poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3015 .



Epistaxis
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2010-05-13  |     | 



(Deocamdată mă opresc aici... Să dea Dumnezeu ca, într-o zi, să nu ne mai putem opri niciodată...)

Unii, când scriu, o fac cu acea grijă cu care un părinte ar reveni periodic, noaptea, în dormitorul unui cadavru, să se asigure că odorul nu s-a trezit și, văzând că totul e "în ordine", îl sărută tandru pe frunte și închide încetișor ușa în urma lui... tremurând la gândul că odorul s-ar putea trezi...

In-divid. Adică unitate in-di-vi-zi-bi-lă... Nu cred că mă pot considera așa ceva. Din câte am reușit să mă cunosc până acum, pot spune că sunt mai degrabă divizibil, decât indivizibil...

Căpătase, cu anii, o înțelegere mediumnică... Intra ușor-ușor în rândul ființelor convexe.

- Þi se duce dracului viața!
- Din moment ce habar nu am de unde vine, de ce mi-ar păsa unde se duce?

"...Cal

cu om pe el,

pământ,

cu pământ cu tot se pierde..."

"Om este omul care moare asistat de om" (Nicetas)

... "Om este omul care moare uitat de om"

Pentru amatorii de Știință și Progres: În medicină termenul tehnic pentru "copii" este "Populație pediatrică"....

"Karoline von Günderrode observed: "Masculinity and femininity, as they are usually understood, are obstacles to humanity."

... câteva rânduri mai Jos:

".... von Günderrode killed herself with a dagger". (wikipedia.org)

Metamorfozele femeilor pe care le-am iubit - ăsta e adevăratul motiv care mi-a STINS gustul pentru viață...

Câtă vreme pe lume se fabrică ascuțitori, copilăria nu e pierdută...

"Între noi să nu mai fie DECÂT flori și armonie" - Ceea ce aduce minunat Poezia ca fenomen social este că încearcă eliminarea conceptului perfid de "responsabilitate"... are curajul să propună eliminarea din relațiile interumane a ideii (iresponsabile) de responsabilitate. Tocmai din astfel de motive mințile pietrificate consideră Poezia un soi de divertisment...

În relația cu Dumnezeu nu ți se cere prea multă încredere în sine. Cu femeile lucrurile stau exact invers...

Mi se pare uimitor la Cioran faptul că nu pare deloc preocupat să distingă legea divină de legea omenească. Pare să le amestece, să admită și să înghită amestecul... Vorbește la un moment dat despre "legile acestei lumi" cu care ar vrea să se ia de gât. Care "lume"? Este clar că de gât el s-ar lua și cu oamenii și cu Dumnezeu, - totuși nu pare preocupat să distingă...

"Iată, nu putui ținea a nu scriere..."

"Căci, dară, nu la judecata uamenilor ni iaste nădejdea..."

"Când au vrut amândoi să aducă jertfă lui Dumnezeu, Cain i-a dăruit din roadele pământului și ale pomilor pe care îi sădise, iar Abel lapte și întâi născuții miei ai turmei sale. Mai încântat de această din urmă jertfă s-a arătat Dumnezeu..." - În acest punct Biblia se oprește cu explicațiile

Josephus însă continuă: "... Mai încântat de această jertfă s-a arătat Dumnezeu, ÎNTRUCÂT EL ERA CINSTIT PRIN LUCRURI PRODUSE DE LA SINE ȘI POTRIVIT NATURII, NU PRIN CELE PROVENITE DIN SCORNEALA OMULUI HAPSÂN ȘI CU DE-A SILA"
(...)
"Cain a pervertit traiul simplu dus de oameni până atunci, prin născocirea măsurii și a greutăților, PRESCHIMBÂND NEVINOVÃÞIA VIEÞII, STRÃINÃ DE ASEMENEA LUCRURI, ȘI MÃREÞIA SUFLETULUI, ÎN PERFIDIE ȘI JOSNICIE. A FOST PRIMUL CARE A TRASAT HOTARELE OGOARELOR, A ÎNÃLÞAT UN ORAȘ ȘI L-A ÎNTÃRIT CU ZIDURI, SLUJITORII SÃI FIIND NEVOIÞI SÃ LOCUIASCÃ CU DÂNSUL" (Antichități Iudaice, Cartea I, capitolul 2)

Dragă Florian Abel,

Ci iată, pentru că s-a lăsat tăcere iară ochiul meu Somnul nu l-a închis peste această noapte, am a-ți trimite și matale cuvântul care l-am visat cu vise:

"Iară tu, frate Abel, să nu ai a-ți pierdere nădejdea

Căci Adevărul străbate vremile cum sulița voinicului zburare prin ceriuri spre a se-nfige țintuind inima Nelegiuirii

Iară de noi nu o putem încă vedea, îi putem totuși prindere cu urechea ciulită zbârnâitul ușor

căci prea de tot Sus zboară dânsa pe deasupra capetelor noastre

căci a fost aruncată cu putere

Și mai știm noi încă recunoaște Strigătul din pământ al Sângelui Nevinovat, al cărui nume îl porți, poate fără să știi, și cu nevinovăție, dumneata, frate Floriane

Iară oricâte mii de mii pulpane înnegrite s-ar înfoia spre a-i umbri strălucirea și oricâte mâini înmănușate și inelate s-ar grăbi a-L șterge din cărțile sfinte

El va izbândi prin Sine Însuși și fără de ajutorul nimănuia

Căci viu este Domnul

Iară cât despre Cain să nu crezi dumneata că prea liniștită este inima lui

căci el știe ce a făcut și se teme a tremurare

și tocmai pentru că se teme face el ce face chiar și acuma, în vremile de acum

Să nu crezi dumneatale că urechea lui este surdă și că inima lui nu așteaptă înțepătura

Și să fii dumneata sănătos"

"Nu-ți face chip cioplit, nici o altă reprezentare...." este, în istoria gândirii omenești, cea mai delicată, viguroasă, inefabilă și apocaliptică tentativă de a REinstaura Visul ca lege, printre legile omenești. Dar când un iluminat vorbește în mijlocul unei cete de maimuțe și își lasă diamantul în mijlocul lor, oricât s-ar strădui primul cordon de maimuțe cu fețele atinse de lumină, să țină în frâu puhoaiele care se inghesuie isteric spre centru, valurile generațiilor, cu ochii bulbucați și balele șiroind, vor strivi totul în picioare și vor îngropa minunea în noroi sub tălpile lor păroase. Iar pe acest noroi, întărit, vor ridica biserici pictate.

"... germanii socotesc nevrednic de măreția ființelor cerești să le închizi între ziduri și să le dai un chip omenesc. Le hărăzesc crânguri și codri. Pun nume de zei acelei taine, pe care o văd numai cu ochii evlaviei lor (...) Au ca obicei, numai al lor, cel de a cere cailor presimțiri și îndemnuri. Caii sunt hrăniți în codrii și crângurile de care am vorbit. Asemenea cai sunt albi și nu au slujit niciodată oamenilor; sunt înhămați la un car sacru iar preotul și regele, ori căpetenia tribului îi însoțesc luând aminte la nechezatul și la sforăitul lor (...) Chiar și preoții socotesc asemenea cai știutori ai gândului zeilor, pe când ei înșiși se socotesc doar slujitori ai acestora..." (Tacitus 56-120 AD, Germania)

Un exercițiu excepțional pentru un cititor profesionist (scriitor aspirant) este ca în timpul lecturării textelor fundamentale antice, să se abțină în totalitate de la citirea notelor academice (în general sclerozate și diversioniste) care le însoțesc la începutul, în timpul, în subsolul și la sfârșitul textului...

Evit să comit acte esențiale în această viață, pentru că știu că această viață nu este esențială...

Coloana Infinitului Retezat

O ascultam uimit și, în timp ce o ascultam, o pereche de ștergătoare de parbriz, fixate în sfârcurile țâțelor, îi baleiau ritmic chipul, descoperind succesiv diferitele fețe...

Bunul nostru Epictet mi-a-nfipt în creier un stilet...

Ne vom iubi, dar nu acum! Ci în Vecii Vecilor,

Amin

Îngerii de pe limbă refuzau să coopereze... Se întorseseră cu puțele lor mici spre hăul gâtlejului și urinau acolo abundent chicotind... Se cățărau pe cerul gurii mele, căutau fozele nazale și le găseau... o voi, cuvinte, curve de lux ale vieții mele...

"Privești uimit, ca de-o vrăjitorie
Corabia-n întrecere cu vântul.
Din goana lor spre zare nu se știe
Cine va fi până la urmă-nfrântul" (1001 de nopți)

"... Însă sunet nu voi să se facă cu numele mieu..."
(scrisoare a boierului Ioan Theodor Callimachi, 1757, redată în "Scrisori de boieri, scrisori de domni", Nicolae Iorga, Așezământul Tipografic "Datina Românească", 1931, reeditat de Eurosong&Book, 1999, pagina 262)

"Cei învățați pot încă, de multe ori, prin lucrările lor, să treacă peste întunecimea viitorului" (Idem, Constantin Mavrocordat, 1740, pagina 260)

Pedeapsa nu este izgonirea din Rai, - ea nu presupune parcurgerea unei distanțe cosmice (Cer - Pământ) ci încurcarea limbilor femeii și bărbatului... Pedeapsa nu ține de Macro ci de Microcosmos... acolo, adică, unde ne doare mai tare

Concubinaj cu Sfințenia

"... Și în masele adânci s-a dat astfel necontenit o tragică luptă între cele două concepții de viață: cea rezignată, a Răsăritului, și cea energetică, a Apusului, dintre care una înțelege a stăpâni lumea de sus, prin liniște disprețuitoare, iar cealaltă a o cuceri prin neastâmpăr încrezător, setos de lucruri și stări nouă, din mijlocul chiar al mișcărilor sale..." (Nicolae Iorga - Ceva despre datina politică românească)

Este interesant de urmărit cum oamenii care pun mai presus de orice "relațiile", încep, încet, încet să se convingă în absolut că în afara acestor nemernice "relații", pe lume nu mai există nimic. Când ceva interesant din afara "relațiilor" lor li se arată, capătă brusc o privire tâmpă. Întocmai ca țăranul care, văzând la grădina zoologică o girafă, exclamă: "Animalul ăsta nu există!" Trăiesc cu toții într-un soi de autism legitimat. În fond Statul folosește, pentru a-și păstra controlul asupra sufletului individual, o gamă extrem de variată de gaze halucinogene...

"Mi-au spus: Iubire e!
Ci iată, le spun: Eu nu mai vreau iubire
Eu nu mai vreau aprinsa-i cupă, nici otrăvita ei mâhnire
Vreau doar acele rosturi blânde ce par de dincolo de fire
Care să-i fie bietei inimi balsamul sfânt de izbăvire" (1001 de nopți)

"Mouth to mouth regurgitation" - procedeu prin care furnicile își transferă reciproc informații despre natura și amplasarea sursei de hrană descoperite. Stomacul lor are o cameră separată, special pentru acest scop...

Iar dacă despre Cioran s-ar putea spune, la limită, că era un "imberb", în nici un caz cauza acestui fapt nu este imaturitatea, așa cum, probabil, sugerează Adrian Firică, ci meticulozitatea mediumnică cu care, probabil, se bărbierea...

Mă întreb dacă femeile care își pun nădejdea în chirurgia estetică (liposucție) se gândesc uneori că grăsimea obținută în acest fel poate fi folosită ca materie primă în industria alimentară. La prepararea înghețatelor bunăoară... Îmi imaginez o femeie proaspăt operată, eliberată de scrupulele "siluetei", savurând la o terasă umbroasă, într-o companie selectă, o excelentă înghețată preparată cu propria ei grăsime... Uneori pedepsele divine sunt atât de discrete...

Poate că inteligența este o clădire fără scări, dar cu lift. Tu apeși butonul, el pleacă doar când vrea. Clădirea poate fi infinit de solidă, de înaltă, de zgârie-nori, de zgârie-Dumnezeu chiar - dacă liftul nu vrea, ai probleme. Al meu nu se simte prea bine... Opresc la un etaj să-l explorez cum se cuvine - când mă întorc el a plecat: chemat de altcineva? Aștept, aștept și iar aștept. Și apoi... căderile în gol...

A trăi printre oameni care nu mai suportă Deschisul. Pentru care perspectiva unui lac înghețat, a unei văi înverzite primăvara, pe soare, a cerului nu mai e decât un prilej de stinghereală, de nervozitate, de spaimă. Oameni care în fața acestor priveliști pleacă privirile, schimbă vorba, caută cuvinte, cât mai multe cuvinte... semenii mei...

"Apa-i zice...: - O,
copile,
mâiniiiile-ntinde-mi-le.......
Vino-n fundul luminos....
Că tu ești copil frumos....."

Boala mintală a lui Eminescu (dacă într-adevăr de boală a fost vorba) se datorează implicării sale în Politică. E o chestiune de igienă mentală. O neglijență... Dacă în loc de Politică, s-ar fi concentrat pe acel "fund luminos"... a vrut să-i ia în serios și pe oameni și pe Dumnezeu în același timp

"Tu știi că la mine remanierile sunt lucru de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziție identică cu aceea în care am scris" (către Veronica Micle)

"Duhul Sfânt în chip de porumb, nu din cer s-a pogorât
ci mai jos de brâu l-avuse Iosif, și l-a dat Mariei" (către noi toți)

(de ce nu "și Mariei l-a vârât"?)

Felul de a iubi mi-a devenit translucid, ca un ardei gras degerat...

De la o vreme, de câte ori strâng în brațe o femeie, "schelet" e primul cuvânt care îmi vine în minte...

"Am ajuns la capătul puterilor" - dar cine spune că există așa ceva: "un capăt al puterilor"?

Și dacă chiar în clipa aceea ți-ar apărea iubita pe care o tot aștepți de câteva vieți încoace, pentru prima oară în Real, nu cred că ți-ar mai arde ție de nici un "capăt al puterilor".

Bunătatea este un lux pe care proștii nu și-l permit...

... și acum vă rog să mă ascultați cu atenție pentru că nu știu ce spun, iar pentru a înțelege ce spun nu am nevoie de nici un ajutor ...

Scena din "Hanibal" în care Anthony Hopkins îi decupează cutia craniană acelui nefericit, pentru a-i oferi apoi acestuia, aflat în stare de semi-conștiență, să guste cu lingurița din propriul său creier... doar dacă te simți în stare de așa ceva apucă-te să scrii...

De scris nu merită să te "apuci", decât atunci când ești sigur că acest "scris" s-a transformat într-un fel de fruct fosilizat, un fel de craniu preistoric pe care curge un șuvoi de ciocolată topită: trebuie să exercite asupra cititorului o atracție inexpugnabilă, dar fără nici cea mai mică formă de aderență... Să determini Prostia ca din sete inconștientă de Adevăr, să-și înghită singură capul - și asta fără a-l căli în tigaie în prealabil, ci crud, așa cum se găsește. Fiecare idee să declanșeze un strigăt, care, odată înghițit, să-l determine pe receptor să-și înghită bucăți de limbă... Iată de ce, probabil, nu mă voi "apuca" de scris niciodată...

Ludovic al XV-lea o remarcă pe contesa de Pompadour (viitoarea sa maîtresse en titre) în 1745, în timpul unui bal mascat la care ea se deghizase în păstoriță, iar el în arbust...

"Muie Iubirii!" strigă Leonard Ancuța - și în chiar clipa următoare înghite tot ce a spus...

"Și taina ce-o strânsesem în sufletul mâhnit
O risipește ochiul în lacrimă topit" (1001 de nopți)

Singurul mod de a readuce la Natură Marile Orașe, împreună cu întreaga lor scleroză sufletească, sunt ninsorile, viscolele și troienele. De aici și groaza sclerozaților față de zăpadă.

"Pușcăriașii conduc închisoarea. Gardienii doar te împiedică să ieși" (mărturie pentru National Geographic a unui fost deținut dintr-o închisoare americană)

Adevăratul sens al timidității copilului nu este "jena" față de adult, ca entitate "superioară" (nu există Inferior și Superior, iar copilul ȘTIE asta dinainte de a se fi născut) - ci nevoia lăuntrică, de origine divină, de a nu-și arăta de față cu toți imbecilii, detracații și sclerozații adevărata Putere și adevărata Lumină.
Ești considerat "Bărbat" doar după ce ai călcat în picioare această comoară, după ce ai stins această Lumină așa cum strivești cu vârful pantofului un muc de țigară aprins, abia după ce ai lăsat-o în urmă ca pe un ciorap murdar - și numai atunci ești primit în rândurile lor, în Rândul Lumii adică, cu lacrimi de emoție părintească în ochi, cu urale și cu zbierete de bucurie seacă.
Nu de Teamă refuză copilul să spună poezia - ci pentru că simte că prin rostirea poeziei, partea divină a sufletului îi este smulsă. Și NIMIC nu îl ÎNCÂNTÃ mai mult pe un adult decât să asiste FIZIC la emascularea sufletului copilului său (așa cum și lui, pe vremuri i s-a întâmplat) și să se hrănească cu acest elixir divin - decât acest spectacol. Numai ATUNCI adultul este deplin liniștit și își savurează din plin rolul de părinte, cu o lacrimă în colțul ochiului. ...așa cum o curtezană cochetă și-ar șterge cu dosul palmei, de la colțul gurii, cei câțiva stropi din sămânța albinoasă cu care clientul său o omenise: NU DIN DRAGOSTE! - ci cu Sentimentul Datoriei Împlinite - ...

"De ce nu spui poezia? Þi-e rușine, nu-i așa?", spune surâsul nevrotic al părintelui. Dar nu despre rușine e vorba ci despre Silă și Disperare! Totuși primul sens pe care adultul îl dă atitudinii rezervate a copilului este Rușinea - și anume rușinea față de el, de adult! Ca și cum el, adultul, ar fi singurul, unicul dumnezeu călăuzitor al copilului. În condițiile în care sufletul său a fost rupt definitiv de Dumnezeu, încă din fragedă copilărie, și aruncat la oameni, adultul se percepe pe sine ca unic Dumnezeu al copilului său - fără să-și dea seama că prin această imbecilitate anulează orice posibilitate a copilului de a păstra legăturile firești cu Divinitatea. "Hai, nu-ți fie rușine, spune poezia" este, în percepția adultului, un fel de act de mărinimie: "Iată - își spune el în subconștient - iată cât de bun, de îngăduitor sunt eu, îl ajut să-și înfrângă rușinea și timiditatea față de mine, dumnezeul lui, îi îngădui să lase deoparte adorația pentru mine și îi îngădui să vorbească în fața Mea, Eu, Dumnezeul lui". Dragostea firească, naturală, de origine Divină, înlocuită mișelește, sistematic, de generații și generații, cu Idolatria deșănțată, Legea divină înlocuită cu legea omenească - ăsta este rezultatul Sclerozei Civilizației asupra sufletului individual.

Și fie ca starea de rău, de greață și de vomă care mă cuprinde scriind acestea, să o primești și tu cititorule înlăuntrurile tale,

căci nu gardienii, ci deținuții fac legea în închisoare. Gardienii îi împiedică doar să iasă afară.

Amin.

Un amănunt din regulamentul jocului de hockey: jucătorul are voie să joace pucul cu mâna, DAR NU ARE VOIE SÃ ÎNCHIDÃ MÃNUȘA ASUPRA PUCULUI.

(Să ne calmăm... În fond, îți poți curpinde în mâini doar capul, nu și inima...)

Să te "așezi" la "casa ta", într-un punct fix adică. Ca și cum viața ar fi un lac liniștit și nu cascada bezmetică ce ne rindeluiește oasele. Păstrăvul rămâne în punct fix, dar nu în raport cu Viața (curgătoare) - ci cu ceea ce o susține (temeinic)...

Chiar în clipa în care ies din lift, o mamă cu un bebeluș în brațe intră pe ușa blocului. Ca să ajungă la mine are de parcurs 5 trepte și 4-5 pași.
- Urcați? o întreb ținând ușa liftului deschisă
- Da, da, tresare plăcut surprinsă de politețea mea...
Dacă s-ar fi împiedicat și ar fi izbit copilul cu țeasta de ciment, gândul că, prin intermediul meu, o mamă și-a trimis copilul pe cealaltă lume, mi-ar fi încălzit inima pentru tot restul vieții.
Dar nu se împiedică...

Între a fi CINEVA PRINTRE EI și a fi NIMENI DINTRE EI, am ales a fi NIMENI PRINTRE EI.

"Să nu legi chelemet și să nu te încârduiești cu nimenea, căci lumea este asemeni unui fierar: dacă nu te arde cu focul de la covălia lui, ori dacă nu-ți scoate un ochi sau pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, atunci, negreșit, te va înăbuși cu aburii de la fumăria lui" (1001 de nopți)

A avea o carte A TA, e ca și cum ai avea un copil AL TÃU, o nevastă A TA, o casă A TA, o mașină A TA, prilejul acelorași ciclice angoase, remușcări, regrete și amărăciuni care îți întunecă spiritul. A AVEA - te leagă și devine în cele din urmă DE NESUFERIT, pentru că se contopește și în cele din urmă se confundă cu substanța mundană din care ești alcătuit, îmbogățind-o, - în detrimentul substanței divine din care ești alcătuit, - de care se atârnă și pe care o epuizează...

Fascinatio nugacitatis

Avem două organe ale gândirii: unul cenușiu, păstos, zemos, care ni s-ar scurge printre degete la cea mai plăpândă apăsare și unul roșu, elastic, robust, musculos care...

Nici un prilej nu e mai potrivit pentru a desluși Tâmpenia femeii iubite, decât atunci când te privește "îngrijorată"...

Nu reușesc să-mi nimicesc, să-mi amputez dorințele, așa cum mi-am propus...; le TERCIUIESC doar, le zdrobesc într-o pastă alunecoasă pe care continui să-mi târăsc viața...

Aflăm de la Claudiu Soare, autor poezie.ro că, pe vremea comuniștilor, într-o scrisoare, Cioran îi spune lui Eliade că "arde" de nerăbdare să se întoarcă în țară... doar de dragul de a se delecta cu mâncăruri românești, gătite cu sarea scoasă din ocne de ..... Nae Ionescu...

Oare să nu-l fi citit Cioran pe Lautréamont? Să fie oare posibil? Totuși... nu-i voi egala niciodată, nici pe unul, nici pe celălalt - FIINDCÃ PLEZNESC DE SÃNÃTATE...

Femeile nu se îmbolnăvesc niciodată de hemofilie - doar o transmit. Mai exact MAMELE o transmit BÃIEÞILOR!

Există un prag, un nivel al capacității de înțelegere a privirilor umane, dincolo de care orice ieșire în stradă devine un chin, o stare continuă de vomă... Cel puțin în România...

Copilul care a văzut copilul din părintele său și care a văzut cum părintele său își sufocă cu mâinile lui copilul dinlăuntrul său, pentru a se sacrifica pentru copilul pe care îl numește "al său"...

Chapman (habotnic și fan Beatles) îl asasinează în 1980 pe Lennon, pentru că acesta declarase (în 1966) că Beatles este mai popular decât Isus... Și-a acordat un răgaz de gândire de 14 ani - în care, sincer să fiu, n-aș vrea să știu ce s-a întâmplat în sufletul lui...
Și apoi... fiecare pasăre pe limba ei piere

Lucruri care, odată afirmate, își pierd consistența. Exemplu: această afirmație...

Lumea îți cere cu insistență "să te pui în valoare" pentru că valoarea ta este hrana ei zilnică - pentru că e avidă de legitimitate - își caută cu disperare legitimarea -. De altfel, nici nu o poate obține altfel. Este capcana în care cad, fără excepție, oamenii valoroși... Dacă toți oamenii de valoare ar refuza să se "pună în valoare", atunci lumea și-ar arăta adevărata față - ar face implozie în clipa imediat următoare...

Dacă ai ști de unde provin, până și stările sublime te-ar plictisi...

Cine se conformează preceptului sclerotic "Coboară cu picioarele pe pământ!" - va coborî, inevitabil, și cu genunchii...

Într-un film documentar, lupta dintre un șacal (nu cu mult mai mare ca o pisică) și un vultur - cu anvergura aripilor de cel puțin doi metri - probabil masculi (căci totul pornise de la ceea ce îndeobște stârnește instinctul masculului: un cadavru). După o hărțuială încununată de succes (căci din pricina greutății vulturul nu reușea să decoleze și era mereu nevoit să se întoarcă pentru a se apăra - zadarnic - de mușcăturile rapide ale șacalului - care viza cu stoicism gâtul), - cu imensul cadavru întins la picioarele lui mici, șacalul avea pe chip acea privire zâmbitoare a câinelui de familie care așteaptă să-i fie aruncată mingea pentru "Aport!"...

Prezența fizică a oamenilor, a prezumtivilor "colegi de breaslă" îmi face imposibil accesul la oricare din "meseriile" pe care le-aș fi îndrăgit...

Ea urina, din dragoste, pe inima lui înghețată...

Într-o lume normală toate intrările în biserici ar trebui sculptate în formă de pizdă: Trebuie să intri cu aceeași plăcere și să te întorci în lumea reală cu un nou suflu vital...

Să înțelegi încă din tinerețe lucruri care nu ar trebui înțelese decât la sfârșitul vieții - ăsta e "secretul" oricărui mort-vivant...

Încerc zadarnic să studiez Prostia celuilalt - de câte ori încerc, o simt doar ca pe un fel de moluscă cu mai multe tentacule sărind și lățindu-mi-se pe față, obturându-mi căile vizuale și respiratorii. Încercările de a îndepărta lighioana pentru a închega un dialog clarificator sunt zadarnice - lighioana nu dispare decât târziu, odată cu amintirea aceluia... Să ne mulțumim așadar cu studiul propriei Prostii... care, în fond, e mult mai la îndemână...

Inteligența, agerimea, forța interioară, bunătatea, meticulozitatea - toate astea sunt calități dispensabile pentru cel care vrea să "schimbe" lumea. Singura "calitate" indispensabilă a celui care vrea să "schimbe" lumea, este Ambiția... Ceea ce dă o idee asupra calității Evoluției umane...

La televizorul din spatele meu se vorbește brusc despre "o demonstrație la care flutură steaguri KÂRKÂZE"... Nu catadicsesc să mă întorc spre ecran. De ce? Din același motiv pentru care nu public... Ideea ca ceea ce scriu eu să fie oricând la dispoziția "Opiniei Publice" (noțiune-etalon a Sclerozei ireversibile a Civilizației) mă face să vomit. Prefer să fumez până la imbecilizare...

Un orgoliu apocaliptic, care pentru un receptor neantrenat pare modestie... Asemeni infrasunetelor elefanților, care pentru o ureche neexersată, ar părea zbierete de uliu...

Nu sunt un inamic, ci un Adversar al Vieții...

Despre leșinarea Intenției la români...

În copilărie (aveam vreo 7 ani) mama mea (pe atunci în vârstă de 35 de ani) s-a străduit luni întregi să mă învețe să merg pe bicicletă, cu o metodă pe cât de obișnuită, - atunci ca și acum -, pe atât de ineficientă, - atunci, ca și acum -: mă urca pe bicicletă și, ținând strâns ghidonul și șaua, mă împingea o bucată bună de drum și apoi mă elibera... - dar nu reușeam să-mi găsesc niciodată echilibrul. De fiecare dată eram nevoit să pun piciorul jos și totul începea din nou. (De învățat am învățat singur, un an sau doi mai târziu, într-o singură zi, călare pe bicicletă, dar de această dată sprijinindu-mă pe ambele picioare și făcându-mi singur avânt, reușind să mă mențin în echilibru, fără susținere, porțiuni din ce în ce mai lungi - până când, la un moment dat, am reușit să găsesc pedalele cu picioarele...)
Acum, la 42 de ani, aflu întâmplător, dintr-o discuție cu mama mea (acum de 71 de ani) că ea de fapt nu știe și nu a știut niciodată să meargă pe bicicletă. O întreb: "Atunci de ce....?"
Răspuns: "Eh, mamă, UNA E SÃ ȘTII ȘI ALTA E SÃ ÎNVEÞI PE ALTUL"... (!!!!!!!!!!!)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!