Nesăbuita depărtare, în ochiul umbrei mele crești
Și te hrănești cu-un gând din mine, pe care-n mâna-l
ții ascuns;
Îngăduie-mi numai o clipă, cu ochiul meu să văd ce
ești,
Ce ploi te țes; cu-o fulgerare, sa-ți spintec vălul
nepătruns!

Acolo-n străfunzimea-ți oarba, murind, n-aș cuteza
s-ajung
Ci-n locul strâmtei mele inimi, a ta să-mi bată-n
piept aș vrea;
Și-n raza-i cu săgeti de timpuri, de-aș fi un vârf
să te străpung,
Þi-aș nărui imensitatea, doar pe-un surâs, ursita mea!

Nu, nu știu să-ți vorbesc eu ție, pe buze-mi tremura
un gând
Și-o nemișcare ca de moarte mă-nchide-n lemnul cu
stafii.
Deodată, totu-i alb și neted și chipuri lungi se-ntrec
pulsând;
Și-n aerul lăptos, văd ochii privindu-mă parca nevii.

Revăd copilul cu ochi negri, ce mâna mi-o strângea
demult
Și sfere albe, jucăușe, pe geană-mi plutesc ca atunci
În suflet plânge-o fericire, ce-am obosit s-o mai
ascult
Și ochii-mi sunt, din nou, prin vremuri și prin
dureri de veac, doi prunci.

Tu, mare crâncena de ceruri, acum te văd și
mă-nspăimânți,
Cum cu vâltori, răcnind in liniști, te scalzi in
propriu-ți infinit!
Răsună monstru, ah, tăcerea, cu care mă orbești și
cânți;
Și simt cum te cobori în mine: mă arde sufletul
cumplit!