. Contele obişnuia să glumească de asemănărea asta de-a-ndoaselea, după cum îi zicea el, iar Elga o îmbrățisa şi mai strîns pe copilă pe cînd buzele i se lipeau de ale ei fiind deopotrivă de pline şi de aprinse.
Contele îşi dedica orele pe care nu le dăruia bucuriilor casnice exclusiv refacerii avutului prăpădit prin dărnicia nechibzuită îndreptată în folosul rudelor Elgăi şi bunei gospodăriri a moşiilor. Cît era ziua de lungă cutreiera să vadă de gospodării şi hambare, de holde şi de buşteni, însoțit mereu de vechilul său, bărbat onest şi în etate, de a cărui deplină loialitate era încredințat din tată în fiu. Era ceva vreme de cînd Starschensky luase aminte de strania supărare înscrisă pe chipul bătrînului. Cînd se întorcea pe neştiute înspre acesta, îi descoperea ochii altminteri voioşi privindu-l cu mare durere.
Într-o zi, cînd amîndoi împărtăşeau laolaltă cu cosaşii zăpuşeala unei dimineți arzătoare, iar contele, adăpostit sub o tufă de arini, primea cu încîntare apă rece din mîna bătrînului său servitor, acesta începu deodată să înşire cuvinte: - Ce frumusețe a presărat Dumnezeu pe aste cîmpuri! Ce ferice tre’ să fie cel care le posedă! - Aşa şi este, întări contele, dînd din cap gata să soarbă iarăşi din apă. – E de-nțeles, continuă bătrînul, dacă la oraş mai există nemulțumiți care zgîlție statul şi rînduirea ce n-are puterea care să-i poate sili la recunoştiință, la țară, însă, în codru şi pe cîmpuri, e uşor să simți că Dumnezeu este Acela care le conduce pe toate; şi care le-a desăvîrşit pe toate, chiar şi pe clipa de față. Dar răzvrătiți nu se potolesc pînă nu le-au întors pe toate cu fundul în sus şi le-au năruit, pînă nu i-au tras în plasa lor pe tată şi pe frate, pe soră şi pe cumnați. De-a Domnul să fie pedepsiți! – Contele se ridică în picioare. După cum aud, grăi el, vorbeşti de frații nevesti-mii. Ai mai aflat ceva despre ei? Bătrînul căzu deodată la picioarele lui Starschensky şi, izbucnind în lacrimi, strigă: - Stăpîne, nu te lăsa momit! Gîndeşte-te la muiere şi la copil! La lucrurile cele multe pe care le aveți! La numele fălos al părintelui dumneavoastră! – Ce te apucă? se mînie contele. – Stăpîne, exclamă bătrînul, cumnații dumitale îşi puşi pe rele, iar dumneata ştii ce au de gînd! – Vorbeşte nebunia din tine? răcni Starschensky. – Eu nu vorbesc prostii, răspunse bătrînul. Un intim al cumnaților dumitale vine în taină la castel. Şi tot pe ascuns i se dă drumul. Zile întregi stă pitit în donjonul pe jumătate năruit de la capătul vestic al zidului de cetate. – Şi cine spune asta? – Eu, fiindcă am văzut-o cu ochii mei! – Sosire secretă la castel? – Secretă! – Cînd? – Des! – Un om de încredere al cumnaților mei? – În Varşovia l-am văzut pe lîngă ei. – Ştii cum îl cheamă? – Îl cunoaşteți cît se poate de bine, dar cum eu am fost la Varşovia doar o dată şi preocupat în serviciul matale cu lucruri mult mai importante n-am avut vreme să mă singhisesc de numele nenumăraților sedițioşi ai cumnaților dumneavoastră. Da’ că l-am văzut în cercul lor, de asta sunt sigur! – Pe la ce oră l-ai văzut venind la castel? – Noaptea! – Starschensky se înfioră fără de voie primind acest ultim cuvînt, cu toate că după ce se gîndise puțin găsise atîtea explicații pentru aceste misterioase vizite, încît, cînd revenise acasă, era întru totul liniştit. Totuşi o întrebă pe Elga într-o doară dacă e multă vreme de cînd n-a mai primit vreo veste de la frații săi? - De cînd au fost ei aicea, niciuna, răspunse ea nestingherită. Contele îi porunci bătrînului intendent, după ce îi dezmințise cu usurință toate grijile patriotice, să păstreze cea mai adîncă tăcerea asupra întregii chestiuni, hotărîndu-se totodată să cerceteze, pe cît posibil, lucrurile mai îndeaproape.
Se mai scurse o bucată de vreme, cînd într-o după amiază urcă în şa, pentru a face o raită printr-o proprietate îndepărtată unde avea de gînd să petreacă mai multe zile. Deja făcuse o mare parte din drum, se înserase de-a binelea, cînd în urma lui se auzi strigat pe nume cu teamă. Întorcîndu-şi privirea, îl recunoscu pe bătrînul său vechil care se străduia să-l ajungă din urmă gîfîind şi fără suflare pe un cal sleit de puteri şi care-l ruga prin strigăte şi gesturi să oprească şi să-l aştepte. Contele trase de hățurile bidiviului şi se opri. Odată sosit, bătrînul se apropie tare de conte şi îi bălmăji la ureche vestea. Bărbatul care provocase acele griji, necunoscutul cel misterios fusese iarăşi zărit în apropierea castelului. Contele îşi întoarse calul şi o luă la galop îndărăt, înspre casă, urmat cu mare greu de servitor. Mai era încă ceva drum pînă la castel cînd descălecară şi înmînară caii slugii care fusese instruit să-i aştepte într-un loc anume. Printre tufe şi desişuri se îndreptară înspre acel turn unde se presupunea că se arătase acel străin de cele mai multe ori. În răstimp se făcuse întuneric, iar luna se sfia încă să răsară cu toate că era anunțată la hotarul zării de o strălucire pală. De îndată, însă, o lumină se lăsă peste ochii lor printre crengile întortocheate ce venea din aceeaşi parte unde pesemne se afla şi donjonul. Grăbiră pasul pentru a ajunge la liziera pădurii şi sosiră numaidecît pe colina despuiată de arbori pe care se afla turnul. Dar nu se zărea nicio lumină printre crenelurile surpate; nicio urmă de ființă omenească. Într-adevăr, bătrînului intendent i se păru că vede în strălucirea lunii ce tocmai răsărise urme proaspete de paşi, şi de asemenea era ciudat să găsească porțile desferecate; cu toate acestea primele indicii puteau fi înşelătoare, iar cel de al doilea se lăsa uşor explicat prin neglijența paznicilor.
Răsuflînd uşurat, contele coborî dealul cu însoțitorul său în direcția castelului. Luna îşi arunca argintul peste meleagurile acelea adormite în tihnă şi preschimba fortăreața dinaintea lor într-un palat scînteietor din poveşti. În sufletul său se ivi, mai fermecătoare ca niciodată, imaginea soției sale. De-abia acum îşi mărturisi că o parte din bănuiala care-i încolțise în suflet o privea pe ea, iar în clipa de față, simțindu-se nedrept, îi nălucea în fața ochilor imaginea ei dormind netulburată în patu-i feciorelnic, se aprinse de dorul ei pe care nici în zilele primelor întîlniri şi a logodnei lor nu l-ar fi simțit cu atîta ardoare.
Astfel visa, pe cînd mergea. Se simți deodată îmbrîncit. Fusese însoțitorul său. Acesta arăta cu degetul înaintea sa în cîmpul luminat acum mai puternic. Starschensky umblă cu privirea înspre direcția indicată şi zări silueta unui bărbat care, cu spatele întunecat la el, nefiind luminat de lună, se furişa pe cîmp către castel. Contele nu-şi mai putea ține firea. Cu un urlet şi cu spada scoasă, se năpusti asupra făpturii acelea. Străinul, prevenit din vreme, fugi, dinspre castel, înspre pădure. Deja cu gîndul să-l urmărească, contele fu reținut de o nouă apariție, care se strecura pe furiş lipindu-se de zidurile fortului. Pe cea de-a doua o ajunse numaidecît, iar silueta cutremurîndu-se toată îi dădu de ştire că e Dortka, slujnica contesei. La prima întrebare: - Da’ ce faci tu p-aci? bîlbîi nişte scuze fără cap şi coadă, la cea de-a doua: - Cum ai ajuns aici? răspunse în locul ei portița deschisă de cetate, altminteri închisă şi zăvorită şi care putea fi deschisă doar la ordinul contelui cu o cheie aflată în posesia lui.
Toate tentativele de a o sili pe fată să facă mărturisiri fură zadarnice. Contele plin de mînie o apucă de mînă şi o trase cu forța prin numeroasele coridoare sinuoase pînă în odăile soaței sale pe care le găsi încă luminate şi neîncuiate. Elga însăşi era trează şi îmbrăcată. Contele, bîlbîindu-se din pricina furiei, povesti cele întîmplate şi ceru ori ca fata să mărturisească totul în acea clipă, ori să fie dată imediat afară din serviciu şi din castel. Dortka căzu în genunchi, plîngînd şi tremurînd. Starschensky crezu că nevastă-sa o să se simtă stînjenită sau o să-i împărtăşească mînia justificată. Nu se întîmpla niciuna din două. La început îl rugă rece şi nepărtinitoare să nu tulbure liniştea casei cu acuzațiile sale tunătoare, iar cînd el continuă cerînd izgonirea fetei, ea lămuri tot mai înfocată că e dreptul ei să judece comportarea servitoarelor sale, ea singură are să cerceteze şi să ia o decizie. Contele, ieşit din fire, o smulse pe fată de jos să o scoată cu de-a sila din cameră, însă Elga îi sări dinainte, apucă cealaltă mînă a fetei, o smuci înspre ea şi se stropşi la el: - Na, dacă vrei scoate-mă şi pe mine din casă, că doară asta urmăreşti! De te-aş fi cunoscut eu aşa de mai-nainte! Nefericita de mine! adăugă ea plîngînd cu putere, batjocorită şi chinuită! Da’ slujitorii nevinovați n-au să pătimească pentru mine! Şi în timpul ăsta îi arătă cu degetul fetei uşa iatacului său; slujnica pricepu porunca ei mută şi se grăbi într-acolo. Elga o urmă şi închise uşa după dînsa.
Starschensky stătea parcă lovit de trăsnet. Se smuci dintr-o dată şi părăsi încăperile nevestei sale; la jumătate de drum, însă, rămase locului şi încremeni din nou de uimire. Vechilul bătrîn îi ieşi înainte şi îi adresă cîteva cuvinte; dar contele se îndepărtă de el fără a-i răspunde nimic înspre uşă, înspre coridoarele care duceau spre odaia aflată în aripa opusă a castelului. Se răsuci pe prag, respingînd printr-o mişcare a mîinii orice însoțire, şi închise uşa după el. Ce-a făcut în noaptea aceea? Da’ cin’ să ştie? Slujitorul care intră dimineața la el, îl găsi îmbrăcat, şezînd pe un scaun. Părea să doarmă, dar dacă-l considerai de mai aproape, ochii îi erau deschişi şi pesemne căscați în zare. Slujitorul fu nevoit să-l strige de mai multe ori pe nume, pînă cînd acesta se urni. După aceea îi comunică că în numele contesei este rugat să ia micul dejun în camera dumneaiei. Starschensky îl privi uluit, însă, apoi, se ridică, şi-l urmă tăcut pe cel care îl călăuzea păşind înainte.
Elga îi ieşi în întîmpinare voioasă şi înfloritoare de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic; pomeni mai mult în glumă de evenimentele petrecute în noaptea care de-abia se scursese. Camerista fu acuzată că întreține o iubire ascunsă, Dortka fu chemată la rîndul ei şi istorisi cu stîngăcie o poveste cusută cu ață albă. În cele din urmă, îşi ceru iertare pe care contesa o acordă cu generozitate în nume propriu şi al soțului său ținînd cont de comportarea ireproşabilă de pînă atunci. Contele, întrebat şi el la final dacă îşi dă acceptul, încuviință printr-o înclinare a capului, iar fata rămase în casă.
Starschensky îşi luă micul dejun în tăcere şi părăsi castelul ca un mut. Bătrînul intendent care îi ieşise în drum, nu îndrăzni, aținîndu-i calea, să rupă tăcerea şi încerca să caute răspunsul la întrebările şi îndoielile sale înăbuşite pe chipul stăpînului său. Aşa se vînturară, aşa se îndeletniciră cu treburile lor, cum făcuseră şi înainte, ca întotdeauna. Contele nu se mai căznea să nu se gîndească la cele petrecute ieri, ci chiar nu mai pregeta asupra lor. Omul nu e altfel decît un struț care atunci cînd acesta este hăituit îşi ascunde capul, amăgindu-se că dacă nu vede primejdia aceasta nici nu există. Îşi închise fără de voie ochii în fața inevitabilului care sta să izbucnească, iar orice inimă îşi are secretele sale pe care şi le ascunde voit de sine.
Cîteva zile mai tîrziu, contele îşi puse în gînd să intre la soața sa. Primi lămuriri că se băieşte; însă auzind glasul copilaşului său în odaia de alături păşi înăuntru. Acolo o găsi pe fetiță la podea într-o dezordine groaznică pe care tot ea o pricinuise. Giuvaerurile şi podoabele Elgăi erau împrăştiate în jurul copilului, iar cutia de bijuterii căzută şi deschisă lîngă fața de masă ce fusese trasă de pe măsuța de alături lămurea pe deplin cum făcuse rost de jucăriile neprețuite. Binedispus, Starschensky se avîntă într-acolo făcînd haz, şi se strădui să pună nestematele la locul lor. Capacul cutiei de bijuterii, după toate aparențele dublu, se desfăcuse din îmbinări o dată cu căzătura, iar cum contele încercă, împingîndu-l cu degetele, să-l închidă la loc, partea interioară a învelişului căzu pe duşumea şi dezvălui în spațiul rămas gol un portret care, nefiind lipit prea bine, alunecă uşor, iar contele îl prinse numaidecît cu mîna tremurîndă.
Era portretul unui bărbat îmbrăcat în portul național polonez. Premoniția unei asemănări oribile năvăli asupra contelui ca un ostaş. Ăsta era jocul naturii de care vorbiseră atît de mult, cel cu ochii negrii şi părul galben, întru totul identic cu cel întîlnit la – copilul său. Se uită la fată, apoi iarăşi la portret. – Trăsăturile astea le-a mai văzut pe undeva; dar cînd? Unde? Se umplu de fiori. – Se uită iarăşi într-acolo. Apoi îl privi pe copilul său cu ochii negri, şerpeşti, iar părul blond scînteia precum flăcările; amintirea acelui văr disprețuit din Varşovia îl săgeta îngrozitor. – Oginsky! țipă el şi se ținu de masă, în timp ce dinții din gură începură să-i clănțănească.
Un zgomot dintr-o cameră alăturată îl făcu să tresalte. Îmbină capacul, închise cutia, portretul îl pitise la piept; şi se furişă ca un ucigaş.
În ziua aceea nu-l mai văzură la castel. La masa de prînz locul său rămase gol. Pe înserate, intră în odaia dădacei şi-i ceru copilul. Luă fetița de mînă şi o conduse în grădină, înspre pavilionul acoperit cu muşchi situat într-un colț ferit. Acolo îl găsi intendentul la capătul unui ceas de căutări: aşezat pe o bancă. Copilița hălăduia între genunchii săi, în vreme ce el ținea în mînă un portret, privind cînd la acesta, cînd la copilă; „ca unul care asemuieşte” gîndi moşul.
În dimineața următoare, Starschensky plecă în călătorie, fără ca cineva să ştie încotro. El unul, însă, era la Varşovia; acolo cercetă, cam tîrzior! după relațiile dinainte ale Elgăi. Află că ea şi Orginsky, crescuți în casa bătrînului staroste, se îndrăgostiseră unul de altul de timpuriu, dar familia fiind îngrijorată de apropierea lor crescîndă, îl îndepărtă pe vărul cel sărman; că, întorcîndu-se din surghiun, puțin înainte de logodirea cu Starschensky, acesta îşi înnoi din nou pretențiile, iar acea sumă importantă de bani pe care bătrînul Laschek i-o acordă, în cele din urmă, prin testament, era parte a plății pentru renunțarea la orice nouă pretenție; Elga se despărțise de dînsul cu inimă grea, iar cel dintîi temei pentru care se învoise să se mărite cu contele fu legat de sărăcia aceluia şi de bogăția lui Starschensky, precum şi din pricina presiunilor din partea rudelor. Toate aceste secrete îi fură pesemne dezvăluite pe bani de unul din frații Elgăi față de care se arătase generos la timpul potrivit şi îi indică, după ce fusese plătit, chiar şi locul unde s-ar ascunde Oginsky.
În vremea asta, la castel se înstăpînise neliniştea şi îngrijorarea. Doar Elga lăsa impresia că este cea mai liniştită. Părea să arunce socoteala straniei purtări a bărbatului ei pe acea descoperire din noapte, şi cu toate că nu s-a putut imputa ceva precis nimănui, contele, asta îi era nădejdea, o să se liniştească, într-un sfîrşit, de la sine. Iar acea slujnică o servea şi acum.
După un răstimp, contele îşi făcuse apariția surprinzătoare la marginea posesiunilor sale, acompaniat de o trăsură închisă de care nimeni nu ştia nimic. O persoană acoperită, pare-se, împiedicată să vorbească de un căluş, fu coborîtă din atelaj şi predată vechilului convocat dinadins acolo prin scrisori. Vechiul turn din partea apuseană a grădinii, acum închis şi păzit cu grijă, luă în posesiune acea stranie apariție, iar printre locuitori din împrejurimi începură să circule vorbe înfricoşătoare.
Contele sosi la castel. Elga îl întîmpină jubilînd cu copilul de mînă. Îi fu dat să audă de neliniştea pe care o provocase plecarea lui subită, de ardoare neasemuită cu care fusese aşteptat. Micile îmbunătățiri fură lăudate şi probele iscusinței înşirate cu zor. Cum era ora cinei, Starschensky se declară indispus şi obosit din pricina călătoriei. În ciuda tuturor protestelor, se îndreptă singur înspre odaia sa, unde se încuie pe dinăuntru. Totuşi nevoia lui de linişte nu fusese decît o înşelătorie, căci îşi părăsi noaptea odaia şi se duse de unul singur pînă la donjon unde rămăsese pînă la primele raze cenuşii ale dimineții.
Ziua următoare, Elga fu posomorîtă, îmbufnată. Drumul noptatic al contelui nu scăpase neremarcat. Elga se simți neglijată şi nu întîrzie să-şi arate lipsa de mulțumire. Starschensky îi tăie vorbele întărîtate începînd să vorbească de situația lor. Spuse că, oprindu-se recent la Varşovia, înnoindu-se impresiile despre viața de desfătări din acel oraş iubitor de plăceri, apucă să se dumirească că o ființă atît de vioaie şi fermecătoare ca Elga nu-şi poate găsi locul la țară. O întrebă dacă ar prefera să trăiască la oraş. – Doar cu el, răspunse ea. – El unul, întări contele, o să fie reținut de treburile moşiei, veniturile sale o duc mai rău decît se crede îndeobşte, e nevoit să rămînă pe loc. În cazul ăsta rămîne şi ea, zise Elga. Are de gînd să trăiască şi să moară alături de dînsul. Şi-i afurisi numaidecît pe cei doi frați care prin cererile lor neruşinate i-au creat atîtea necazuri iubitului ei soț. Făgădui că orice rest de iubire pe care îl mai păstrase pentru ei s-a sterş cu desăvîrşire. Să stea şi cerşind la uşa ei, n-are să deschidă, grăi ea. Contele le luă întru cîtva partea. S-a întîlnit cu ei în Varşovia. Erau cu un tovarăş de surghiun de-al lor – cum îi spune? – Elga căzu şi ea pe gînduri – Oginsky! izbucni contele şi o privi iute. Ea nu se schimbă la față şi pronunță: - Toți soții fraților mei sunt răi, da ăsta e cel mai rău! – care? – Cel de care spuneai! –
Şi care era ăla? – Ei, Oginsky! – răspunse ea şi o uşoară zvîcnire a feței dădu pe față o emoție trecătoare.
Contele păşi spre fereastră şi privi înafară. Elga îl urmă, sprijinindu-şi brațul de umărul său. Contele rămase neclintit. - Starschensky, făcu ea, văd că tare te ai mai schimbat! Nu mă mai iubeşti, cum o făceai odată! Îmi ascunzi multe! Contele se întoarse şi spuse: - Păi, hai să vorbim, dacă tot asta vrei! Ştii de ştirbirea averii mele, ştii din ce cauză. Mai sunt şi alte păsuri pe care le țin în mine. Dacă cele petrecută mă copleşesc într-atît, e că nu mai puțin mă chinuie gîndul că toate astea doar eu mi le-am adus pe cap. Bineînțeles, de vină e şi uşurătatea cu care m-am ocupat de moştenirea tatălui meu; da’ poate că îs demn de osîndă de mai cu multă vreme în urmă, de cînd, căpos, deprins cu singurătatea, am cerut mîna unei fete îndrăgostite de lume, fără să-mi pese de direcția sentimentelor şi plăcerilor ei, fără să-mi pese, odată devenită femeia mea, că o condamn la o viață a cărei monotonie are să-i fie de nesuportat. – Starschensky! exclamă ea, şi-l mustră cu alintări. - Mi s-a oferit o slujbă peste hotare, continuă Starschensky, şi dacă stau să mă gîndesc mai bine, poate că s-ar cuveni să mă îndepărtez de țara tatălui meu pentru un răstimp mai mic sau mai mare. Ieri, încă, vedeam lucrurile mult mai negre. Dar reflectînd noaptea trecută mi-am dat seama că asta e hotărîrea cea mai bună. - Noaptea trecută, interveni Elga neîncrezătoare, noaptea trecută ai reflectat? Şi unde? La turnul ăla? Şi cum Starschensky făcu un pas în spate uluit: - Aşa-i c-am înțeles? urmă ea. De acolo te-ai pricopsit cu îngrijorările astea? Cu dorul ăsta de ducă? Şi cu tovarăşa ta de călătorie? A trebuit să-mi treacă pe la urechi zvonul că un om acoperit, probabil o drăguță foarte fericită, e dusă într-acolo, unde îți porți acuma în fiece noapte toată duioşia pe care la altar mi-ai făgăduit-o mie! Asta mi-e răsplata? - Haide! Se întoarse ea înspre copilul lipit de dînsa, haide! Suntem o povară pentru el! Şi-a făcut alți prieteni, nu-s de-o seamă cu noi ! Şi se răsuci să plece. Un rîs batjocoritor bubui din gura contelui de care el însuşi se înfioră de parcă i-ar fi aparținut altuia. Elga se întoarse. - Ştiam prea bine, spuse ea, că-i doar o glumă. Da’ nu-i nevoie să te oşteneşti tu ca să-mi dezvălui secretul turnului. Tre’ să văd cu ochii mei ce se ascunde acolo. Mi-o făgăduieşti? Contele se prăbuşi pe un pat şi-şi acoperi fața cu ambele mîini. Apoi auzi cum se deschide o uşă. Privind printre degete, o zări pe camerista nevestei sale care dădea să intre în capotul de noapte şi pe Elga care, cu o mutrişoară vicleană, îi făcea semne să se îndepărteze. Pe urmă Elga se apropie de pat şi luînd loc în apropierea soțului ei, îi zise: - Hai, Starschensky, să ne-mpăcăm! De cînd n-am mai vorbit între patru ochi! Apoi îşi apropie obrajii de ai săi şi îi puse mîna pe inima ei palpitîndă. Pe conte îl străfulgeră un fior. Sări în picioare negru ca iadul. Îşi îmbrînci soția şi fugi.
Bătu miezul nopții. Pretutindeni în castel era linişte. Elga dormea în iatacul său. Deodată simți că-i înşfăcată, zgîlțîită din somn, văzu la lumina lampei chipul bărbatului ei care, cu un felinar în mînă, îi porunci să se scoale şi să se îmbrace. La întrebarea ei: - Pentru ce? El răspunse: - Te-ai arătat dornică să afli secretele turnului. La lumina zilei nu-i îngăduit, dar dacă nu îi este frică de întuneric şi de aerul nopții, n-are decît să-l urmeze. - Nu cumva ți-ai pus în gînd să faci vreun rău? întrebă contesa; tare ciudat te-ai mai purtat ieri seara! - Rămîi aicea, dacă nu vrei să vii, făcu Starschensky şi dădu să plece. - Stai! strigă Elga. Dacă femeilor le e dat să se teamă, apăi eu una nu-s femeie! Şi, pînă la urmă, tre’ să termină cu nesiguranța asta! Poate te-ai cercetat pe dinăuntru, şi ti-ai dat seama. – Dacă vrei să te convingi, grăi Starschensky, ridică-te şi vino cu mine! Elga sări din pat şi-şi aruncă pe deasupra o blană de oaie. Se hotărîse să meargă, dar, între timp, se trezi copilul, care dormise în pat, alături de dînsa. Începu să plîngă. - Copilu-tu o să trezească pe toți din castel! spuse contele. Fără să spună un cuvînt, Elga ridică copilul, îl înfăşură într-o velință călduroasă şi cu fetița în brațe îl urmă pe soțul său care-i lumina calea.
Noaptea era rece şi întunecoasă. Ce-i drept, stelele licăreau cu miile cerul cernit, dar nu era nicio lună să lumineze drumeagul singuratec, doar lămpaşul contelui zvîrlea fîşii scurte pe pămînt şi pe frunzele cele mai joase ale hățişului adormit în miez de noapte.
Trecuseră de „grădina zoologică” numită aşa după numele vechii ei funcții şi ajunseră la acel donjon care fusese adevăratul țel al prenumblării lor. Contele se întoarse înspre soția sa şi cuvîntă: - Eşti pe cale să cercetezi tainele soțului tău. Vrei să-l prinzi asupra încălcării jurămîntului de căsătorie, vrei să-l ruşinezi în fața iubitei lui scîrnave. Este drept ca primejdia şi folosința să se afle în aceeaşi măsură şi de o parte şi de alta. Înainte să intri, jură-mi că nu te faci vinovată de acelaşi păcat, că tu nu eşti mînjită cu nelegiurea de care îl acuzi pe soțul tău. – Cauți să tragi de timp, grăi Elga. – Femeie! adăugă contele, revezi-ți în gîndire viața pe care ai dus-o şi dacă descoperi pe aceasta vreo pată, ca să nu spunem o înfierare, nu te mai încumeta să păşeşti între zidurile astea. Elga dădu să-l împingă pe conte pentru a intra. El îi ieşi iarăşi în față şi strigă: - Nu intri pînă nu-mi promiți! Pune-ți mîinile pe țeasta copilaşului tău şi jură! Elga îşi aşeză mîna dreaptă pe capul copilului adormit şi spuse: - Cît de zadarnic îmi pare jurămîntul ăsta, o ştii şi tu prea bine, îl întăresc care o fi şi el! – Opreşte-te! țipă Starschensky, e de-ajuns! Intră şi te uită!
Contele deschise. Urcară pe o scară îngustă, circulară care ducea către o uşă la rîndul ei închisă. Contele o desferecă şi pe aceasta şi pătrunseră numaidecît într-o odaie spațioasă a cărei parte interioară era delimitată printr-o cortină întunecată. Contele potrivi scaunele unei mese aşezate dinainte, aprinse cu felinarul său două lumînări de ceară din sfeşnice grele din bronz, scoase dintr-un sertar al mesei un caiet şi-i făcu semn femeii să ia loc odată cu el. Elga îşi roti privirile, fără însă să zărească pe cineva. Adăsta şi asculta.
Apropiind lumina, contele începu să citească din foile pe care le ținea între mîini: „Mărturisesc că am întreținut relații nelegiuite cu fiica starostelui Laschek, înainte şi după logodirea ei cu contele Starschensky. Unicul ei copil...” – Ce scorneală oribilă! răcni Elga țîşnind în picioare. Cine are îndrăzneala să mă acuze de asemenea lucruri? – Oginsky! zise contele. Ridică-te şi spune ce-ai jurat! Spunînd acestea, smulse cortina şi se ivi vederii un bărbat întins pe paie, legat de perete cu lanțuri. - Cine mă strigă? întrebă deținutul. - Elga e aici, zise contele, şi întreabă dacă-i adevărat că te-ai drăgostit cu ea. – De cîte ori tre’ s-o mai repet? spuse bărbatul întorcîndu-se cu lanțurile sale – Auzit-tu-l-ai? Se stropşi contele la soția lui care înlemnise şi deveni lividă. – Ia cheile de aici şi desfă-i legăturile bărbatului ăstuia! Elga şovăi. Contele dădu să scoată de tot sabia din teacă, iar ea îşi făcu zor. Lanțurile căzură răpăind, iar Oginsky păşi în față. - Ce vrei dumneata de la mine? zise el. – M-ai jignit peste măsură! grăi contele. Ştii prea bine cum răzbună bărbații şi nobilii jignirile! Ia lama asta, continuă el, scoțînd din manta o a doua spadă şi luptă-te! – Nu-mi place să mă duelez! spuse Oginsky – N-ai încotro! urlă Starschensky şi se năpusti asupra lui. Între timp, se auziră zgomote venind dinspre trepte. Elga care pînă acum stătuse ca țintuită, sărise acum la uşă şi încerca s-o deschidă, în vreme ce striga ca din gură de şarpe după ajutor. Starschensky o prinse chiar cînd ea punea mîna pe ivăr, o împinse pe femeie înapoi şi încuie uşa. Oginsky folosindu-se de clipele în care contele îşi găsise de lucru la intrare, deschise fereastra şi se aruncă. Nefiind o mare înălțime, Oginsky atinse solul nevătămat şi pe cînd contele se zori să ajungă de la uşă la fereastră, paşii celui fugit se pierdeau deja în depărtare.
Contele se întoarse acum la nevastă-sa. - Amantul tău a luat-o la sănătoasa, spuse el, dar tu nu-mi scapi! – Poți să crezi minciunile ăluia? se bîlbîi Elga. – Cred ceea ce ştiu, vociferă Starschensky, şi pecetea asemănării înscrisă în trăsăturile copilului ăstuia. Trebuie să mori, glăsui el, acum şi aici! Elga căzuse în genunchi. – Îndură-te de viața mea, strigă ea. Fă ce vrei cu mine! Alungă-mă! Repudiază-mă! Închide-mă într-o mănăstire, într-o închisoare pentru restul zilelor mele, dar lasă-mă să trăiesc! Să trăiesc! Contele pregetă un răstimp, apoi grăi: - Fiindcă îți prețuieşti mai presus de orice existența asta ticăloasă, spurcată, iacă-ți zic că e o singură cale ca să te faci scăpată. – Spune, spune! se jelui Elga. – Semnul ruşinii din căsnicia noastră e copila asta, spuse contele. Cine ştie dacă supărarea mea nu s-ar domoli, dacă moartea i-ar închide ochii. Suntem doar noi, nu ne vede nimeni, noaptea şi întunecimea învăluie fapta. Du-te şi omoară pruncu’ ! – Cum, eu? țipă Elga. Să-mi omor copilaşul? Monstrule! Mîrşavule! Ce crezuşi despre mine? - În cazul ăsta! strigă Starschensky şi ridică sabia căzută la podea. – Stai, țipă Elga, stai! O fac! Se năpusti peste copil şi-l apăsă peste sînii ei, acoperindu-l cu lacrimi. – Mai stai? urlă Starschensky şi făcu un gest înspre ea. – Nu, nu! strigă Elga. Doamne Dumnezeule, iartă-mă pentru ce am de gînd să fac, şi nu mă îndur! Iartă-mă pe mine, nefericita! Şi se porni iarăşi să-şi strivească copilul de pieptul ei; cu ochii întorşi luă un ac care-i ținea blănurile laolaltă; unealta licări, brațul înarmat – Stai! urlă brusc Starschensky. – Asta am vrut să mai văd: dacă mai ai în tine o simțire demnă de lumina zilei! Da’ nu cunoşti decît pîcla şi noaptea! Copilu-tu n-o să moară, tu, însă, neruşinato, da! Şi cu asta îi vîrî într-o parte sabia, iar sîngele îi țîşni şuvoi şi se prăvăli peste copilul nevătămat.
Noaptea aceea fu una de spaimă pentru locuitorii din împrejurimi. Speriați de un roşu aprins ridicat la cer, o luară la goană şi zăriră donjonul vechi din partea apuseană a zidului „grădinii zoologice” din castelul lui Starschensky cuprins de flăcări luminoase. Toate strădaniile de a-l stinge fură în zadar; nu după mult timp nu mai rămasese decît zidurile negre acoperite de ruinele arse şi fumegînde. Au vrut să-l trezească pe conte; lipsea dimpreună cu nevasta şi copilul. Cercetară locul incendiului, găsiră într-adevăr oase omeneşti, să fie însă rămăşițele a trei oameni?
Însă cu risipirea aceleaşi nopți, nevasta unui cărbunar se simți cea mai fericită dintre muritori. Căci, pe cînd dormea alături de bărbatul ei, se auziră bătăi în uşa căsuței. Se sculă şi deschise, şi în lumina zorilor zări dinaintea sa un copilaş cam la doi ani care, în loc de haine, era înfăşurat într-o velință mare, cu un cufăraş lîngă ea. O dată deschis, se ivi mai mult aur decît şi-ar fi putut închipui cei doi laolaltă. Se găsiră şi cîteva rînduri scrise în care grija copilului le era încredințată şi li se promitea în viitor alte sume de bani.
După două zile, contele îşi făcu din nou apariția în mijlocul alor săi, însă doar pentru a se găti de un drum la Varşovia. Sosit acolo, ceru şi primi o audiență personală la rege care la terminarea acesteia plecase de acolo vizibil zguduit, poruncind să fie chemat cancelarul căruia îi ceru să tocmească nişte scrisori deschise prin care contele Starschensky, ultimul din familia sa, îşi cedează toate drepturile asupra pămînturilor sale.
Moşiile au fost în parte vîndute, cîştigul folosit pentru plata datoriilor, iar restul dăruit pentru ctitorirea unei mănăstiri care se înalță nu departe de locul unde se afla turnul ars. Iacă-tă povestea mănăstiri.” încheie călugărul.
- Da’ ce s-a ales de conte? – întrebă unul din străini.
- V-am prevenit dintru-nceput, spuse călugărul, să nu puneți nicio întrebare cînd termin, dară voi tot nu vă lăsați!
Nenumărate servicii divine fură ținute întru liniştea acelora care au fost secerați în mijlocul păcatelor lor de un năvalnic act de violență; întru iertarea nefericitului care într-o grabă blestemată a pedepsit printr-o nelegiure nelegiurea. Contele se călugărise în mănăstirea ctitorită de el. La început găsi alinare în tihna vieții monahale, în monotonia actelor de căință. Timpul însă, în loc să tocească ghimpele îi da pe față tot mai cumplit fapta sa. Deasupra lui se pogorî duhul familiei sale care-l îmbrîncea la fapte, iar singurătatea celulei sale îi deveni izvor de chinuire. Chinuit de spirite şi mînios pe sine însuşi lumea se păzi mulți ani de dînsul ca de un nebun. În cele din urmă vindecat, colinda pe timpul zilei prin împrejurimi; toate treburile îl înviorau; îşi încerca puterile cu copacii codrului. Doar noaptea, în ceasul, în care se făcuse acea faptă de tristă amintire, primul de după miezul nopții, cînd începea ceremonia funerară – pînă aici apucase să ajungă în istorisirea sa, cînd fu întrerupt de primele note ale corului mănăstiresc care răsunară pînă aici, şi tot atunci răsună un ceas.
La primul gong, călugărul se înfioră. Genuchii săi începură să se înmoaie, dinții să-i clănțăne, părea gata să se prăbuşească, cînd deodată se deschise uşa, iar abatele mănăstirii, cît se poate de drept, avînd pe piept crucea strălucitoare a demnității sale, păşi peste prag:
- Pe unde umbli, Starschensky? strigă el. E ceasul căinței tale! Călugărul se tîngui şi încovoiat asemeni unui animal rănit, se îndreptă cu ocoluri largi, aidoma unui cîine care se teme să fie lovit, înspre uşa pe care abatele o lăsă liberă ferindu-se într-o parte. Odată ajuns acolo, călugărul țîşni ca o săgeată, iar abatele urmîndu-l, închise uşa.
Încă mult timp după aceea auziră străinii cîntul corului pînă cînd se molcomi în liniştea nopții, iar ei căutară să se aciueze pentru o scurtă odihnă.
Dimineața îşi luară adio de la abate, mulțumindu-i pentru primirea ospitalieră. Cel tînăr se încumetă să întrebe de călugărul din noaptea trecută la care prelatul, fără să răspundă, le ură călătorie plăcută.
Se porniră spre Varşovia cu făgăduiala ca la întoarcere să se intereseze de soarta călugărului pe care îl recunoscuseră ca fiind Starschensky. Dar răpiți de treburi fură nevoiți să ia alte căi către casă, iar despre călugăr şi mănăstirea Sendomir nu mai aflară niciodată nimic.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!