poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 981 .



De la Orient la Occident prin miazăzi și miazănoapte
personale [ ]
partea I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ilarie ]

2010-02-22  |     | 



Mi-a trebuit aproape un an de zile sa ma apuc sa scriu cateva cuvinte despre un drum ce l-am facut. Pana la capatul Europei si inapoi. Inca de pe vremea fostei Românii comuniste visam cu ochii deschiși spre o Europă închisă . Închisă nouă, celor de dincoace de celebra Cortină de Fier. Stăteam în vacanțele de vară cu Atlasul în brațe și încercând să-mi imaginez locuri: Franța, Spania, Italia, Grecia, mi se păreau îndepărtate, adevărate fete morgana, iluzii apărute în calea unui rătăcitor pe filele colorate. Și se deschideau în fața mea munți și văi, ape și orașe cum nu am văzut vreodată. Ceva tot mi-a dat viața în comunism. Puterea de a visa. Nemărginit de dogme și de securitate, visam că trec dincolo de granițe și grăniceri, dincolo de politici absurde, hoinărind pe drumurile Europei. Acum îmi dau seama că în visele mele nu era ploaie sau vânt. Numai soare. Deh, vise. De la Atlas am sărit la cărți, care mai grele care mai ușoare, în toate devoram cuvintele ce-mi descriau locurile, exotice pentru mine. Marsilia în frazele lui Alexandre Dumas din Contele de Monte Cristo, cu a lui încarcerare pe Chateau D'If sau Granada din povestirile Cid-ului, Parisul din isprăvile lui Arsene Lupin sau Rocambole, sau cărțile de călătorii ale prea puțin cunoscutului Radu Tudoran. Da, sunt sigur, ceva tot mi-a dat lipsa emisiunilor de la televizor sau jocurile de pe calculator (abia se inventase strămoșul PC-ul de azi), puterea de a visa.
I follow a dream, îmi spuneam mereu pe tot parcursul celor 9540 de km și 16 zile. Un vis ce s-a transformat într-o luptă permanentă cu mine însumi, dusă până la epuizare. Totuși sunt un șoarece de birou, 10-12 ore pe zi hățâind un șoarece și clăpăcind o tastatură. De unde până unde Lisabona?
Probabil din cauza muzicii. Să-i spunem că m-a atras glasul unei sirene. Amalia Rodriguez și Fado. Muzica ei are ceva în ea ce m-a făcut mereu să cad pe gânduri și să visez. O melancolie proprie, aceeași din Nocturnele lui Chopin sau din glasul Cesariei Evora. Cesaria îi spune Sodade, Amalia Rodriguez îi spune Fado. Trebuia să văd locul, trebuia să văd poporul ce a dat naștere la muzica asta. Întotdeauna când am descoperit ceva, am săpat până unde am putut să găsesc mai mult, încercând să deslușesc tot ce se putea despre acesta. Așa a fost cu Radu Tudoran, așa a fost cu Dalaras, așa este cu Amalia Rodriguez. Și pe lângă muzică, câteva vorbe în portugheză. "Aquí... onde a terra se acaba e o mar comença" Cuvinte scrise pe un monument la capătul Europei, punctul cel mai vestic al ei, Cabo da Roca. Cuvintele ăstea m-au urmărit mereu. Da, sunt hotărât să merg până la capătul continentului să gust din apele sărate ale Oceanului Atlantic. Așa că să-i dăm drumul.
Drumul de la vis la realitate a fost destul de ușor, am fixat o dată de plecare, am făcut niște rezervări pe internet, o hartă a opririlor și a orașelor ce le voi vizita sau sacrifica în drumul spre cabo da Roca, și a zilelor trebuincioase. Killer schedule, pot să vă mărturiesc. În 8 zile trebuia să fiu în Lisabona și după încă 8 trebuia sa fiu înapoi. Plănuiam să merg prin cât mai multe orașe sau sate, călătorind numai pe șosele naționale și drumuri ascunse. Silly me. De unde să știu că voi fi urmărit tot drumul de acest dușman implacabil, timpul. Dacă aș putea scrie câte bătălii am dus cu orele, permanent ieșind înfrânt șoptindu-mi amar cu capul în piept, de-aș mai fi avut o oră, de-aș mai fi avut o zi.
Desfășurătorul și pozele le găsiți aici http://www.motociclism.ro/forum/index.php?showtopic=370105 în blogul ăsta aș fi vrut numa să pun alte gânduri. Întrebări ce nu le-am pus și răspunsuri ce nu le-am dat nimănui.
În primul și în primul rând, de ce singur. De ce am plecat la un drum lung de unul singur. Singur n-am fost eu, aș vrea să cred că au fost, măcar cu gândul, toți cei cărora le-am spus de acest drum și le-am propus să meargă cu mine. Nu-i ușor să pleci în ziua de azi, mai ales când ai o vârstă, o familie, o slujbă, ș.a.m.d. Dar dacă nu acum, atunci când? Oare nu privim toate acest obstacole ca fiind de fapt scuze ale faptului că ne e frică în subconștient de drum, de necunoscut, de ceva ce nu știm? Îți pui o grămadă de întrebări, majoritatea fără răspunsuri, și rezultatul vine implacabil. NU! Nu pot să merg cu tine frate. A fost destul de greu și pentru mine, dar am aruncat din spatele meu tot ceea ce-mi aruncaseră alții în spate fără să le fi cerut. Îmi aduc aminte de un film despre călătoriile lui Gulliver în țara piticilor, când era țintuit pe plajă de mii de țăruși minusculi și frânghii mai subțiri decât o ață. Scena când el se ridică și rupe absolut toate ațele și pleacă mi-a rămas întipărită în minte, mereu. Am stat și am gândit când anume în 35 de ani mi-am îndeplinit visele din copilărie? Am tot sperat că va veni timpul să-mi fac drumurile, dar uite că am ajuns la jumatea drumului și n-am făcut nimic din tot ce vroiam. Ba din contră, pașii îmi erau din ce în ce mai mici, și cădeam din ce în ce mai des în genunchi, împovărat de bagaje ce nu le-am vrut, nu le-am cerut, dar mi-au fost aruncate în spate. Așa că, am zis stop. Până aici. De acum încolo voi trăi pentru mine. Am învățat să fiu egoist. No matter what. Asta e. Plec singur. Singur am fost mai mereu, indiferent câți oameni aș fi avut alături, tot singur eram. N-am prea reușit să mă înscriu în limitele unei societății normale din punctul lor de vedere așa că la ce să mă mai chinui făcându-i pe alții să mă înțeleagă. La bună vedere și să auzim de bine. Cu D-zeu înainte.
Să pleci singur are dezavantaje dar și avantaje. În primul rând îți faci singur traseul. Oprești unde vrei, când vrei. Nu tu pauze de țigară, nu tu pauze de mâncat câte 2 ore, sau odihnă. Am făcut etape de 700-800 de km pe zi, culminând cu Lisabona - Biarritz 1000 de km. Câți oare ar fi putut să se suie pe motocicletă la 10 dimineața și să se dea jos la 11 - 12 seara, ca apoi la 10 să pornească iar. Și tot așa pentru 5 zile. Am fixat traseul astfel încât să am o zi de pauză la fiecare 4-5 zile de mers. Am vrut să văd Marsilia și Chateau D'If (vă mai amintiți de Contele de monte Cristo?) apoi Barcelona și la sfârșit Lisabona. Odată ajuns acolo oi vedea eu ce-oi face. Întotdeauna drumul de întors e mai ușor și mai rapid. Pe oriunde ai merge. Extenuant? Prea puțin spus. Dacă vă mai aduceți aminte, sunt șoarece de birou, nu caporal în Legiunea străină. Urma să fie o încercare atât fizică cât și mentală. În special mentală. Kilometri întregi petrecuți pe autostradă fără muzică fără vorbe fără fețe cunoscute. Doar eu și gândurile mele, doar eu și ploaia care m-a spălat de toate păcatele, doar eu și șoseaua. Plus ceilalți participanți la trafic. Care fie vorba între noi au fost destul de civilizați. Până în Portugalia unde m-am simțit ca acasă, la propriu. Dacă nu ești atent ori te iau pe sus ori iei tu pe sus pe vreunul dintre lusitanii mai grăbiți să treacă strada pe unde nu trebuie.
Unii aleg să se retragă în pustiu să mediteze, alții în mânăstiri, eu mă sui pe motocicletă și pun sute de kilometrii între mine și gândurile de zi cu zi. Problema e că ajungi dependent și vezi că pe zi ce trece 100 - 200 de kilometri nu mai sunt suficienți. Ajungi să gândești că nu merită să-ți scoți pachidermul din garaj doar pentru atâta drum. Ce drum lung am parcurs de la 400 de kilometrii pe vara cu fosta comunistă, la 400 de kilometrii pe zi. E ca un drog mental de care nu te poți lăsa. Dar pentru asta îți trebuie asfalt și străzi bune.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!