Acum, când suit piscul tristeții
Am desavârșit consistența sictirului,
Ajuns în apropierea esenței
Tu îmi ceri să cobor?!
Și lumea ce mi se deschide la picioare,
Încă mi-ar oferi de ales
Între eroarea perpetuă
Și consecvența greșelii de urmat.
Doar e un alt timp al aceluiași îngheț!
Însă la primavara ce pare a se ivi
Speranța va refuza să răsară.
Pedeapsa, singura verde
Clonând relațiile noastre uscate,
Pare că nu îmbătrânește,
Nu face riduri, nu-și pierde capul,
Nu iubește și nu iartă.
Căci ne-am desăvârșit pedepsind
Mai sofisticat și diversificat,
Mai inainte de-a iubi simplu, firesc și total.
Privind în jos tăcută, toamna iubirii
Pragul indiferenței l-a trecut umilă.
Poate că de-asta norii regretelor
Sărută pentru ultima oară
Fruntea pământului rece pe hăuri.
Oricât aș zăbovi introspectiv
Privindu-mă pe piscul trisțetii
De singurătate nici sufletul
Nu -mi mai recunoaște trupul.
Cum să mai trăiesc cu mine însumi
Rătăcind pe poteci zăvorâte
Într-o lume fără repere?