poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1409 .



De ce verbe sinonimice prezintă configuraţii sintactice (argumentale și adjuncțiale) nu întotdeauna similare / identice?
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2019-04-22  |     | 



Cel puţin în principiu, aşteptările noastre legate de verbele echivalente semantic sunt ca acestea să prezinte şi configuraţii actanţiale, respectiv adjuncţiale identice sau (foarte) asemănătoare. În această perspectivă am putea defini o situaţie lingvistică tipică, pe care o sintetizăm astfel: concordanţa la nivel semantic implică, din punct de vedere teoretic, şi o concordanţă în plan sintactic, argumental şi adjuncţial, lucru care de altfel se şi verifică într-o serie de cazuri. Totuși, sunt și situații în care verbe sinonimice prezintă realizări sintactico-argumentale şi adjuncţiale distincte [În literatura de specialitate, aspectul este discutat cu privire la selecţionarea aşa-numiţilor collocatifs „colocaţii” (Blumenthal 2006: 16; Novakova şi Tutin 2009: 8), mai exact a „vecinătăţilor” specifice (i.e. coocurenţe lexicale privilegiate) unei anumite unităţi lexicale. În acest context, analiza contrastivă este susceptibilă de a oferi informaţii preţioase privind specificitatea fiecăruia dintre membrii constituenţi ai unei paradigme sinonimice (Id., ibid., 19)]. Întrebarea care se naşte firesc, în acest context, este: De ce verbele sinonimice prezintă configuraţii actanţiale şi/sau adjuncţiale nu întotdeauna similare / identice?. Un prim răspuns ar putea invoca relevanța doar relativă a factorului semantic în actualizarea unui anumit cadru actanţial / adjuncţial. De altfel, nu este lipsit de semnificație nici faptul că verbe antonimice se comportă sintactic în mod relativ similar (vezi, de pildă, perechea a iubi – a urî), în acest caz opoziţia în plan semantic nereprezentând un impediment în actualizarea unor cadre actanţiale sau/și adjuncţiale foarte asemănătoare. În aceste condiţii, ne întrebăm în ce fel, dar şi în ce grad influenţează semantica intrinsecă a unui verb distribuţia la nivel sintactic, argumental şi adjuncţial?
În primul rând, implicațiile (cel puțin, la prima vedere) limitate ale factorului semantic se cuvin a fi înțelese inclusiv în legătură cu aria restrânsă de manifestare a aşa-numitei sinonimii absolute într-o limbă: cum se ştie, sinonimele perfecte sunt admisibile preponderent pentru nivelul ştiinţific al unei limbi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor echivalenţa dintre două / mai multe cuvinte nefiind decât una aproximativă [Aspect remarcat de altfel, în bibliografia de specialitate, cu referire chiar la sec. al XVIII-lea, când, aşa cum arată, de pildă, Nyckees (1998: 181 sq.), dicţionarele de sinonime încercau să evidenţieze „les différences parfois subtiles qui séparent des mots très proches par leur sens”. Pornind de la astfel de considerente, se justifică preferinţa pentru termeni precum parasinonime sau sinonime apropiate (cf. în același sens și termenul de cvasisinonime, pentru care am optat adesea în demersul nostru)]. Prin urmare, atâta vreme cât, într-o multitudine de cazuri, nu există identitate semantică absolută, nu putem emite pretenţia unor identităţi sau similarităţi foarte mari nici în plan sintactic (argumental şi adjuncţial). Identitatea (doar) relativă a unor lexeme verbale la nivel de semnificaţie – cel puţin uneori, cu repercusiuni şi în plan sintactic – poate fi, de pildă, expresia unor asocieri de seme specifice. Astfel, semele graduale sau/și de polaritate pot determina structurări particulare în plan sintactic, în cazul a două sau mai multe verbe cvasisinonimice. Însă, de regulă, aceste seme nu sunt singurele responsabile (și nici cele mai decisive) pentru aspectul menţionat (v. infra, discuția noastră).
Pe de altă parte, identitatea sau similaritatea evidentă a unor structuri actanţiale sau/și adjuncțiale specifice unor verbe antonimice poate fi înţeleasă, într-o oarecare măsură, şi în relaţie cu o anumită simetrie de dispunere a sensurilor (în conformitate cu o ordine dihotomică). Astfel, un termen utilizat într-un anume context îşi poate evoca antonimul, însă nu doar în plan semantic-conceptual, ci inclusiv în privinţa statutului morfosintactic al celui din urmă. În acest context, este relevant că, cel puțin uneori, în evoluţia unei limbi, un anume cuvânt poate „împrumuta” nu numai structura sintactică a unui sinonim de al său, ci chiar pe cea a antonimului corespunzător. De pildă, în limbaj bisericesc, a deznădăjdui, verb intranzitiv şi tranzitiv, „a ajuns” să se utilizeze şi prepoziţional, după modelul sinonimului a nădăjdui (în ceva / cineva): „Păcătuieşte împotriva nădejdii creştine [...] cel ce deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu” (ÎCO 1992: 189, ap. Teleoacă 2009: 492 sq.) [O situație similară am consemnat și pentru cadrul discursiv colocvial / familiar, nivel la care verbul a nedumeri prezintă ocurențe și în tipar reflexiv, foarte probabil sub influența antonimului a (se) dumeri].
Dincolo de această simetrie de dispunere a sensurilor, cu (eventuale) implicații în plan gramatical, acţionează adesea şi un factor gramatical propriu-zis, mai precis apartenenţa unităţii lexicale respective la o anumită subclasă morfologică verbală (i.e. +tranzitiv; +tranzitiv şi reflexiv; +intranzitiv; +reflexiv). Această circumscriere are, de fapt, rolul de a predicta într-un fel specific comportamentul sintactic argumental, dar şi adjuncţial al verbului respectiv. De pildă, dacă verbul este intrinsec reflexiv, atunci acesta nu va putea avea în calitate de „cel de al doilea argument” un obiect direct, ci un obiect indirect / prepoziţional (cf., de ex., vb. a se cruci de ceva / cineva „a se mira foarte mult, făcându-și semnul crucii”, DEX 2009 / *a se cruci pe cineva). În aceeași ordine de idei, două verbe antonimice, cum sunt a iubi și a urî, vor prezenta o serie de similitudini de construcție, având în vedere că ambele lexeme sunt calificate în sursele lexicografice ale românei drept tranzitive și reflexiv-reciproce [În schimb, două verbe cvasisinonimice, de pildă, a (se) mira și a se cruci vor prezenta, în calitate de verbe de mirare, cadre actanțiale în mod evident distincte, în condițiile în care cel din urmă se utilizează exclusiv în tipar reflexiv; în această ordine de idei, de exemplu, un enunț precum *Ne-a crucit atitudinea lui nu va putea fi validat, ci doar enunțul pasiv reflexiv corespunzător, și anume Ne-am crucit de atitudinea lui]. Totuși, a urî va avea și o a treia configurație (argumentală), pe lângă tiparele comune cu cele ale antonimului a iubi, și anume configurația care reflectă utilizarea sa reflexivă impersonală cu dativul (cf. a i se urî „a se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva”, DEX 2009).
În lumina observaţiilor formulate, putem afirma că marea provocare în studiul „interfeţei” sintaxă–semantică este aceea de a se stabili acei parametri care ne-ar permite să facem predicţii, fie dinspre semantică spre sintaxă, fie dinspre sintaxă spre semantică. Acestea şi sunt de fapt două dintre aspectele fundamentale care au condus investigaţia noastră consacrată subclasei verbelor psihologice de mirare (v. Teleoacă, Verbele de mirare) și având drept obiectiv identificarea, pe de o parte, a implicaţiilor dimensiunii semantice asupra actualizării unui anume cadru actanţial şi adjuncţial, pe de altă parte, a implicaţiilor pe care anumite caracteristici gramaticale (morfosintactice) le pot exercita în acelaşi sens, dar şi în sensul relevanţei acestor caracteristici în perspectiva teoriei rolurilor semantice [Conceptul, desemnat prin sintagma funcție semantică, apare pentru prima dată la Fillmore (1968, 1970), care vorbește despre existența unui set de relații profunde, similare, într-o oarecare măsură, relațiilor identificabile în structura sintactică de suprafață (în fapt, este vorba despre anumite roluri semantice atribuite nominalelor care reprezintă argumentele nucleului verbal). În acest context, orice verb este susceptibil de a fi descris în virtutea unei matrice semantice, definibilă în funcție de numărul și de tipul funcțiilor semantice acceptate de cel dintâi, această structură cauzală profundă funcționând ca un criteriu de clasificare. Ulterior, conceptul a fost elaborat de o serie de cercetători, care au vorbit despre rol tematic, valență semantică, caz profund, argument al nucleului verbal sau theta-rol (pentru discuția aprofundată, v. Cook 1989: IX)].

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!