prin nesfârșirea dragostei rătăceau
fără să aibă habar unul de celălalt
două suflete pierdute fiecare
cărându-și de căpăstru povara
speriat poate de atâta singurătate
se striga ca sfântul în pustiu

el simțea că îi lipsește ceva important
ea parcă își dorea ceva absolut necesar
fără să aibă habar unul de celălalt
inconștient răscoleau în nisipul speranței
după o oază ori poate diamante dar
neștiutori ei dezgropau același strigăt
ce le vorbea tăcerile interioare

și acestea se tot adunau într-un poem
în care el o aripă și ea cealaltă aripă
alăturate formau împreună o inimă
care cânta plutind ca un zbor