poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2506 .



Arahnia
personale [ ]
Reflecții dintr-un fotoliu bătrân

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-08-07  |     | 




De când cu temperaturile astea insuportabile parcă totul devine confuz și amestecat! Parcă ți-ai trăi viața sub un clopot de sticlă incandescentă, acolo unde gândurile, proiecțiile personale, visele se atrofiază. Devin crâmpeie dintr-o trăire halucinată. Uneori, înspăimântătoare...
Venisem mai devreme acasă de la turul piețelor. Căci, cine a spus că pensionarii sunt șoimii piețelor, nu s-a înșelat. Zi de zi aterizez cu retina lacomă de novitále printre tarabe. Care, dureros de trist, afișează, invariabil - impasibile la monstruoasa criză planetară - tot aceleași prețuri de multe ori inaccesibile multora.
Căci ce mai pot face ca să înșel timpul? Fiindcă numai eu sunt singurul trântor din stupul curții mele. Soția și copiii lucrează. Își câștigă cinstit pâinea cea de toate zilele. În timp ce eu pândesc la mijlocul lunii cum se învârt spițele bicicletei poștașului spre casa mea. Pentru a-mi încasa pensia atât de așteptată.
Dar să revenim la acea întâmplare ce mi-a lăsat urme adânci în suflet. Pentru toată viața...
Mă așezasem sub vișinul din grădină. În hamac. „Doamne, ce bine este să nu ai habar de nimic! Să fi doar tu. Singur. Cu gândurile tale. Să visezi!”, meditam eu, legănându-mă alene. Soarele își turtise pălăria de foc prin rămurișul des. Așa că puteam sta fără grijă. Insolația nu-mi putea afecta derdelușul proeminent al cheliei. Am observat printre ramurile groase de la baza vișinului o pânză de păianjen. Stăpânul casei aceleia de spumă și aer își țesea cu îndârjire capcana transparentă. Citisem undeva că păianjenul se numără printre primele animale care au trăit pe Pământ. Pe la începutul perioadei Devoniene, acum 400 de milioane de ani! Vedeam cum mătasea prinde viață din lucrarea lui harnică, dar nu-mi puteam reprima oroarea față de acest minuscul animal. Pe care, ori de câte ori îl întâlneam agățat de urzeala fină a aerului din grădină, îl decimam fără milă. Aș fi făcut și acum efortul să mă ridic de pe hamac și să îl trimit în neființă, dar eram istovit după plimbarea de peste zi. Nu știu de ce, dar, dintr-odată, ochii mei s-au proiectat adânc în cele patru perechi de ochi ai păianjenului ce parcă mă pândea din castelul lui de mătase. Cristale minuscule de lumină coborau dinspre ei, pătrunzând în subconștientul meu, aproape hipnotizat. Știam că păianjenii își atacă prada prin atingere sau prin văz. Am simțit cum o scamă de aer putred coboară de acolo de sus până la mine. Mi-am frecat ochii cu palma, ca în fața unui vis urât. Dar în aceeași clipă am simțit cum sunt învăluit de mătasea ce-mi cotropea centimetru cu centimetru trupul arcuit în hamac. Am vrut să mă desprind ca dintr-un vis greu de acel păienjeniș de lichid grețos, ce-și întindea ramificațiile pe corpu-mi rămas într-o poziție catatonică. Simțeam că nu-mi mai pot mișca membrele, că respirația îmi era îngreunată, ca și cum ar fi trecut printr-un filtru dureros, ce nu-i permitea să mai absoarbă cantitatea de oxigen izbăvitoare. Ușor, ca într-un film la ralanti, simțeam cum păianjenul agresor mă ridică prin scripeți de mătase spre capcana lui misterioasă. Distingeam acum tot mai clar țesătura miraculoasă, cu desene geometrice perfecte, a acelei haine ce-i proteja existența. Când am fost fixat de pânza ce acum mi se părea uriașă, insecta s-a apropiat ușor de mine. Mă privea cu atenție, studiindu-mi parcă osatura și inserțiile musculare. În ochi avea reproșul atâtor generații de păianjeni, pe care îi distrusesem fără milă prin trecerea mea prin grădina casei. Aș fi vrut să strig, dar gura îmi era pecetluită. Aidoma unei mumii îmbălsămată și înfășurată în bandajele uitării. Păianjenul m-a părăsit și și-a continuat munca de Sisif. Căci cum altfel ai putea numi o astfel de muncă pe care oamenii în neștiuta lor răutate o transformă printr-un simplu gest, nedrept, într-o scamă de aer lichid. Pentru ca apoi păianjenii să-și reînceapă iar construcția milenară. Migăloasă.
Am auzit glasuri prin curte. Soția și băiatul se întorseseră de la servici. Aș fi vrut să-i strig. Să le spun că sunt prizonierul nedrept al unei alte lumi. Dar nu puteam rosti nici măcar un sunet. Am auzit însă ceea ce de mult aș fi vrut să aud. Ce discută alții despre mine. În lipsa mea.
- Răducule, mamă, ia vezi, tac’tu e la somnul de după-masă în casă, ca de obicei? Că de două zile mă rog de el să-mi bată și mie covoarele! Că uite, vine Sfânta Mărie și vream să fac curățenie generală în casă... Că, dacă n-aș fi eu, un cap de ață nu se clintește din loc!
Am auzit apoi glasul deznădăjduit al băiatului meu.
- Nici gând să fie în casă, mamă! Parcă văd că iar vine la lăsarea serii și tot cu mașina pe butuci stau. Că de o săptămână mă rog de el să mă ajute să schimb planetarele alea nenorocite!
Nu trăiești un moment prea plăcut când auzi că ai tăi nu au decât reproșuri la adresa ta! Dar îți dai seama ce bun este câteodată un moment al adevărului în viața omului! Așa că m-am făcut și mai mic acolo unde mă aflam. În pânza aceea mortuară. Căci mă așteptam ca cel ce mă ostracizase să termine în curând plasa și să treacă la ingurgitarea ființei mele. Alături de țintuitul meu trup păianjenul mai abandonase pentru mai târziu corpul mucilaginos al unei alte victime, o muscă decapitată de aripi. O lăsase acolo pentru a-mi inocula și mai mult frica de momentul sfârșitului? Cel al execuției mele capitale? Cu siguranță! Ca un răspuns mut al lanțului trofic pe care eu, în inconștiența mea umană, îl frângeam. Ori de câte ori măturam cu dosul palmei bolta de mătase trudită din greu. Și, odată cu ea și corpul minuscul, fără apărare al acelei insecte ancestrale. Din casă am auzit cum boxele stației băiatului meu oferă generos vecinilor acordurile unei melodii pe care o punea cu obstinență, ori de câte ori era supărat: „Nothing Man” a lui Bruce Springstin. Mă gândeam la semnificația titlului, și știam că îmi este dedicată mie, un tată de nimic, din moment ce zi de zi îl purtam cu vorba că-l ajut să schimbe afurisitele alea de planetare. Îmi spuneam că dacă aș fi fost iar liber, nu înfășurat în capcana gelatinoasă a vânătorului meu, mi-aș fi deschis acasă un service ca să schimb toate planetarele din lume. Gratis. Dacă aș mai fi fost iar o ființă bipedă, nu ca acum, un cocon înfășurat în uitare și neputință, n-aș fi bătut numai covoarele nevesti-mi, ci pe ale tututor văduvelor din cartier. Am zărit cum călăul meu se apropie de mine, și am știut că sosise momentul adevărului. S-a oprit lângă trupul meu mumificat și a început să-și frece unul de altul cleștii. Exact cum facem și noi când avem în față o masă copioasă. S-a apropiat de mâna mea stângă și un curent rece m-a străbătut de-a-lungul ei, paralizându-mă. Mâna a început să își piardă treptat din reflexe, parcă-mi fugise din corp undeva, departe, tare departe. Am simțit că de pe inelar îmi alunecă verigheta, care s-a rostogolit ca un cerc de foc prin iarba grasă a grădinii. Apoi păianjenul s-a suit pe mâna mea dreaptă și același sentiment de inutilitate l-am avut atunci când ea a devenit moale, flască, precum o cârpă aruncată într-un colț de debara. Inutilă. Dată uitării. Ochii lui mari, cenușii, îmi urmăreau parcă reacțiile. Să vadă cum sufăr acea transformare extraordinară, cum accept sentimentul că singurele mele unelte folosite de atâtea ori în viață, mâinile, au devenit acum părți amorfe, futile. M-am revăzut instantaneu copil fiind, la țară, la bunici în vacanțe, smulgând cu un sadism propriu rasei mele aripile câte unui bondar, pe care-l crucificam apoi victorios în insectarul, devenit panoplie de luptă. Așa se va fi simțit și el cu aripile smulse, deposedat de singurele mijloace cu care își trăia libertatea și beatitudinea zborului. Păianjenul a coborât amenințător spre picioare, unul câte unul golindu-se parcă de sânge, apoi de de simțuri, devenind ca și mâinile eșantioane palide de viață. Când călăul meu s-a suit încet, planturos, pe pieptul meu și s-a apropiat de zona inimii, am știut că totul se va sfârși. Iremediabil și îngrozitor de trist. Fără putința de a-mi lua măcar rămas-bun de la cei dragi. S-a oprit ca și cum ar fi vrut să simtă dacă inima mai bate în ritmul ei vivace, și când a realizat că otrava inoculată în mâini și picioare se transgresase latent în întreg corpul amorțindu-l, macerându-l, făcându-l mai ușor de digerat, a mișcat mulțumit din maxile, frecându-și pofticios cele patru perechi de picioare subțiri. Am simțit dintr-odată cum plasa-capcană tremură și pentru prima dată în viață am concretizat sensul cuvântului speranță. Era un curent de aer mișcat de cineva care se apropia pe cărarea de sub vișin. L-am zărit pe băiat apropiindu-se. Cătrănit și deznădăjduit se îndrepta spre garaj. Am tresărit sub aripa acelei speranțe firave. Drumul lui va trece chiar pe lângă acea capcană malefică! Acum era momentul să încerc să scap de aici! Să-i fac un semn. Cât de mic. Insesizabil, pentru agresorul meu ce se pregătea să mă transforme în uitare cu cleștii lui. N-am reușit decât să mișc ușor pânza. Suficient pentru ca privirea lui Radu să urce spre copertina abil construită. Și, cum este băiatul meu, și-mi seamănă în multe privințe, bineînțeles, că nici lui nu-i plac păianjenii. I-am observat încrâncenarea din ochi, ce creștea la gândul că se va speti singur sub mașină cu planetarele acelea vechi. Cu o lovitură măiastră a sfâșiat plasa de sus până jos. L-am văzut pe opresorul meu rostogolindu-se la rădăcina vișinului, în timp ce eu am aterizat înapoi pe hamac. Radu trecuse de mine, intrând în garaj, bombănind la gândul supliciului pe care va trebui să-l suporte. Am simțit cum învelișul de spumă verzuie mi se destramă încetul cu încetul. Cum ochii încearcă să deslușească printre crengile de vișin lumina pierdută a soarelui. Membrele sfâșiau ca pe o coajă de nucă dezghiocată alcătuirea acelei haine de osândă ce o purtasem tragic. Puteam respira. Aerul fierbinte al acelei după-amieze, atât de blamat mereu, mi se părea acum o adiere din câmpiile Elysee. Am ridicat ochii spre cer și am zărit profilată asupra mea, amenințătoare, o altă umbră. Am răsuflat ușurat. Era a soției.
- Aici îmi erai, drăguțule!? Cum de nu te-a zărit Radu? Ori te-ai îmbrăcat iar cu haina aia invizibilă, pe care de la un timp visezi că o porți. De când te-a lovit fantaxia scrisului! Că o viață întreagă ai fost un profesor model, la locul tău. Cu capul pe umeri. Iar de la un timp visezi cai verzi pe pereți cu scrisul ăsta! Că m-ai înnnebunit! Parcă te-ai fi însurat cu calculatorul...!
- Încerc și eu să fac oamenii să viseze, am îngăimat eu, mic în neputința ce mă înconjura sub perorația tiranului din fața mea.
- Oamenii nu au nevoie de vise, drăguțule! Oamenii au nevoie să simtă că viața este reală. Că o pot pipăi, gusta, că se pot lupta cu ea. Sau se pot bucura alături de ea. Cu cei dragi lui! Nu închiși în cameră, încălecând tastele alea negre! Te rog de două săptămâni să-mi bagi în seamă covoarele! Tastele poți să le znopești în bătaie, cât e ziua de lungă și noaptea de mare, da’ bietele mele covoare de la mama, aș! Ce ți-ai zis, tot nu e nimeni acasă, ia să trag un pui de somn că la noapte iar stau de veghe pe calculator. Uite, ți-ai pierdut și verigheta în somn! Parcă te-ai luptat cu cineva, zău așa!
O priveam duios. Aș fi vrut să o pot mângâia în clipa aceea. Urca din mine acea efuziune specifică lumii acesteia de primate în care respirăm. Voiam să îi spun că preț de câteva clipe, ce mie mi s-au părut veacuri, fusesem prizonierul altei lumi. Al Arahniei, lumea necuvântătoare a păianjenilor! Acolo unde aș fi putut dispărea fără urmă! Așa cum fără urmă dispar și acele biete și neajutorate insecte sub mâna nemiloasă a noastră, a oamenilor. Dar știam că ar fi spus că totul este tot o invenție a minții mele. Care, după cum se destăinuise unor prieteni, îmi bubuie de chestii care mai de care mai năstrușnice! Am tăcut și am intrat în garaj ca să-l ajut pe Radu să schimbe planetarele. Cînd am terminat, și am străbătut din nou grădina, i-am observat privirea tăioasă ce căuta pânza aceea, în care eu trăisem o mică agonie. Păianjenul reușise cu greu să se cațere iar pe locul său și reîncepuse să țeasă cu migală pânza. Când am sesizat mișcarea mâinii băiatului prin aer, i-am oprit brațul.
- Ducule, tată, lasă-l în lumea lui! Arahnia. Este o lume înfricoșătoare! Dar este lumea lui! Nici pe noi nu ne deranjează nimeni aici, în lumea noastră! Mai bine coboară în pivniță și scoate niște vișinată! Ca să mă cinstești, că te-am ajutat...! Covoarele rămân pe mâine dimineață!
Am ridicat ochii spre croitorul de corturi de spumă și aer, și privirea mi s-a intersectat preț de câteva clipe cu a acelui artropod mai bătrân decât lumea noastră. Și atunci mi-am zis că nu avem niciodată dreptul să tulburăm cu actele noastre vindicative, iraționale, echilibrul acestei lumi. Echilibru creat din ziua când Cuvântul a devenit Lumină. Pentru noi, efemeridele ce se zbat să cuprindă cu mintea și sufletul tainele de necuprins ale acestei Lumi...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!