Oamenii uită cum au trăit cu sufletul la gură
În schimb nu fac nimic,
Se ascund în spatele gândurilor de mai bine
Găsesc în așteptare o speranță bolnavă.
Timpul trece călător și nu iartă pe nimeni
Iar moartea își ascute coasa pe cruci de piatră.
Lumea alunecă pe topoganul întâmplărilor zilnice
Și scapă frumoasele clipe de înălțare a spiritului.

Tulnicăresele au plecat și numai dau nicio veste
Doar clopotele mai bat într-o dungă
Cu limbă de metal vechi.
E o amărăciune-n singurătatea aspră
Cu rare întâlniri de bucurie și suflet,
Vigoarea s-a mutat la oraș.

Într-o tristețe înlăcrimată
Privesc frumusețea ce mă înconjoară
Mă bucur de ea
De nu mă mai satur nici în veşnicie.