poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Pașadine în vers alb (73)
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-08-30 | | Termenul de survol absolut l-am întâlnt pentru prima dată, pe la începutul anilor 70 ai secolului trecut, în cartea filosofului francez Raymond Ruyer, Paradoxurile conștiinței și limitele automatismului (Paradoxes de la conscience et limites de l’automatisme, 1966)., în care conștiința și chiar viața erau definite ca domenii de survol absolut și/sau autosurvoluri. Abia mai târziu am aflat că aceaste expresii au fost deja pe larg definite într-o carte anterioară a filozofului, Neo-finalisme (1952), de unde au fost mai apoi preluate de Yves Barel (în Le paradoxe et le système: essai sur le fantastique social, 1979) și, respectiv, Gilles Deleuze și Felix Guattari (în Qu’est-ce que la philosophie? 1991). Contrar semnificațiilor uzuale ale termenului, în care survolul e descris ca o privire generală, adesea superficială sau doar simplificată, a unei probleme sau a unui subiect, ca sens figurat al acțiunii de a zbura deasupra unui obiectiv geografic, R.Ruyer îl definește ca acțiune de a cuprinde în mod absolut (nemediat și nedistanțat) propriile componente ale unei suprafețe. Pentru Deleuze și Guattari survolul dă seama de capacitatea unui concept de a-și vizita, cu o viteză incredibilă, propriile componente. Expresia survol absolut e folosită de mine drept calitate a unui text poetic de a proiecta în mod simultan asupra tuturor componentelor sale o anumită „temă”, ceea ce ar putea corespunde unei „sincronizări spațiale” a desfășurării aparent „temporale” a lecturii secvențiale, astfel încât „sfârșitul” este și nu doar devine „simultan” (identic) cu „începutul”. Acest efect pe care îl putem descrie și ca „buclă recursivă”, întru totul asemănătoare „buclei stranii” ilustrată de mine într-un mic eseu anterior, ca proces prin care textul revine, unori periodic și obsesiv, la începuturile sale, cărora le conferă de acuma „alte tonalități”, paradoxale. În poemul reprodus infra, reîntoarcerea transformă textul poetic într-un „vârtej” fără început sau sfârșit. tema principală niciodată atât de aproape cât să se împace umbrele nicicând într-o singură umbră ce știu se repetă ce vreau își arată aripa de lut nemăsurabilă planta cu care aidoma-s făcută ca și cum aș fi ca și cum m-aș fi rupt ostenită de seve în cumpăna pașilor ruginitul tumult vântul vindecă oxigenul obosit de freamtul mării încărunțite melancolii până la strâmta facere a cuvântului riduri emisiuni perimate-n oglinzi semne de șoc ale pielii la frig inerții scuturate-n răgazul ostil de a citi cu răgaz și prostește-n grimasa singurătății vecinului cât poate să-i fie de frică umeri de piatră apasă făptura suavă a câmpului grâul pâine care te caută arma cu care mă știu dacă lupt tema principală a dragostei cum se vede mai face o gaură-n frunte nici pe mine nici pe tine nu te înduplec tu numai du-te (Angela Nache-Mamier, scara b apartamentul 3, Edtura Vinea, 2014, p. 26-27) Abia spre sfârșitul primei lecturi cititorii își dau seama că „tema principală” a textului, gândul ce se auto-survolează este, de la bun început, dragostea, una de la care se pleacă (totuși), ca raport între umbre (niciodată una singură, nicicând contopite, ori commplet suprapuse). Cuvântul umbră articulează destul de transparent (fără umbre) atât semnificația de urmă întunecată a unui corp luminat, cât și sensul de „suflet” (sau de incoștient, ca la Carl Gustav Jung), dar și acela este rest, rămășiță. Refuzând atât solitudinea cât și contopirea „umbrelor”, eul liric și-ar dori aripi nemăsurate pentru a se rupe (?) de greutatea „sevelor”, de tumultul învechit al pașilor, așa cum vântul ar curăța aerul obosit (?) de freamătul (ritmic ? mereu același ?) al mării (al unei imensități necurgătoare), toate așa cum se lecuiesc (?) vechi melancolii prin dificila facere a cuvântului, dar și urmele corporale ale trecerii timpului văzute-n oglinzi, reacțiile frigului suportat, ale automatismelor născute în, poate, lungi perioade de ostilitate, când ți se pare semnificativă și reacția de abandon a celuilalt, teama lui (de el?) perpetuă, când mersul (lui, al altora, al tău) devine încovoiat și atrage ideea de moarte… Acestor aspecte eroina le opune o dragoste (sau doar consecințele ei?) ce i-a (i-au) rănit gândirea, care nu mai e acceptată. Textul și eul său liric nu mai doresc să convingă pe nimeni, nici pe sine, nici un alt eu, nici pe cititor, respingând de acum (nu fără neașteptată ironie sau umor) orice „tu”. Poemul revine la începutul său : refuzul de a mai împăca umbrele (acum mai degrabă niște „rămășițe”), refuzul de a accepta false soluții, cele ce se repetă pe sine mereu… Iar tema, numită abia la finalul poemului „dragostea”, e reformulată ca fiind „altceva”, o „altă perspectivă” : poate tocmai poemul care se survolează pe sine. Poemul se naște nu în așteptarea doritelor evenimente sau în trăirea lor exuberantă, ci… post festum, nu numai (mult) prea târziu, dar, uneori, doar în melancolia unor… urme de trăiri (sentimente, senzații, culori) rămase vii în memorie. post festum lungi așteptări în nisipul vacanțelor puful rochiei mută sensibil acul pendulei timp ce suie din cel mai frumos gest pe care mi-l pot aminti când într-un foșnet grăbit strânse pe sus lucruri și fapte adevărate într-un galop de substanță petrec răboinice pleoapele-n sângele meu cu o mie de capete o ceață de neam între umerii tăi brațe zvelte mângâiate semințele-n lan pasărea vie a pletelor tremură fiartă pe crengile lungi de castan vin radicale schimbări fiecare cu sine monologhează ploaia de ghinde își caută locul pe umerii mei și-o suport calendarul file de ceață revarsă rochia subțire-i izbită de haine mai noi zumzet haotice strune în scrin încotro privești nu-ți mai vine să râzi nu mai lucești între cer și pământ păsări stranii pulberi galbene duse de vânt lutul crud face bășici luminoase alți drumeți alte degete altă poartă de vis rochia de-adio plutește curată n-o mai privesc n-o mai apropii de piept soarele scapără lent risipit cât încape într-o ilustrată timbrată cu sârg (Angela Nache-Mamier, scara b apartamentul 3, Edtura Vinea, 2014, p. 66-67) Textul, îmi zic, este structurat muzical, el trebuie lăsat să cânte și să te (în)cânte. Niciun cuvânt nu trimite dincolo de sine, survolul absolut nu acceptă – după Ruyer – nici înălțimi și nici profunzimi, ci presupune că este lăsat să răsune în valorile/sensurile pe care le articulează în text, ca și în cazul notelor muzicale, fiecăreia corespunzându-i sunetul pentru care a și fost pusă pe/în portativul-text. Ca în cazul audiției unei fraze muzicale : „în momentul în care sesizez ultima notă, – spune R. Ruyer -, trebuie ca prima să-mi fie încă prezentă”. În fraza finală, cuvintele „soarele scapără lent” trebuie să facă prezentă expresia inițială: „lungile așteptări în timpul vacanțelor”, ființa de acolo fiind aceeași cu aceea care timbrează cu sârg ilustrata finală. Desigur, unele cuvinte din text pot rămâne opace întrucât nu le putem asocia niciunui context din propria noastră experiență (cum ar fi, pentru mine, pasajul: „cu o mie de capete / o ceață de neam între umerii tăi”). Ambiguitățile pot să apară și datorită dificultăților de articulare a textului, total lipsit de semne de punctuație și folosind frecvent figura numită ingabement (DEX : „Procedeu de versificaţie, cerut de necesităţi prozodice sau de dorinţa de a evidenţia anumite cuvinte, care constă în continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin pauză; enjambement, rejet.”). Finalul poemului e și aici (auto)ironic, diminuând tot ce ar părea patetic sau prea melancolic în autosurvol (inclusiv semnificația titlului).* *Conform savanților (vezi, German Arce Ross, Dépressivité et troubles de la temporalité , articol consultat de mine on line, URL : https://www.cairn.info/revue-bulletin-de-psychologie-2006-3-page-323.htm), „post festum” este numele dat melancoliei, cea de a treia din maladiile angoaselor temporalității, după „ante festum”-ul anticipărilor schizofrenice și, respectiv, „intra festum”-ul epileptic care nu recunoaște decât un prezent perpetuu. În „post festum”, angoasa față de temporalitate e absorbită de consecințele evenimentului critic al unui „prea târziu”, cum se și traduce formula latină, prin considerarea viitorului drept extensie a trecutului sau, în termenii poemului reprodus supra, viața e o lungă așteptare fără sfârșit, fiind mereu ciclică. precizare:) Ilie Gyurcsik a fost profesor la Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara. Este autorul cărții ”Paradigme moderne”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate