M-am întors acasă cu o FOAME să citesc "Săgeți...". Și am făcut-o. Pe-afară e tot mai frig, și-ncercam să te ghicesc în fiecare colț de stradă, și să mi te închipui zgribulită în iarnă. Ești frumoasă iarna, așa cum stai în blana ta de vulpe, adunată ca un pui, ca un pui de ținut sub haină, la cald, la răsuflet. Þi-am spus, eu sunt închipuitorul.

Cred că atunci când e frig ne aducem mai ușor aminte că suntem oameni, iar întrebarea "cât ni se mai cuvine?", nu ne mai sună atât de apocaliptic în urechi. Nu cred că e o crimă ca propria-ți suflare să o vrei înspre cineva; poate e un semn care-ți arată că exiști. Să-ți dovedească în sfârșit! Altfel, îți privești aburul suflării ca pe un lucru străin de tine însuți, ca și cum ar veni de nicăieri, dintr-un loc despre care nu știi nimic.

Și nu erai... și pustiu... și nimic pe aici. Încă tot departe. Ce bine!, mesajul tău de ieri mă face să mai trăiesc încă o zi.

Nu trebuie, nu trebuie să vii, nu trebuie să apari, doar să citești, să citești cuvintele unui om singur.