cel mai greu nu e să mă arunc în gol
ci să mă hotărăsc să fac asta
să-mi doresc întunericul
să privesc cum devin un liliac trist și amnezic
visând o lumină de care am fost îndrăgostită cândva
pe care o pierd printre degete
pentru că nu o mai recunosc

cel mai greu nu e să mă arunc în gol
ci să accept să-mi numere alții până la trei
să-mi urle în urechi: "sari”
iar eu, nedumerită, să privesc
mai întâi hăul, apoi cerul,
pline de păsări negre care vor să mă sfâșie
să nu găsesc nici o îmbrățișare
care să mă salveze tandră
apoi să mă împrăștii
în cele patru zări fără rost


sunt prea bătrână pentru toată iarna asta
care, iată, îmi crește pe oase
arătânð nordul precum mușchiul copacilor,
azi lacrimile prevestesc o noapte
care nu va dovedi absolut nimic nimănui
nici un far nu va putea să-mi arate
unde ești când ești lângă mine