uneori
când sufletul este sfâșiat
iese din mine fără să știu...

merg pe alei singure copacii îmi par cunoscuți
pe-un ram ochii
pe-o frunză tristețea
pe scoarța lor zâmbetul strâmb melancolic întrebările
fruntea încruntată a depărtare de tot;
îmi scutur restul de cap pielea inima câțiva pași
și plâng prin păr pe vertebre sufletul meu alienat
..........
e noapte aproape de speranță
întind degetele abur spre copaci
să mă ating
el fuge
tresar grimasă
alunec alb hău fără litere sunete lacrimi iubire
și cât aș vrea Doamne să învăț în starea de piatră
măcar ura de gol...

Ileana Popescu Bâldea
15 noiembrie 2014