poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 77 .



Ilie Gyurcsik: Poemul ca survol absolut în poezia Angelei Nache Mamier
personale [ ]
(eseu publicat în revista LaPunkt)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angegab ]

2019-08-30  |     | 









Termenul de survol absolut l-am întâlnt pentru prima dată, pe la începutul anilor 70 ai secolului trecut, în cartea filosofului francez Raymond Ruyer, Paradoxurile conștiinței și limitele automatismului (Paradoxes de la conscience et limites de l’automatisme, 1966)., în care conștiința și chiar viața erau definite ca domenii de survol absolut și/sau autosurvoluri. Abia mai târziu am aflat că aceaste expresii au fost deja pe larg definite într-o carte anterioară a filozofului, Neo-finalisme (1952), de unde au fost mai apoi preluate de Yves Barel (în Le paradoxe et le système: essai sur le fantastique social, 1979) și, respectiv, Gilles Deleuze și Felix Guattari (în Qu’est-ce que la philosophie? 1991).
Contrar semnificațiilor uzuale ale termenului, în care survolul e descris ca o privire generală, adesea superficială sau doar simplificată, a unei probleme sau a unui subiect, ca sens figurat al acțiunii de a zbura deasupra unui obiectiv geografic, R.Ruyer îl definește ca acțiune de a cuprinde în mod absolut (nemediat și nedistanțat) propriile componente ale unei suprafețe.
Pentru Deleuze și Guattari survolul dă seama de capacitatea unui concept de a-și vizita, cu o viteză incredibilă, propriile componente. Expresia survol absolut e folosită de mine drept calitate a unui text poetic de a proiecta în mod simultan asupra tuturor componentelor sale o anumită „temă”, ceea ce ar putea corespunde unei „sincronizări spațiale” a desfășurării aparent „temporale” a lecturii secvențiale, astfel încât „sfârșitul” este și nu doar devine „simultan” (identic) cu „începutul”. Acest efect pe care îl putem descrie și ca „buclă recursivă”, întru totul asemănătoare „buclei stranii” ilustrată de mine într-un mic eseu anterior, ca proces prin care textul revine, unori periodic și obsesiv, la începuturile sale, cărora le conferă de acuma „alte tonalități”, paradoxale. În poemul reprodus infra, reîntoarcerea transformă textul poetic într-un „vârtej” fără început sau sfârșit.

tema principală

niciodată atât de aproape
cât să se împace umbrele
nicicând într-o singură umbră
ce știu se repetă
ce vreau își arată aripa de lut
nemăsurabilă planta cu care
aidoma-s făcută
ca și cum aș fi ca și cum m-aș fi rupt
ostenită de seve
în cumpăna pașilor ruginitul tumult
vântul vindecă oxigenul
obosit de freamtul mării
încărunțite melancolii
până la strâmta facere a cuvântului
riduri emisiuni perimate-n oglinzi
semne de șoc ale pielii la frig
inerții scuturate-n răgazul ostil
de a citi cu răgaz și prostește-n
grimasa singurătății vecinului
cât poate să-i fie de frică
umeri de piatră apasă făptura
suavă a câmpului grâul
pâine care te caută
arma cu care mă știu
dacă lupt
tema principală a dragostei
cum se vede
mai face o gaură-n frunte
nici pe mine nici pe tine nu te înduplec
tu numai du-te
(Angela Nache-Mamier, scara b apartamentul 3, Edtura Vinea, 2014, p. 26-27)
Abia spre sfârșitul primei lecturi cititorii își dau seama că „tema principală” a textului, gândul ce se auto-survolează este, de la bun început, dragostea, una de la care se pleacă (totuși), ca raport între umbre (niciodată una singură, nicicând contopite, ori commplet suprapuse). Cuvântul umbră articulează destul de transparent (fără umbre) atât semnificația de urmă întunecată a unui corp luminat, cât și sensul de „suflet” (sau de incoștient, ca la Carl Gustav Jung), dar și acela este rest, rămășiță. Refuzând atât solitudinea cât și contopirea „umbrelor”, eul liric și-ar dori aripi nemăsurate pentru a se rupe (?) de greutatea „sevelor”, de tumultul învechit al pașilor, așa cum vântul ar curăța aerul obosit (?) de freamătul (ritmic ? mereu același ?) al mării (al unei imensități necurgătoare), toate așa cum se lecuiesc (?) vechi melancolii prin dificila facere a cuvântului, dar și urmele corporale ale trecerii timpului văzute-n oglinzi, reacțiile frigului suportat, ale automatismelor născute în, poate, lungi perioade de ostilitate, când ți se pare semnificativă și reacția de abandon a celuilalt, teama lui (de el?) perpetuă, când mersul (lui, al altora, al tău) devine încovoiat și atrage ideea de moarte… Acestor aspecte eroina le opune o dragoste (sau doar consecințele ei?) ce i-a (i-au) rănit gândirea, care nu mai e acceptată. Textul și eul său liric nu mai doresc să convingă pe nimeni, nici pe sine, nici un alt eu, nici pe cititor, respingând de acum (nu fără neașteptată ironie sau umor) orice „tu”. Poemul revine la începutul său : refuzul de a mai împăca umbrele (acum mai degrabă niște „rămășițe”), refuzul de a accepta false soluții, cele ce se repetă pe sine mereu… Iar tema, numită abia la finalul poemului „dragostea”, e reformulată ca fiind „altceva”, o „altă perspectivă” : poate tocmai poemul care se survolează pe sine.
Poemul se naște nu în așteptarea doritelor evenimente sau în trăirea lor exuberantă, ci… post festum, nu numai (mult) prea târziu, dar, uneori, doar în melancolia unor… urme de trăiri (sentimente, senzații, culori) rămase vii în memorie.
post festum

lungi așteptări în nisipul vacanțelor
puful rochiei mută sensibil acul pendulei
timp ce suie din cel mai frumos gest
pe care mi-l pot aminti
când într-un foșnet grăbit
strânse pe sus lucruri și fapte adevărate
într-un galop de substanță petrec
răboinice pleoapele-n sângele meu
cu o mie de capete
o ceață de neam între umerii tăi
brațe zvelte mângâiate semințele-n lan
pasărea vie a pletelor tremură
fiartă pe crengile lungi de castan
vin radicale schimbări
fiecare cu sine monologhează
ploaia de ghinde își caută locul pe umerii mei
și-o suport
calendarul file de ceață revarsă
rochia subțire-i izbită de haine mai noi
zumzet haotice strune în scrin
încotro privești nu-ți mai vine să râzi
nu mai lucești între cer și pământ
păsări stranii pulberi galbene duse de vânt
lutul crud face bășici luminoase
alți drumeți alte degete altă poartă de vis
rochia de-adio plutește curată
n-o mai privesc n-o mai apropii de piept
soarele scapără lent risipit cât încape
într-o ilustrată timbrată cu sârg

(Angela Nache-Mamier, scara b apartamentul 3, Edtura Vinea, 2014, p. 66-67)
Textul, îmi zic, este structurat muzical, el trebuie lăsat să cânte și să te (în)cânte. Niciun cuvânt nu trimite dincolo de sine, survolul absolut nu acceptă – după Ruyer – nici înălțimi și nici profunzimi, ci presupune că este lăsat să răsune în valorile/sensurile pe care le articulează în text, ca și în cazul notelor muzicale, fiecăreia corespunzându-i sunetul pentru care a și fost pusă pe/în portativul-text. Ca în cazul audiției unei fraze muzicale : „în momentul în care sesizez ultima notă, – spune R. Ruyer -, trebuie ca prima să-mi fie încă prezentă”. În fraza finală, cuvintele „soarele scapără lent” trebuie să facă prezentă expresia inițială: „lungile așteptări în timpul vacanțelor”, ființa de acolo fiind aceeași cu aceea care timbrează cu sârg ilustrata finală. Desigur, unele cuvinte din text pot rămâne opace întrucât nu le putem asocia niciunui context din propria noastră experiență (cum ar fi, pentru mine, pasajul: „cu o mie de capete / o ceață de neam între umerii tăi”). Ambiguitățile pot să apară și datorită dificultăților de articulare a textului, total lipsit de semne de punctuație și folosind frecvent figura numită ingabement (DEX : „Procedeu de versificaţie, cerut de necesităţi prozodice sau de dorinţa de a evidenţia anumite cuvinte, care constă în continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin pauză; enjambement, rejet.”).
Finalul poemului e și aici (auto)ironic, diminuând tot ce ar părea patetic sau prea melancolic în autosurvol (inclusiv semnificația titlului).*
*Conform savanților (vezi, German Arce Ross, Dépressivité et troubles de la temporalité , articol consultat de mine on line, URL : https://www.cairn.info/revue-bulletin-de-psychologie-2006-3-page-323.htm), „post festum” este numele dat melancoliei, cea de a treia din maladiile angoaselor temporalității, după „ante festum”-ul anticipărilor schizofrenice și, respectiv, „intra festum”-ul epileptic care nu recunoaște decât un prezent perpetuu. În „post festum”, angoasa față de temporalitate e absorbită de consecințele evenimentului critic al unui „prea târziu”, cum se și traduce formula latină, prin considerarea viitorului drept extensie a trecutului sau, în termenii poemului reprodus supra, viața e o lungă așteptare fără sfârșit, fiind mereu ciclică.
precizare:)
Ilie Gyurcsik a fost profesor la Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara. Este autorul cărții ”Paradigme moderne”.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!