În trupul femeii s-a cuibărit îndoiala,
din ochi în surâs de ape curg enigmele
și brațele se alungesc în ramuri verzi,
într-un copac plecat pe drumuri, primăvara.
Sărutul ireal cât un oftat prelung
își ascunde în mine așteptarea dulce,
sânii ei plecați prin flori mângâie aerul
și se odihnesc în palme umeziți de rouă,
alunecă în taina plăcerii de-a pipăi.

Niciodată râul, niciodată munții,
doar drumurile printre arbori
îi caută misterul.
Maiestoasă ca o floare de colț dimineața
lasă câte o șoaptă din întâmplare
mărturisindu-și pădurilor norocul,
în labirintul de plăceri al nopții,
taina coapselor ei mângâiate de frunze.
Îndoiala din trupu-i fraged se dezvelește
în cabana de lemn din valea sălbatică
peste rășina brazilor, în sclipiri de stele.

Curge învolburată pe trupul meu
și râul de dragoste cade de la înălțime
în cascada unde cu înfrigurare și patimă,
redobândesc încrederea să o păstrez
în codrii neîmblânziți de sentimente.