poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1208 .



inca o zi...
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cel_fara_nume ]

2006-10-17  |     | 



Inainte, câmp: porumb și cartofi; în dreapta, Poplaca; în spate un deal al cărui nume nu-l știu și nu mă interesează, iar în stânga o troiță pe care Vlad Bădilă și Mariana Savu au ridicat-o să mulțumească Domnului cine știe pentru ce. Departe, foarte departe se vede Sibiul: trei turle și multe blocuri, câteva cuburi colorate aruncate, împrăștiate de o mână nevăzută, după o regulă neștiută.
Stau aici de cinci minute și parcă aici am stat toată viața. Am învățat drumul care trece prin fața mea, și intersecția, și druumul care pleacă spre Cristian, din care, de aici nu se vede decât turla bisericii, care de fiecare dată indica, la topografie, vestul. Drumul e prăfuit, și plin de gropi, și de căruțe pline de porumb sau lemne.
Oamenii sunt blânzi. Mai toți... mai puțin tanti aceea încruntată, ce stătea cu brațele-ncrucișate, pe capra căruței alături de bărbatul ei mustăcios și slăbănog. Le dau „bună-ziua” tuturor, și ei îmi răspund veseli, de parcă lumea ar fi a lor, de parcă azi nu au să-și rupă spatele și mâinile în pământul ăsta murdar. Ba unii mă mai și întreabă de vorbă: de unde sunt, și dacă nu m-am plictisit deja, ba chiar o „mătușă” m-a întrebat dacă nu cumva vreau s-o ajut la prășit. A fost pentru prima oară când, rușinat, a trebuit să refuz o bătrânică. N-aș fi făcut-o, dar habar n-aveam ce-i aia „a mâna calul!”
Începusem să uit de când eram acolo, și chiar și de ce eram acolo. Începusem să mă plictisesc de muzica mea și de hiturile de pe Radio 21, așa că mi-am scos căștile din urechi și am început să ascult... tot. O melodie mult mai lungă și mai frumoasă decât tot ce aveam eu în playlist-ul mp3-ului: în dreapta un tractor greoi turat la maxim, pe drum înjurăturile ocărâte asupra unei biete mârțoage, iar în depărtare bubuituri dese, haotice, oprite din timp în timp.
„V-au scos la aer? Norocul tău că ai prins vreme bună! După cum se vede dinspre Ocnă, de săptămăna viitoare se strică vremea! Sănătate!” „Noroc bun, la revedere!” Cam la asta se rezumau scurtele dialoguri cu trecătorii, sau cu cei care-și acordau o scurtă pauză.
E trecut de ora prânzului și câmpul e aproape gol. Un cal întârziat își cheamă stăpânul printr-un nechezat lung – i-o fi și lui foame... În rest... pace! Rămân singur cu gândurile, visele și viitorul meu: e atât de clar, parcă fără vreun secret pentru mine. Știu exact cine voi fi, cum mă voi îmbrăca, purta și ce voi face. Dar zgomotul camionului mă întrerupe din discuția cu cel ce voi fi, și mă aduce din nou aici și acum.
Mi-a venit schimbul: e tare supărat. A picat din nou, și poate va fi dat afară. Nu-i e ciudă că a făcut un an degeaba, sau frică de un viitor nu prea fericit în cazul exmatriculării, ci doar supărat pentru că i-a trădat încrederea mamei sale. E singurul lucru care îl frământă...
Acum mi-am dat seama că sunt poate ultimul dintre pământeni, cel din urmă, cel mai puțin vrednic de a purta numele de OM: cu toate că am reușit să-l liniștesc un pic prin niște argumente plauzibile legate de posibilitatea ca el să nu fie exmatriculat, am urât să fac asta. Urăsc să ascult problemele oamenilor, și urăsc să încrec să-i fac să se simtă mai bine, și abia acum mi-am dat seama de asta.
Camionul și-a terminat tura și a venit să mă ia. Îmi las colegul lângă troiță și mă urc în camionul prăfuit, în care colegii deja urcați își acoperă fețele cu o batistă, capelă, eșarfă, fiecare cu ce are la îndemână. Am revenit într-un „astăzi” și un „acum” contemporan, fără căruțe și cai, ci camioane și arme... Sunt sigur că timpul de la troiță va îngheța, iar oamenii care au jucat pentru mine rolul de țărani vor îngheța sau vor dispărea, sau vor intra în magazia unui Dumnezeu care face totul doar pentru mine, care face o scenă în care singurul personaj real sunt eu, ceilalți fiind puși acolo cu un singur scop: să creeze o lume reală doar pentru mine.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!