copacul vieții
a adunat în coaja lui atâtea dureri și bucurii
că simte nevoia să plângă ori să cânte
atunci înmugurește
mugurele e plânsul ori râsul
prin care țâșnește afară sufletul lumii
pentru că copacul râde și plânge cu lacrimi

lumina divină întărește lacrima
o însuflețește și o crește până se face frunză
ea adună adierea vântului în cântec
ea transformă zbuciumul ploii în plânset
preface lumina în seva vieții care hrănește copacul
până seacă la fel ca laptele în sânul mamei
se usucă și cade apoi
și se face pământul care ține copacul în picioare

poetul nu-i decât o frunză…