poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1857 .



Sorel-superbăiețel și Anița - superfetița
proză [ ]
fragment
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [DIACRITICUS ]

2010-05-03  |     | 



Prima zi de școală. În clasă e gălăgie iar copiii se reped care mai de care să-și ocupe locurile în băncile care miros a vopsea proaspătă.
Răsete și chiote de bucurie, pentru unii – regrete, pentru alții.

În a doua bancă, pe rândul de la geam, un băiețel și o fetiță. Sunt singurii care nu au ghiozdane.
Băiețelul este atât de slab că i se văd oasele iar părul blond ținut mândru sub formă de creastă cu țepi, îl face să arate tare haios.
Niște ochelari ciudați, triunghiulari, cu ramă roșie îi dau un aer de copil cuminte. La mijloc, deasupra nasului, ceva ca un buton mare și galben atrage privirile.
Colega lui de bancă pare că este opusul. Dolofană, cu ochii mici și oblici și părul roșcat prins în coadă, chiar în creștetul capului.
În timp ce toți copiii vorbesc, țipă și se agită de parcă ceva important avea să se petreacă, cei doi, Sorel și Anița, nu scot nici măcar un cuvânt.
Când ușa se deschise și doamna învățătoare apăru în prag, se făcu liniște.
Bună ziua, copii! spuse cu autoritate învățătoarea.
Copiii răspunseră într-un cor dezorganizat de „bună ziua”.

Sorel devine agitat, se uită la Anița și îi șoptește.
-Suntem în catalog?
-Trebuie să fim, răspunse Anița.

Învățătoarea se așează la catedră și cu un gest sigur deschide catalogul...

-Cred că este cazul să ne cunoaștem, copii!
-Când vă auziți numele de familie, spuneți prezent, că să știu că sunteți aici și...să vă văd.
-Andrei
-Antonescu
-Axinte
-Bratu...
După ce învățătoarea termină de citit, se uită fix spre banca în care stăteau Sorel și Anița.
Voi, picilor? V-ați auzit numele? Parcă n-ați spus prezent! Ia să mă uit...Cum vă spune vouă?
-Sorel, Anița, spuseră copiii atât de încet, încât învățătoarea abia îi auzi.
-Ce ciudat, zise învățătoarea. Sunteți chiar la final în catalog. Parcă cineva a adăugat numele voastre. Și nu scrie decât Sorel și Anița, de parcă n-ați avea nume de familie. Poate că părinții v-au înscris la școală în ulima clipă. O să vorbesc cu directorul să văd ce e cu voi.
Toți copiii erau cu privirile ațintite către banca celor doi.
Anița se aplecă spre urechea lui Sorel și îi spuse:
-Crezi că trebuie să mai venim și mâine la școală?
-Da. Altfel cum ne îndeplinim misiunea?Trebuie să fim ca toți ceilalți copii. Să învățăm bine și să facem tot ce spune învățătoarea, șopti Sorel.

-S-a întâmplat ceva, Sorel? spuse curioasă învățătoarea care îi văzuse pe cei doi șușotind.
-Nu doamnă, se fâstâci copilul.
-Copii, pentru că astăzi este prima zi de școală nu vom sta foarte mult. Am vrut să vă cunosc, să vă văd iar voi, la rândul vostru, să știți cine vă va fi învățătoare. Numele meu este Andreea. Nu mă supăr dacă-mi spuneți pe nume, important e să ne înțelegem.
Ne vedem mâine dimineață, la ora 8, copii! Bună ziua!
Același cor dezorganizat de bună ziua care o întâmpinase în urmă cu o oră, o petrecea acum spre ieșire pe învățătoarea care părea mulțumită de prima întâlnire cu copiii.

Curtea școlii era plină ochi și abia te puteai auzi om cu om din cauza gălăgiei. Copii mici, mari, părinți, bunici, toată lumea era agitată, așa cum se întâmplă când începe școala. Reîntâlniri cu vecini de cartier, noi prietenii ce se leagă.
Sorel și Anița se amestecară pentru câteva secunde printre elevii din curtea școlii și ieșiră aproape neobservați în stradă.
Anița se întoarse brusc spre Sorel:
-M-am speriat foarte rău. Am crezut că nu suntem în catalog, spuse fetița.
Sorel, destul de surprins, nu mai așteptă o altă replică:
-Ai uitat complet cine suntem și de ce am venit aici? Doar putem face lucruri pe care ei nu le pot face, știi asta! spuse Sorel,în timp ce arăta cu degetul către acel buton galben aflat în mijlocul ramei triunghiulare a ochelarilor.
-Ah, transfobutonul, asta era! Dar cum ai făcut totuși. Știam că rolul lui e altul...
-Nu Anița, nu! Nu ți-am arătat transfobutonul, ci îți arătam spre capul meu, încercam să-ți spun că am avut inspirația să mă furișez în cancelarie și să scriu numele noastre în catalog!, spuse ușor enervat Sorel.
-Bravo, până acum totul a ieșit perfect! Suntem în clasa întâi și de mâine poate ne facem și prieteni, spuse Anița.
-Mai ușor cu prieteniile. Cred că e mai bine să avem încredere doar în noi, altfel...totul e degeaba, se repezi Sorel.
-Pe Acoperia nu există neîncredere, oftă Anița.
-Știu asta, zise Sorel. Numai că acum noi suntem aici și avem al naibii de multe de făcut.
În timp ce vorbeau, copiii mergeau încet pe stradă și priveau casele pe lângă care treceau și oamenii încruntați ce le aruncau priviri aspre.
-Unde stăm? întrebă Sorel ca pentru sine dar privind către Anița.
-La Pavilion, nu?
-Trebuie să ne asigurăm că avem toate condițiile. E nevoie de spațiu și în plus nu trebuie să fie o zonă prea circulată, adăugă Sorel.
-Hai să mergem acolo! Dă-mi mâna!, ordonă Sorel către Anița.
Cei doi închiseră ochii și după câteva secunde în locul unde stătuseră era doar un norișor de praf de culoare mov.
____________--
Pavilionul era o clădire aflată în construcție, undeva la marginea orașului. Fusese abandonată de când proprietarul ei se îmbolnăvise. Doar câțiva câini vagabonzi își duceau zilele în zonă, răscolind cele câteva mormane de gunoi adus de locuitori.
Pavilionul trebuia să fie o clădire unde să se organizeze expoziții. Acum era doar un monstru de beton.
____________________________
Cei trei maidanezi care trăgeau de zor de o sacoșă cu resturi de mâncare o luară la fugă lătrând aiurea. Afară era încă lumină iar soarele făcea ca Pavilionul să arate într-un fel ciudat: umbrele stâlpilor de beton se proiectau pe terenul cu iarbă uscată și păreau ca niște paznici uriași și înfricoșători.
Un nor de culoare mov și o mică furtună de praf, iar cei doi copii apărură în partea din spate a Pavilionului.
Îmbrăcați în haine de școală, Sorel și Anița se țineau încă de mână.
-Gata, aici este!, exclamă Sorel
Copiii cercetară din priviri zona iar Anița se duse deja către ceea ce ar fi trebuit să fie intrarea, de fapt, o arcadă din beton armat, de un gri sumbru.
Sorel o ajunse din urmă și amândoi intrară înăuntru.
-Pare un loc bun. Nu degeaba ni l-a recomandat Dom. Hai să ne așezăm, spuse Sorel.
-Vreau să fii atentă la min e! Trebuie să facem lucrurile exact cum s-a stabilit. N-avem voie să greșim!, adăugă băiețelul în timp ce din buzunar scoase o hârtie electrică, adică o hartie care părea făcută din lumină de neon. El începu să se uite peste acea hârtie ciudată și adăugă:
-Noi trebuie să cercetăm meseriile și să găsim cei mai buni oameni din fiecare meserie de pe Pământ, să-i aducem aici și apoi să organizăm transportul lor către Acoperia. Avem trei luni pământene la dispoziție dar Dom a scris aici că dacă reușim mai repede este și mai bine.
-Propun să începem cu învățătorii pentru că suntem aproape de ei, sări în ajutor Anița.
-Nu te grăbi, o calmă Sorel. Vreau să fii atentă la tot ce-ți spun pentru că mă bazez pe tine. Eu mă voi folosi de transfobuton pentru a intra în pielea oamenilor cu diferite meserii iar tu va trebui să joci rolul unei fetițe drăgălașe. Þi se pare greu?, întrebă Sorel
-Nu te voi dezamăgi, spuse Anița.
-Așa sper și eu, zise Sorel. De acord să începem cu învățătorii și profesorii. Apoi avem nevoie de un doctor, un fermier, un judecător și...pentru început ajunge.
-Cât mai poate rezista Acoperia fără meserii?, interveni Anița.
-Probabil cel mult 6 luni, o lămuri Sorel.
Acoperia putea fi considerată o adevărată planetă a fericirii pentru că nimeni nu muncea. Era planeta oamenilor fără serviciu. Invenția profesorului Dom, telemagia, i-a transformat pe locuitorii Acoperiei în cei mai leneși și nepricepuți oameni. De fapt era vorba de un aparat care putea aduce instantaneu orice produs aflat pe planetele din sistemul solar. Adică puteai să ai orice, fără să faci nimic. Numai că, după un trai de 1500 de ani, un eveniment groaznic avea să pună capăt acestei perioade. Un fiu vitreg de-al profesorului Dom, răzbunătorul Sirax a găsit în casa tatălui său schema de construcție a receptoarelor telemagice. Supărat că nu a fost inclus în Marele Testament Dom și că lui nu i-a lăsat nimic moștenire, Sirax a decuplat sistemul telemagic. Întreaga planetă funcționa acum datorită acumulatoarelor magice care mai aveau puterea să țină în funcțiune sistemul pentru câteva luni.

Curtea din fața școlii era din nou plină de copii. Grupuri gălăgioase erau răspândite peste tot. A doua zi de școală avea să înceapă în câteva minute.
Undeva în spatele sălii de sport a școlii, printre niște magazii în paragină, se făcu un nor mic de praf de culoare mov. Sorel și Anița apărură relaxați, ținându-se de mână.
-Sper să nu ne fi observat cineva. Să ne grăbim fiindcă deja e târziu, spuse băiețelul.
Cei doi plecară spre intrarea din față, de unde se și auzea multă gălăgie. Câțiva copii i-au observat și au început să strige:
-Hei, hei, uite-i pe copiii fără nume!
Anița și Sorel merseră chiar în grupul noilor colegi de clasă pe care îi cunoscură cu o zi înainte.
-Ba avem nume, de ce spuneți că nu avem! Eu sunt Sorel iar ea e Anița, spuse supărat băiețelul. Vocea lui sigură îi făcu pe colegi să înceteze.
Grupul de copii se duse către clasă. Doamna învățătoare le dădu orarul pe care trebuiau să-l respecte și le povesti câte puțin din tot ceea ce aveau să învețe.
În pauza dintre ore, Sorel și Anița ieșiră pe holul etajului unu ca să poată vorbi.
Anița șopti către Sorel.
-Ce o să facem?Cine este învățătorul de care noi avem nevoie?
-Va trebui să aflăm cumva...gândi cu voce tare Sorel.
-Uite uite!! Asta e! Știu! sări Anița de parcă văzuse ceva nemaipomenit.
Și chiar văzuse. Undeva, pe hol, pe peretele din spatele lor, copiii văzuseră ceva asemănător cu un tablou, o bucată de placaj pe care erau mai multe poze. Deasupra era scris: Cei mai buni sunt aici.
Sorel și-a dat seama imediat despre ce era vorba. Un panou unde erau puși cei mai buni elevi împreună cu educatorii lor. Era informația de care aveau nevoie.
-Uite, Filip A. Maria este învățătoarea cu cele mai multe premii. Ea este. Doamna aia cu părul cărunt care zâmbește în poza din stânga sus, o vezi? întrebă Sorel.
-Da, văd, răspunse Anița. Are cam 50 de ani, așa mi se pare. Și...cred că 120 de kilograme. O să fie distractiv...
-Lasă asta în seama mea, spuse Sorel.

La un moment dat de ei se apropie o fetiță blondă cu două cozi împletite și fața ovală, îmbujorată de parcă alergase o zi în curtea școlii. Avea buzele subțiri și ochii mici cu o expresie de copil poznaș care nu e străin de lucrurile rele care se petrec într-o casă. Ea interveni între cei doi, de parcă cineva o chemase.
-Vreau să vin și eu cu praful la școală...așa ca voi.
-Cum adică?, zise Anița
-Păi eu vin cu bunicu’ cu autobuzul și nu-mi place. Voi veniți cu praful mov...
Sorel se înroși la față dar Anița, deși înțelese care e situația, rămase calmă.
-Noi venim pe jos că stăm chiar lângă școală...
-Ba nu, spuse fetița blondă care se simți mințită. Veniți cu praful mov. Am văzut dimineață.
Sorel simți nevoia să intervină:
-Cum te cheamă pe tine?
-Iris, spuse micuța blondă.
-Pe mine mă cheamă Sorel și pe ea Ancuța, lămuri băiețelul.
-Mă învățați și pe mine să zbor cu praful? Intrebă împăciuitoare fetița.
-Iris...n-ai să înțelegi...e mai complicat...încercă Sorel să-i calmeze entuziasmul.
-Dacă nu mă învățați vă spun la copiii din clasă! Vă spun!
Și Iris fugi de lângă cei doi spre ușa deschisă a clasei dar nu apucă să facă decât doi pași căci Sorel o apucă de mână și o trase spre el.
Iris se zbătea cu putere și Sorel văzu că nu o mai poate ține. Scoase hârtia electrică și o atinse cu ea. Iris căzu la podea.
-Sorel ce-ai făcut? zise speriată Anița
-Stai liniștită. Nu pățește nimic. Hartia asta are un efect care va trece. Dacă-i suflu în față se va trezi și nu va mai ști nimic. Sorel suflă peste fața fetiței și aceasta se ridică și fuge în clasă ca și cum cineva ar fi gonit-o.
-Mergem în clasă? întrebă Anița
-În nici un caz. Avem treabă. Trebuie să ne ocupăm de doamna Filip. Eu mă duc până la toaletă iar tu stai undeva să nu te vadă vreo educatoare, spuse Sorel.
Băiețelul intră grăbit în toaletă își scoase ochelarii triunghiulari și apăsă butonul galben, de trei ori, spunând:
-vreau să fiu învățător, pot să fiu învățător...SUNT ÎNVÃÞÃTOR!
-O scânteie de culoare mov-albăstruie lumină pereții toaletei și un abur mov învălui întreaga încăpere.
Din toaleta băieților ieși un tânăr brunet cam la 35 de ani cu un costum gri deschis și pantofi dați cu lac. În buzunarul de la piept se zărea o pereche de ochelari cu ramă roșie.

În cancelarie două învățătoare răsfoiau de zor prin cataloage. La un moment dat un tânăr chipeș, îmbrăcat într-un costum gri intră în încăpere.
-Săru’mâna, spuse el și se așeză pe un scaun.
-Bun ziua, sunteți noul nostru coleg? Se interesă curioasă una dintre doamne.
-Se poate spune și așa, zise băiatul.
-Să facem cunoștință atunci, spuse una dintre învățătoare.
-Sunt...Sorin Anton, spuse Sorel în timp ce dădea mâna cu cele două.
-Maria Filip...Ada Roșca, se prezentară doamnele.
Sorel o privea fix pe doamna Filip. Era lângă persoana de care avea nevoie. Și...Anița avusese dreptate. Era o doamnă care mâncase cam mult la viața ei...
Doamna Ada, profesoara care nu-l interesa deloc pe Sorel anunță că trebuie să meargă la clasă, să-și înceapă ora.
-Doamnă, aș vrea să vă întreb ceva, spuse Sorel către doamna Filip când rămase cu ea în cancelarie.
-Cât e de greu să lucrezi cu copiii. Nu am cine știe ce experiență...Mi-e un pic de teamă..., zise îngrijorat Sorel.
-Să știți că e greu dar e frumos. Nici mie nu mi-a fost ușor, spuse doamna Filip.
Când doamna se întoarse către geam să privească afară, Sorel scoase foaia de hârtie electrică și o atinse de brațul doamnei învățătoare care căzu la pământ.
În acel moment, în cancelarie intră Anița care stătuse pitită după ușă.
-Ce față ai...parcă ai fi un învățător, spuse ea zâmbind.
-Asta încerc să par. Hai că nu avem timp, zise Sorel
Sorel-învățător și Anița se apucară de mâini și o îmbrățișară pe doamna învățătoare care era încă pe jos.
O scânteie de culoare mov făcu un zgomot ca o plesmitură și cei 3 dispărură într-un fum de aceeași culoare.
_____________________________________________
Câinii vagabonzi din fața Pavilionului erau, ca de fiecare dată, la datorie. Norul de praf mov care îi aduse pe cei trei în fața clădirii pare să nu-i mai sperie așa tare.
Sorel, Anița și învățătoarea Filip erau deja la intrarea în Pavilion. Doamna nu se trezise încă după efectul hârtiei electrice iar copiii se uitau zâmbind la ea.
-Nici nu știe ce viață interesantă o așteaptă. Hai s-o ducem înauntru să mai doarmă puțin. Șocul va fi mare, atunci când își va reveni.
___________________________________________
Dimineața celei de-a treia zile de școală nu părea să aducă nimic nou. Aceiași copii gălăgioși care umpleau curtea, aceleași învățătoare care căutau din priviri copiii pe care i-aveau în grijă.
Sorel și Anița au apărut ca de obicei dinspre magazia de la sala de sport și s-au dus către clasă.
Nici n-au apucat bine să pășească în clasă și colegii lor au început să țipe:
-Soreeeeeeel-superbăiețeeeeeeel și Anițaaaaaaaaa suuperfetițaaaaaaaa!
-Soreeeeeeel-superbăiețeeeeeeel și Anițaaaaaaaaa suuperfetițaaaaaaaa!
Cei doi copii au rămas împietriți în ușă. Într-un colț al clasei, Iris zâmbea răzbunătoare.
Sorel o luă de mână pe Anița și fugi afară.
-Parcă spuneai că efectul hârtiei electrice o va face să uite tot, zise speriată Anița.
-Nu știu, nu știu...ceva s-a întâmplat, se bâlbâi Sorel. Trebuie să văd ce.
-Și ce facem acum?, întrebă Anița
-Mergem la Pavilion să ne ocupăm de doamna Filip. Ne vom întoarce la școală mâine. Iris știe deja prea multe, spuse Sorel.
-Vorbești prostii! Probabil TOATÃ școala știe deja, că noi suntem niște...super eroi aduși la școală de un praf mov și nu de mașina lui tata, zise supărată Anița.
-O zi. Atât imi trebuie să aflu. De ce hârtia electrică n-a avut efect la Iris.
-Și apoi plecăm din școală. Și noi și Iris, mai spuse Sorel.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!