et voila, domnișoara avea mângâieri confecționate din cântece de leagăn,
de la gleznele vântului începe cerul și tot de-acolo
nestingherit, preocupat cu nimeni, împărțind mereu la doi,
de parcă fericirile toate sunt divizibile cu doi,
îmi iau încălțările cu cei doi crocodili să devorez pajiștea,
ridicol să mușc din felul meu de-a te iubi, să mă amuz
ridicol să mă bucur la un loc cu familia de rudari
ce cumpără o căruță de lemne de foc,
să mă prefac că te urmăresc în ușa ce se rotește
și oamenii din foaier să rîdă, să se prăpădească de râs.

„sunt aici, uite-mă, sunt aici“, bărbatul ținea în mână flori
și purta un zâmbet cu lacrimi pe față.

Dimineața închisă, gri verzuie, se dezmorțea în jurul orașului
ca o apă înfrigurată în jurul unui vapor imens

“sunt aici, bună dimineața, domnișoară, nu mai știi să te-ndrăgostești,
întinzi rufe și-ți râzi în pumni, usted es muy mala, vecina “

Nestingherit, preocupat cu nimeni, împărțind mereu la doi,
găsesc bărbatul sub rufele ei când picură,
una din fericirile lui mici e sa fie picurat și să prindă cârlige,
strigând in gura mare că toate cârligele ei de rufe sunt ale lui.
Nestingherită, lumea crede că semăn mult cu el,
când împart la 2 oricum te văd și pe tine de fiecare dată când mă văd în oglindă,
iar scaunele noastre ca două păsări pliante merg împreună peste tot.
Am ceva în comun cu bătrânul de sub frânghia de rufe ce strigă mereu - sunt aici ?

,, fugi acasă omule, aici nu mai stă nimeni", răspunde unul bătrânului cu flori,
cârlige vechi de rufe și zâmbet nou, de fetiță.