cine ești tu? când te-am chemat ai apărut
ca un drum de seară în zațul meu de cafea
la câteva zile mă uitam la studenta din parcul eroilor
citea sartre avea sandale ieftine și în lumina părului ei răvășit
mi s-a părut că văd un gulliver în țara uriașilor
siluete șterse se mișcau rapid în sensul unic al limbilor de ceas
în loc de zgomotul normal al bulevardelor
copiii țipau și părinții aveau urechi înfundate
oamenii uitaseră primul limbaj aveau nevoie de coduri
în care să comunice și de câțiva ciudați
care să le spună ce înseamnă expresiile faciale
niște elevi care se mândreau cu tatăl lor
și fetița cu palton spălăcit care le desena minunat
portretele apoi zâmbetul ei când i-au spus
hei, poți fi prietena noastră
creierele mici sunt închisori izolate dar în expansiune
niște străini te-au mângâiat pe creștet
până ai reușit să te ridici de pe bancă spre momentul
în care nu te așteptai să auzi din nou cine ești tu?