poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 116 .



Sisif era fericit
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Anaiss ]

2019-06-22  |     | 



Numără până la 10. Asta îți șoptește vocea de lângă tine. Privești în tavan încercând să găsești acolo un punct de reper care să-ți arate unde te afli. Întorci cu mare greutate capul spre dreapta. Din încheietura cotului pleacă spre niciunde un ghem roșu de fire. U-n-u. Fiecare literă pronunțată se deșiră încet. Încet. Foarte încet. Niște șerpi urcând spre tavanul alb. Și trupul ți se face greu. Îi simți greutatea apăsându-ți fiecare celulă. Încerci să clipești și să alungi ceața care îți împăienjenește ochii. Să vezi de unde răsună un zgomot ca acela făcut de o bombă programată să explodeze curând. Tic. Tic. Tic. Tic. O gheară imensă îți strivește brațul stâng. Abia atunci descoperi mirată oglinda. Acolo o ființă ciudată, răstignită pe o masă înconjurată de umbre ce vorbesc într-o limbă pe care nu o poți înțelege. D-o-i-i-i. Cuvântul se lungește inexplicabil în timp ce îți părăsește cu greu buzele arse, într-un ecou pe care nu-l mai aștepți să revină. Pleoapele cad odată cu tine într-un hău adânc.Te împrăștii deși încerci din răsputeri să te agăți de ceva. Zadarnic. Te abandonezi forței care te soarbe. Devii tot mai ușoară. Mai ușoară. Mai ușoară. T-r-e-i-i-iiiii. Și brusc plutești într-un vid în care toate părțile trupului tău devin culori care se amestecă între ele. Ești într-un caleidoscop! Ai putea să gravitezi aici tot restul existenței tale. Vocile umbrelor din jurul tău abia se mai aud în timp ce te contopești cu vidul din jur. Timpul nu mai există. Durerea nu mai există! Nici tu nu mai exiști. Nimic nu mai există. Doar o liniște ca și când nimic nu ar fi fost inventat încă. Asta îți amintești.
Tic. Tic. Tic. Zgomotul îți întrerupe destrămarea și tu zâmbești culorilor în semn de rămas bun. Sau îți închipui că faci asta. Sau visezi că faci asta. O clipă sau un veac, cine știe! Strângi pleoapele încercând să păstrezi cât mai mult caleidoscopul din tine, în timp ce mâini reci încearcă să te recompună ca pe un puzzle. Nu vrei să deschizi ochii deși vocea îți spune asta. Dacă am să deschid ochii am să mă întorc și nu vreau să fac asta. Asta îți repeți încercând să rămâi ancorată în cealaltă lume. Trezește-te! Trezește-te, pitico! S-a terminat! Deschizi ochii cu greutate. Umbrele prind contur. Și trupul tău prinde contur decupat din durere. Încerci sa miști capul și o menghină îți cuprinde tâmplele. Renunți. Încerci să ții ochii deschiși, dar pleoapele te ard. Renunți. Încerci să miști mâinile. Abia atunci descoperi motivul răstignirii tale: manșonul tensiometrului pe brațul stâng și firul branulei plecând din cel drept. Vocea îți cere imperativ să respiri adânc și tu încerci să faci asta, deși fiecare inspirație îți rănește plămânii. Pare că aerul are gheare și dinți.
Reușești cu greu să ții ochii deschiși, dar efortul te aruncă într-un vertij în care te pierzi. Încerci să recunoști ceva, orice, în jurul tău și nu poți. O față necunoscută îți răcorește obrajii arzând. Nici nu știi cine a șoptit în locul tău: mi-e greață, îmi vine să vomit. Și mâna feței necunoscute îți înclină capul spre stânga în timp ce un lichid verde vâscos țâșnește brusc printre buzele tale arse. Îl simți curgându-ți prin păr, spre spate. Strângi pleoapele iar, încercând să oprești acel vertij. Să te agăți de ceva. De amintirea unui chip drag care-ți lipsește. În jurul tău e un vid care te soarbe într-un alt leșin, căruia i te abandonezi neputincioasă. Nimic nu te poate salva din cădere.
Nu știi cât a durat acel abandon. Poate 5 minute. Poate ore. Habar n-ai. Timpul nu mai are valoarea pe care o știai înainte. Sunteți la ATI îți șoptește o voce care se vrea caldă, dar ție îți zgârie timpanele. Veți fi dusă în salon după ce reușiți să vă goliți vezica și să dați gaze. Te gândești că nu există un timp anume pentru asta sau poate că acum asta e unitatea de măsură a timpului. Încerci zâmbind amar să-ți fixezi singură un termen pentru aceste realizări. Și tot zâmbind te întrebi în sinea ta ce va urma apoi! Care va fi următoarea ta provocare. Vocea necunoscută îți împrăștie imaginile care încercau timid să ți se formeze pe retină. După ce se termină perfuzia încercați să vă ridicați la marginea patului și apoi să faceți câțiva pași, cu grijă la firele de dren. Așadar aceasta era următoarea provocare. Și fire de dren se numeau acele două tuburi transparente ce ieșeau printr-una din cele trei tăieturi ale operației. Prin ele curgea un lichid vâscos, rosu cărămiziu, care se vărsa apoi într-o pungă, tot din plastic, plină pe jumătate, care ți se bălăngănea caraghios pe burtă. Și îți mai amintești că tot ce puteai spune era un da slab sau să zâmbești tâmp și aprobator.
Personalitatea ta nu mai exista. Erai unul din cei 8 pacienți ai unui salon oarecare de chirurgie din cadrul spitalului județean. Numele tău era numărul patului însoțit de numărul salonului. Tu erai numărul 8 de la 210. Ultimul pat de la geam era singurul liber în salon, atunci când te-au adus la internare. Te-ai bucurat. Aerul acolo era irespirabil. Un amestec de clor, iod, spirt, medicamente, urină și transpirație te făcea să te bucuri că vei sta lângă un geam. Să respiri ceva ce nu-ți întorcea stomacul pe dos părea un vis realizabil.
Vecina din stânga ta, o tânără de vreo 20 de ani, dormea ca un copil bosumflat. Cu pumnii mici adunați războinic sub bărbie! Atât de liniștit dormea, că ai invidiat-o instantaneu! Ai privit-o îndelung întrebându-te cum poate face asta! E frumoasa din pădurea adormită, ți-ai spus! Clar! Păr lung, bălai, împrăștiat pe o pernă diformă. Ten alb, buze roșii, mâini delicate, de copil! Sau poate e Alba ca Zăpada!! Și continui să o fixezi până când vocea de la patul 6 șoptește spre tine: biata fată, atât de tânără și atât de multă suferință îndură! Îți muți întrebătoare privirea către posesoarea vocii șoptite. O doamnă de o vârstă incertă și cu o față plină de compasiune! E sub efectul calmantelor pentru că are schizofrenie! S-a îndrăgostit și a vrut să trăiască o viață normală. Să aibă un soț, să aibă un copil, draga de ea. Când a rămas însărcinată, a renunțat la tratamentul care o ținea ancorată în realitate! A fost alegerea ei, atunci când medicii i-au spus că nu poate păstra copilul decât dacă renunță la tratament. Și după 9 luni de sarcină, în lipsa medicației, starea ei s-a decompensat galopant! A născut acum 2 luni și încă nu și-a văzut fetița, pe care părinții ei au numit-o Eva! Imediat după naștere a făcut un blocaj renal, apoi a dat în septicemie și era să moară. Cu greu au reușit medicii să o țină în viață după ce i-au extirpat rinichiul stâng și o parte din intestin. Are cicatrice urâtă de la operație, așa ca o cruce care pleacă de la coșul pieptului spre abdomen și de la sânul drept, spre cel stâng. De atunci e în acest salon, pendulând între vis și realitate! Uneori își amintește că are o fetiță și plânge, implorând pe oricine o ascultă, să fie lăsată să plece acasă! În restul timpului e o fantomă, care bântuie holurile povestind pereților despre copilul ei. Nu mă întreba de soțul ei, că-mi vine să-l omor. O vizitează și el uneori, pe furiș, să nu afle maică-sa că vine să o vadă pe nebună (așa îi spune ea nurorii sale). Îl terorizează pentru că s-a însurat fără știrea ei. Și cu cine, cu o schizofrenă.
Fratele ei are grijă de ea. Vine de mai multe ori pe zi, o schimbă, o hrănește, îi piaptănă părul lung, șoptindu-i încetișor un refren care o calmează. Uneori, când e lucidă, ne povestește lucruri din viața ei. Era educatoare și copiii erau viața ei. Vocea vecinei continuă monotonă povestea. Încetezi brusc să te mai gândești că viața e nedreaptă cu tine! Că nu meriți toată suferința la care ești supusă. Sunt un om fericit!!! Asta îți repeți obsesiv în gând, închizând ochii și abandonându-te unui somn ce nu mai refuză să te cuprindă. Și te visezi un Sisif în sfârșit fericit!!!
Hei! 8 de la 210, e timpul să mergem la sală. Inițial nu reacționezi. E doar o altă voce care răzbate ceva mai strident prin murmurul vocilor celorlalte paciente. Când o mână vânjoasă te scutură, tresari! Deschizi ochii mari și încerci să articulezi două cuvinte, speriată de figura mătăhăloasă aplecată deasupra ta. Cred că ai avut o figură foarte expresivă, pentru că matahala a zâmbit cât de frumos a putut, arătând o dantură plină de lipsuri și repetând cu cea mai suavă voce pe care o avea: hai sa mergem, pitico, la sală, că ne așteaptă doamna doctor. Inima începe să-ți galopeze prin trup și nu găsești nicăieri forța care să te ridice în picioare. Uriașul îți intuiește neputința și te saltă de mână, ca pe un fulg. Îi mulțumești cu grimasa unui zâmbet, pe care-l vrei amabil, în timp ce te târâie după el. Încerci să fixezi repere cu privirea pe holurile întortocheate în ipoteza unei întoarceri singulare. E în zadar. Te-ai rătăcit deja într-un labirint de holuri identice și doar menghina mâinii uriașe îți oferă certitudinea că nu te-ai pierdut definitiv. Sau nu încă! Și drumul se sfârșește brusc în fața unui perete de sticlă alb la ușa căruia sună uriașul. Și ușa albă se deschide și vă soarbe pe amândoi cu o viteză pe care nici nu mai încerci să o controlezi! Lumea din spatele ușii albe e albă. Totul e alb: pereți, uși, mobilier, halate, oameni. Albi și identici! Și albă devii și tu, contopindu-te cu patul pe care te aruncă uriașul în timp ce îți ordonă să te întinzi și să aștepți să fii pregătită pentru operație.
Brusc ți se face frică. Te cuprinde un tremur pe care nu-l poți controla. Inima îți bubuie în urechi și ai o clipă senzația că timpanele îți vor ceda. Te uiți mirată spre ea și o vezi, pur și simplu, cum pulsează spasmodic, prin tricoul pijamalei. E o stare ce îți întoarce stomacul pe dos, într-o greață nesfârșită. Strângi pleoapele cu putere și respiri adânc în timp ce repeți mecanic: va fi bine! E ok! Va fi bine!! E ok! Voi fi bine! E ok! E ok! E ok!! E ok! E ok!! Ți se prind branule de brațe, ți se ia sânge! Răspunzi mecanic la întrebările anestezistei. Nu, nu am boli cronice în familie. Da, am mai avut anestezii generale (le numeri în gând: două la avorturi, cu una de la operația de la sân, trei, cu trei de la operațiile de la genunchi se fac șase). Când spui șase, ochii doctoriței se îngustează insesizabil, dar tu înregistrezi totul pentru că ești încordată ca un arc. Tensiunea arterială e normală, pulsul e bun, analizele sunt în parametri normali. Totul va fi ok devine o expresie inutilă, care nu-ți mai spune nimic și te obosește cumplit, de parcă de azi ai început să cari în spate toate păcatele lumii!
Și așteptarea te obosește la fel de mult. În salonul ATI e un ceas - alb, evident - deasupra ușii albe, din fața patului alb, în care îți ascunzi trupul la fel de alb. Urmărești într-o stare febrilă secundarul, singura pată din acea mare de non culoare în care te scalzi. O pată neagră care-ți zgârie timpanele cu încetinitorul. Calmul pe care ți l-ai impus atât de greu se risipește cu fiecare bătaie: tic-tac! tic-tac! După o jumătate de oră ești un arici, cu inima bătând în urechi, pentru că nu știe, nu știe unde sa se ascundă. Ai vrea să poți da timpul înainte. Sau poate înapoi. Naiba știe cum ar fi mai bine. Ce ar fi să poți învârti acele acelui ceasornic și timpul să nu mai respecte nici o lege. Medicamentele încep să își facă efectul. Ești într-o stare de semi-conștiență când asistenta te urcă pe masa de operație de parcă ar fi urcat un alt trup, nu pe al tău. Numără până la 10. Asta îți șoptește vocea de lângă tine...
Arzi! Nu știi de cât timp ai trupul scăldat într-o sudoare ce-ți îmbibă cearșaful! O mână rece îți mângâie fruntea și îți udă buzele cu puțină apă. N-ai putere să deschizi ochii. Ce rost are, îți spui. Și nici nu-ți pasă dacă trăiești și-n care lume. Și iarăși cazi într-un vârtej ce îți răscolește trupul și te face să verși din nou, același lichid verde, care te-a invadat deja. Doar mâna aceea rece insistă pe fruntea și buzele tale cu mângâieri împotriva cărora nu poți protesta. Nu știi dacă sau cât ai dormit. Devii conștientă de zgomotul din jurul tău înainte de a avea curaj să deschizi ochii. Recunoști vocea pacientei 6/210, tusea uscată a lui 3/210 și pașii târșâiți ai lui 1/210. Numai mâna aceea rece nu o poți identifica, nu aparține nimănui. Pleoapele îți sunt încă de plumb și încerci să le ridici cu același efort cu care își ridică un halterofil greutățile deasupra capului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!