poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 639 .



Spre "Þara Făgăduinței"...
proză [ ]
fragment din romanul "Nunta șacalilor"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2012-12-16  |     | 




Nu se poate spune câtă vreme a zăcut așa inconștient în arșița asta cumplită a Soarelui cu capul ascuns în nisip. Aici, în inima pustiului, nici măcar morgana nu s-ar învrednici să-i amăgească speranțele. Din pricina fierbințelii ori pentru că nu mai băgase în gură nimic de ceva timp i se păru că aude ceva ca un susur cristalin și parcă simți cum o adiere îi mângâie blana. Deschise un ochi și, speriat, îl închise imediat la loc. Să fi scăpat în sfârșit... oare a părăsit tărâmul ăsta de coșmar? Cum o fi pe aici?
Curiozitatea îl face să mijască din nou ochii și ce i se arată vederii e curată minune. O fântână cu apă limpede și rece țâșnește în fața sa, ca un mic gheizer, la numai câțiva pași. Privește cu lăcomie ca și cum ar sorbi din ea și, mare ciudățenie, setea treptat i se potolește, la fel și foamea, iar arșița parcă dispare un pic câte un pic. A pierdut orice legătură cu trecutul, habar nu mai are cine este. Nu apucă însă să-și termine gândul că dinspre izvor o voce-i șoptește: „Numele tău este Ehsom! „
Nedumerit și contrariat privește în toate direcțiile dar, jur împrejur, numai pustiul. Un pic speriat se ridică în picioare, își aruncă ochii-n zare, vrând să afle cine vorbește, dar vocea îl oprește. „Nu mai căta, nici aici nici în depărtare, fiindcă nu mă poți vedea, eu sunt Cel Ce Este! Ai un drum lung și anevoios de străbătut… Îți poruncesc să ai grijă de copii mei rătăciți și să mi-i aduci acasă!” Și mai intrigat gândi că nici nu se prea pricepe la asta, a mai adunat el și călăuzit turme de oi, dar copii… Nu mai apucă să dea glas gândului și să spună că nu înțelege nimic, că treaba asta nu e de el. Din toate părțile se porniră să se târâie către izvor zeci, sute și mii de șerpi și șerpișori unii mai colorați și mai sclipitori decât alții. Era o așa viermuială că nu mai aveai unde să înfigi un ac. El la mijloc, cu inima cât un purice, prizonierul lor.
Cu capetele ridicate, viu colorate și pictate în dungi, ochii ficși de un căprui închis ce parcă ar dori să îl hipnotizeze, își îmbățoșază solzii de pe spinare, se proptescîn pinteni și aruncă, amenințător, limbile bifurcate către el. Pe unde cutreierase mai văzuse astfel de arătări, dar alea fugeau și se piteau când încerca să le amușineze. Ãștia nu au pic de teamă, te privesc obraznic fără nicio sfială de parcă abia așteaptă să te înfulece. La fel ar face, oare, și dacă ar vedea niște crocodili? Simte cum îl cuprind fiorii și i se zburlește blana pe spinare; ar vrea să-i răspundă Vocii că el e lup și nu e în obiceiul lui să facă asta, că nici măcar nu le știe graiul. Nu mai apucă însă căci, făcând abstracție totală de el, Vocea se adresează direct lighioanelor: “Eu l-am luat pe tatăl vostru din cealaltă parte a Marelui Fluviu și l-am purtat prin părțile astea să mă slujască. Eu i-am înmulțit sămânța și i-am promis că fiii lui vor fi, într-o zi, și copii ai Mei. Știu câte ați pătimit! Vă ofer un loc numai al vostru, o țară minunată pe care n-ați muncit-o, cu cetăți pe care nu le-ați zidit, cu păduri și pomi pe care nu i-ați sădit… O țară plină de grâu și de must. Pentru toate acestea, Vă cer credință!”
La auzul acestor vorbe cel mai fioros dintre șerpi, o cobră uriașă, ce ar fi putut înghiți ușor o căprioară, se zburli, își arătă colții sub care se umflau înspăimântătoarele pungi cu venin și începu să-și sune aprobator clopoțeii. Toți ceilalți interesați de ofertă îi răspunseră cu sâsâituri și fluturări din coadă, ca și cum și-ar fi scris în aer mesaje secrete numai de către ei înțelese. Se dezlănțui o vânzoleală de nedescris în care unii se încolăceau peste ceilalții, vrând să ajungă mai în față, pentru a afla mai multe; alții își scuipau pe jos veninul, dorind să își exprime deplina lor mulțumirea pentru cele auzite. Cei mai mari îi ridicară pe sus pe cei mai mici, să fie și ei părtași la această minune și să o țină minte.
Se părea că nimic nu o să mai potolească entuziasmul iscat, dar din senin fântâna încetă să mai țâșnească și în locul ei apăru o oază de apă în care, înfierbântați și setoși, se repeziră cu toții. Ce se petrecu în adâncurile ei nimeni nu poate spune, dar după o vreme apa începu să capete o nuanță roșiatică iar la marginile ei, din loc în loc, își făcură apariția primii supraviețuitori ai acelei nemaivăzute colcăieli. Turmentați de cele petrecute, cu sângele mai rece ca gheața, șerpii continuară să iasă încolonați, unul după altul, abia târându-se ca niște drogați, cu ochii ațintiți tot înainte către Soare. Lupul o luă înainte ducând cu el Vocea, iar după el se înșiruiau toți cei care o auzeau. În urma șerpilor, pe locul ispititoarei oaze, rămase o baltă infestă, mocirloasă și urât mirositoare.
Mersul, la început vesel și vioi, a devenit treptat tot mai îngreunat pentru că drumul era din ce în ce mai vălurit, trebuind să urce și să coboare, una după alta, dunele de nisip. Pentru orientare aleseră linia înălțimilor cele mai mici și o ținură tot așa șase zile și șase nopți neîncetat, iar în a șapta zi făcură popas. De atâta oboseală căzură cu toții ca morți și abia către seară reușiră să se ridice și să pornească mai departe. Au mers și au tot mers până au pierdut șirul zilelor, dar când se opriră din nou erau atâta de însetați și de flămânzi că nici nu mai resimțeau oboseala. Le ghiorțăiau mațele că aproape nu se putură odihnii, iar seara înainte de plecare unii începură să se cam codească, să sâsâie înfundat și să se vaite că nu mai pot, că ar trebui să mai rămână pe loc o zi; cei mai neputincioși gândeau că nu ar fi târziu să renunțe și să se întoarcă la găurile lor strâmte și sărace, dar sigure, pe care le-au părăsit.
Cum cei mai mulți însă se urniră, restul nu avură ce face și o porniră, târâș grăpiș, după ei. Fiecare se gândea, privind chiorâș în jur, la țara aia îndepărtată. Când vor ajunge totul, totul va fi numai al lor. Dar oare laptele o fi destul de alb și mierea suficient de dulce? Da aur o fi din belșug să-și facă fiecare câte podoabe vor? Dar cu cei care o stăpânesc acum ce-or să facă; or să-i primească ei așa de bunăvoie, nu vor invoca dreptul primului venit? Aaa… păi nu merge așa, dacă vor îndrăzni să li se împotrivească întâi îi vor dezbina și apoi îi vor înghiți pe unul câte unul! Sau mai bine îi vor lega în lanțuri și îi vor pune să le muncească, doar pentru un pic de hrană, ca sclavi. Asta drept compensație pentru cât au trudit și ei la crocodili! Și apoi, crezi că or să ajungă toți până acolo? Mai mult ca sigur că jumătate or să piară pe drum și partea lor… Luați cu gândurile nici nu băgară de seamă cum a trecut timpul și s-au mai apropiat cu un pas de ținta mult râvnită. Seara porniră mai hotărâți să străbată, cât se poate de rapid, următoarea distanță care îi aștepta.
La popasul următor erau așa de epuizați că nu a mai fost chip să-i facă să meargă mai departe. Cei mai rebeli se luară la ceartă, vociferând că orice continuare a drumului e o nebunie, aproape moarte curată; că oricât de rău o duseseră era mai bine înainte decât acum. Începură să dea vina unul pe altul, și apoi cu toții, să-l suspecteze pe lup că ar fi rătăcit drumul, că habar nu ar avea unde îi duce. Bătrânii se adunară la sfat, hotărâți să își aleagă altă călăuză care să îi conducă înapoi. Se certară toată ziua, dar cum nu se puseră de acord asupra celui mai potrivit să le fie șef porniră, totuși, mai departe. Se mai înseninară când văzură deasupra lor un nor, care se deplasa odată cu ei, protejându-i ca o umbrelă de arșiță.
Se târâiau și se întrebau dacă sunt ei destul de puternici încât să-i învingă pe cei care vor îndrăzni să li se opună. Pentru asta, mai întâi, ar trebui să le clatine încrederea în sine, să-i pună pe gânduri, să-i decumpănească și sperie cu noblețea originii lor alese. Dar oare cine vor fi fiind ei? Cum cine… trebuie să fie cineva de soi dacă Vocea, dintre atâtea neamuri, i-a ales tocmai pe ei. Poate că ar trebui să-l pună pe șarpele cu două capete să le scrie o istorie, una inventată bineânțeles. Și neapărat să scrie acolo că ei sunt fiii legitimi ai Vocii care veghează asupra lor ca nimic rău să nu li se întâmpe. Da, da… păi cine să aibă curajul să se pună cu Vocea! Să ajungă întâi acolo și apoi vor vedea ei ce este de făcut. În primul rând își vor delimita terenurile, ca să se termine cu colcăiala asta. Și să te ții viață… toată ziulica trândăvind cu burta la soare! Vor bate monedă de aur și își vor face armată plătită, să îi țină în ascultare pe truditori. Și, cine știe, poate îi vor supune și pe ceilalți din jur, le vor lua pământurile, bogățiile… Da, da… Și le vor spune proștilor ălora că au venit să-i elibere! Ba își vor face, poate, chiar și un regat sau, de ce nu, o împărație. Thii… Împărația Șerpilor! Și în central Împărăției, pe un deal proeminent, vor ridica cel mai mare Templu din câte s-a văzut vreodată. Acolo vor pune la adăpost și la păstrat Vocea. Că doar de ea depinde totul! E bine să o ai la îndemână, nu știi când ai nevoie. Da ea, Vocea, o să-i lase în pace să facă ce vor dori ei? Păi atâta îi trebuie… dacă se pune cu ei or să-i astupe gura și or s-o înlocuiască cu una de-a lor care să aibă, neapărat, dinți de aur și să spună numai ce vor ei. Când răsări pentru a patra oară Soarele pe cer se opriră, la umbra unei dune de nisip, să se mai odihnească
Deși nu parcurseseră cât trebuia Lupul, la fel de flămând și însetat, nu mai avu ce face și se opri și el. Mai ales foamea era cumplită! Încercă să închidă ochii, dar băgă de seamă că aproape mai nimeni nu doarme. Ochii tuturor erau îndreptați către cloaca șerpoaicelor, așteptând să lepede și să îngroape ouăle. Ba unii mai lacomi înghițeau puii imediat cum se nășteau. Urmau la rând bătrânii muribunzi și cei cu răni ori foarte slăbiți. Văzu chiar capetele unui bicefal cum se mâncau între ele. Hotărî ca de acum încolo la culcare, pentru mai multă siguranță, să traseze în jurul său un cerc. Și bine făcu, când se trezi întâlni în jurul său priviri piezișe dușmănoase ori altele atât de pofticioase că nu mai avu curajul să se ridice. Se gândea ce e de făcut dar tocmai atunci, din senin, se porni o ploaie torențială. Și să vezi minune, odată cu stropii de apă cădeau din cer mii de broscuțe, una mai grăsună și mai gustoasă ca alta. Se dezlănțui ospățul și două zile băură și mâncară pe săturate.
Dar cum un noroc nu vine niciodată singur în timp ce privea adăpostit sub o lespede de piatră văzu cu uimire cum șuvoaiele de apă, cărând nisipul, descoperiseră, chiar pe locul în care se afla, o tăbliță pe care era pictată, sub forma unui peisaj în relief, o hartă viu colorată. În interiorul conturului erau șesuri verzi, cu dealuri pline de viță de vie și cirezi, munți străbătuți de ape iuți în care înotau bancuri de pești ce se revărsau într-o alta mai mare; pomii erau plini de floare și de roade, iar din coaja lor se scurgea smirnă și miere. O ridică deasupra și printr-un semn ceru liniște, apoi o arătă tuturor. Înțelegând că, în sfârșit, e un semn că mergeau pe direcția cea bună și că așa arăta țara ce îi aștepta începură cu toții să sâsâie de bucurie, să se încolăcească și să dea din coadă fericiți; cei mai expansivi dintre ei, cu toată oboseala, încinseră o horă înfocată în jurul tăbliței cu harta. Puiandrii nu se lăsară mai prejos și se luară la hârjoană, întrecându-se care dintre ei să arunce mai departe cu salivă; cei mai tinerei și înfierbântați se drăgosteau, pe față, în văzul tuturor.
Și astfel petrecură aproape întreaga noapte! Când își reveniră din această euforie îngenunchiară cu toții și privind către astrul zilei mulțumiră, adresând un gând curat Vocii care avea grijă de ei și le făgăduise un asemenea dar. Apoi, deși un pic cam obosiți după atâta petrecere și cu burțile pline, reluară, totuși, marșul pe mai departe. Și au mers așa multe zile și nopți de-a rândul, că nici nu se mai știe când cei mai simandicoși dintre șerpi începură să cârcotească și să facă nazuri că broaștele nu sunt suficient de fragede și că ar mai vrea și altceva ori că apa de ploaie e cam sălcie și insuficient de rece și de limpede. Lor li se mai adăugară și alții cu pretenții, care începură să pună în dreapta și în stânga tot felul de întrebări legate de cel care o să fie căpetenia supremă și de celelalte funcții importante din țara aia de poveste. Privind din înălțime Soarele arunca săgeți dojenitoare către ei, dar cine să-l bage în seamă.
Lupul le tot asculta lamentările dar continua să-și vadă tăcut de drum, prin exemplul său, trăgându-i și pe ceilalți după el. Observase că, de la o vreme, în fiecare noapte o stea strălucitoare clipea pe cer parcă arătându-i drumul de urmat. Până într-o sâmbătă când sfatul bătrânilor hotărî că trebuie să se schimbe ceva. Nici nu apucară, însă, să își formuleze bine revendicările că din cer se porni, iarăși, o ploaie, de această dată, cu melci și prepelițe. Mâncară cu poftă, pe îndestulate și, nemaiavând ce zice, porniră mai departe. Se gândeau la vremurile de odinioară când se speteau muncind pentru alții, cine au fost, ce viață nenorocită duceau și cât de bine le era acum. Dacă drumul ăsta nu ar fi fost… Cum dădură peste un câmp de cactuși, iar nisipul era tot mai fierbinte și calea încă lungă pe unii începu să-i cam apuce lenea și toropeala. Sâsâiră, jeluindu-se cum că ar avea cine știe ce nevăzute răni ori că s-au cam îngreunat de atâta mâncare și că mai bine ar fi să se oprească aici pentru o vreme; iar, dacă va mai fi cumva cazul, să reia drumul anul următor. O viperă cu corn țipă în gura mare că, prins cu drumul ăsta, iubitul ei o neglijază și o să rămână fată bătrână. Alta o susținu că nu mai poate să-și care copilul în spinare. Un boa mai îndrăzneț își dădu cu părerea că nu ar fi cine știe ce dacă i-ar cere Vocii să le dăruiască aici un colțișor din acel rai promis. Propunerea stârni un asemenea entuziasm încât, cu mic cu mare, o aprobară pe loc în unanimitate.
Și fericiți, nevoie mare, care de care mai vesel, se puseră pe petrecut cu strigături de bucurie, cântece și joc. Se mâncă și bău în asemenea hal că unul adormi cu prepelița în gură! Cei mai în putere se retraseră pe unde găsiră și plini de tandrețuri se drăgosteau pe săturate încât, ce să mai vorbim, se porni marea colcăială. Nu se știe cât a durat dar, după o vreme, băgară de seamă că a cam început să li se împuțineze bunătățurile. O lăsară ei mai moale cu ospățul dar, cum din cer nu mai pica nimic, cei flămânzi începură să fure resturi de pe la care mai păstraseră. Apa se bea cu porția și chiar se ajunse la încăierări pentru vreun picior ori aripioară. Cu fiecare zi care trecea foamea și setea deveneau tot mai greu de suportat. În aceste condiții chiar nu mai era chip să pornească mai departe. Ședeau mai tot timpul tolăniți și dormitau sub arșiță. Pielea li se usca și deși încă nu venise vremea începură să năpârlească. Fiecare se gândea ce e de făcut și cum să iasă din această grea situație. Deși încă nu aveau curajul să o spună toată vina căzu asupra Vocii care, după ce îi ademenise până aici, acum îi abandonase.
Curând această nemulțumire surdă căpătă glas și se transform într-o adevărată revoltă. Un șarpe mai bătrân, care văzuse și pătimise multe, încerca în zadar să îi liniștească cu mustrări blânde, pentru dezmățul și nerecunoștința lor. Acuzațiile deveneau însă tot mai vehemente, iar larma nemulțumirii generalizate aproape că nu mai înceta. Celui mai mic și mai veninos dintre ei, pe nume Vidad, îi veni deodată strălucita idée că dacă Vocea i-a părăsit atunci singura soluție care le mai rămânea era să ceară ajutor la altcineva. Fără prea multă tevatură, se puseră de acord că cea mai potrivită pentru asta era Luna, care în fiecare noapte le lumina drumul și nici nu îi ardea așa ca Soarele. Zis și făcut, de la vorbă la faptă nu mai fu decât un singur pas, noaptea următoare îngenuncheară cu toții privind către ea și, cu săsâituri tânguitoare, o declarară stăpâna lor, cerându-i protecția. Vidad le spuse că, pentru a fi cât se poate de convingători, s-ar cuveni să îi trimită și o jertfă. Tocmai șarpele care, adesea, îi mustra avu marea cinste de a fi ales drept ofrandă! Îl luară pe sus, îl așezară pe o lespede și îl uciseră, sfărâmându-i capul, în aclamațiile tuturor.
Ehsom, care fusese plecat undeva în pustiu să se roage pentru iertarea lor, când reveni și văzu grozăvia, în hohote de plans, își smulse părul și se învinovăți că nu a fost acolo să îi oprească. Se îndreptă spre locul sacrificiului hotărât să încerce să invoce, de acolo, îndurarea Vocii. Dar când ajunse descoperi că cineva, nu se va ști niciodată cine, înghițise ofranda. Simțind cum i se moaie picioarele, se așeză pe piatră, scoase tăblița și începu să privească în gol, neputincios, la țara ce acum părea de neatins. Când își reveni din meditație descoperi, cu stupoare, că pe tăblița de piatră, undeva la vărsarea unui fluviu în mare, era un contur al unei insule stâncoase, aride și neprimitoare. Exact în mijlocul ei sta scris cu majuscule INSULA ȘERPILOR!
De atâta supărare și desnădejde îl apucă o stare de leșin că scăpă tăblița în nisip. Un șarpe ce se tot încolăcea printre picioarele sale o ridică, o privi uluit și o arătă mulțimii. O clipă rămaseră cu toții, înmărmuriți de surpriză și se descătușă infernal. Cel mai cumplit urlet, auzit vreodată de un muritor, fu slobozit și el se ridică până la cer. Aruncând pe gură flăcări, cu o ferocitate de neimaginat, se repeziră asupra bietului lup, îl paralizară cu tot veninul de care erau în stare, îl sfâșiară în mii de părticele și îl înghițiră bucată cu bucată.
Aproape instantaneu, însă, un tunet cutremură deșertul și după el se porni întreaga canonadă. Cerul se umplu de fulgere ce izbiră violent pământul, peste care apoi se prăvăli un ocean nimicitor de pietre și foc. Peste această revărsare de magmă aprinsă se dezlănțui potopul, șuvoaie de apă amestecate cu nisip măturară pustiul prefăcându-se într-o Mare Roșie care înghiți totul. Nu se știe dacă a mai scăpat cineva! Dar dacă, totuși, vor mai fi existat cumva supraviețuitori, aceștia, sigur, au fost împrăștiați în toată lumea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!