poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8014 .



Peste trei secole de psalmodiere în glasul tânguios al lui Dosoftei - II
eseu [ ]
Comunicări științifice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [scaevola ]

2007-03-16  |     | 



Peste trei secole de psalmodiere în glasul tânguios al lui Dosoftei - II

(Comunicări științifice în cadrul Universității HYPERION) -
continuare

Tensiunea dintre credință și rațiune, dintre divin și lumesc, dintre religios și laic, dintre biserică și puterea politică nu a luat la noi forme radicale, dar a existat și a avut efecte asupra conștiinței filosofice a timpului. Ideile directoare ale umanismului european au dobândit un alt înțeles în spațiul românesc, având în vedere că prin Bizanț ortodoxia nu a întrerupt legătura cu fondul cultural al antichității. Umaniștii din lumea occidentală descoperă natura și omul, descoperă rațiunea și libera cugetare. In mediul spiritual ortodox nu a existat un conflict puternic între rațiune și credință, ca în Apus. De aceea, dogmele religioase puteau fi interpretate într-un sens mai larg, rațional, umanist. Poziția umaniștilor români este una moderată, încercând o împăcare cu religia, o cale de echilibru între rațiune și credință. O particularitate a gândirii românești rezidă în faptul că s-a desprins târziu din blocul sincretic al culturii medievale, unde făcea corp comun cu reflecția morală, religioasă și politică. Fixată în planul eternității ființei (Neagoe Basarab), cum spune Noica, gândirea românească trece la un stadiu de criză (prin Cantemir), când își conștientizează necesitatea schimbării, necesitatea de a evada în istorie. Mișcarea umanistă se manifestă în Þările Române prin activitatea cronicarilor și a cărturarilor care introduc tiparul, fac traduceri din textele religioase și înlocuiesc limba slavonă cu cea românească în biserică și în instituțiile politice. Ei întemeiază istoriografia națională și racordează spațiul românesc la mișcările spirituale din lumea occidentală. O importanță deosebită în această direcția a avut contactul mediilor românești. în decursul secolului al XVI-lea cu agenții Reformei, luterani și calvini, agenți care au stimulat traducerile și tipăriturile în limba națională, precum si organizarea învățământului în limba română.
De la începutul secolului al XVI-lea ni s-au păstrat primele texte în limba română. In aceeași perioadă s-a introdus și tiparul în mediul românesc. In Evul Mediu, textele religioase, în limba slavonă, erau copiate în mănăstriri și aveau o circulație restrânsă. Manuscrisele în slavonă, copiate în mănăstirile din Moldova, Humor, Putna sau Neamț, la ultima a lucrat vestitul artist caligraf Gavril Uric, și Muntenia, la Tismana, cele mai multe din secolele al XV-lea și al XVI-lea, reprezintă adevărate opere de artă caligrafică și miniaturistică, păstrate azi în muzee.
În veacul lui Dosoftei, cărturarii au apărut poate mai târziu și datorită orgoliilor politice care fărâmițau în trei marele stat dac, dar au venit puternici, uriași, dominând acest răstimp de angoasă cu forța personalității lor. Al XVII-lea veac românesc a dat voievozi mărunți și învățați mari și acesta e semnul izbândei. Al izbândei spiritului, care îndemna la cunoașterea lumii și a omului, la înfrângerea crudelor patimi și la dulceața cugetării.
În timpul său, Dosoftei este un impresionant strigăt existențial. Arhiereul deschis la toate zările învățăturilor vremii nu s-a îndemnat la adânci izvodiri erudite, precum bunul și marele său contemporan Miron Costin. Vocația lui a fost poezia prin temperament și destin ceea ce l-a făcut pe Neculce să spună despre el: Adânc din cărți grăia și deplin călugăr și blând ca un miel (era); în țara noastră pre aceste vremi nu se afla om ca acela.
Psaltirea în versuri din 1673, întâia mare carte de poezie românească, este reacția lui Dosoftei la condiția vremii sale. O blândă tânguire în termeni de geniu, împotriva tuturor relelor veacului. O surprinzătoare derivă de la ideea de demnitate și majestate crudă, marțială și necugetătoare, la măreția blândeții și înțelepciunii.
Convertirea simbolului moldav cu zimbrul lui Dragoș într-o emblemă a blândeții e în măsură să dea de gândit oricui vorbește despre puterea artei: Capul cel de bour, de fiară vestită / Sămnează puteare țării nesmintită. / Pre câtu-i de mare fiara și buiacă / Coarnele-n pășune la pământ își pleacă. / De pre chip se vede bourului ce-i place, / C-ar vrea-n toată vremea să stea țara-n pace. Trebuie să ni-l închipuim pe psalmistul moldav ca pe un obsedat al păcii și iubirii între oameni, de vreme ce acestea constituie motivul central al creației sale: Cine-și face zid de pace / Turnuri de frăție / Duce viață fără greață / 'Ntr-a sa bogăție. Că-i mai bună de-npreună / Viața cea frățească, / Decât arma ce destramă / Oaste vitetejească". Numai pacea și liniștea cugetului îl va inâlța pe om: "Și va fi ca pomul lângă apă / Carele de roadă nu se scapă. / Și frunza sa încă nu-și va pierde / Ci pre toată vremea va sta verde.
Predilecția lui Dosoftei pentru marea carte a psalmilor lui David nu este una de conjunctură. Desigur, erudiții nu se înșeală când vorbesc despre conștiința naționalizării culturii, despre lepădarea strâmtelor veștminte ale limbii slavone și despre traducerea cărților fundamentale în limba română. Dar apropierea de psalmii biblici este, la Dosoftei, una de ordin sentimental, personal. Fascinația acestui mare tezaur de expresie lirică explică în primul rând munca uriașă a ierarhului din Moldova. Căci, se știe, Dosoftei n-a tălmăcit, doar, cei 150 de psalmi davidieni. Psaltirea în versuri este o carte românească, una dintre cele mai frumoase din toate timpurile. Traduși ad litteram, psalmii au acea notă străină, neconvingătoare, pe care o întâlnim în orice ediție de obște a Bibliei. Dar Dosoftei a recreat, a versificat românește. A depășit cadrul obiectivului, exprimându-se pe sine și lumea sa, în termeni de inegalabilă măiestrie. Ideea versificării psalmilor vine din mișcarea europeană a Umanismului și Reformei. Precusorii sunt Calvin și marele poet francez Clement Marot, Theodore de Beze și polonezul Jan Kochanowski. În cultura ortodoxă, Dosoftei este cel dintâi versificator al prozei biblice și cel mai de seamă, după încercările modeste ale înaintașului său, Varlaam.
Psaltirea în versuri îl definește pe poetul Dosoftei ca pe un liric preocupat de condiția umană. Psalmii originali, până la un moment destul de impersonali, de expresie prea generală și nu arareori indiferentă, capătă în tălmăcirea lui savoarea fiorului liric acut: Pleacă-ți urechea spre mine / Și să-mi fii, Doamne, spre bine. / Și la ce zi te-oi striga-te / Să-mi auzi de greutate, / Că-mi trec zilele ca fumul, / Oasele mi-s reci ca scrumul, / Ca nește iarbă tăiată / Mi-este inima secată".
Compararea trecerii timpului ca fumul poate sugera dezintegrarea aproape rapidă a existenței umane, în fața eternității, ducându-ne cu gândul la neliniștile învăluite în valtrapurile încețoșate ale vieții prin necredință. Oasele dau taina timpului care a trecut peste aceea ce a fost cândva trup cu carne și sânge și care coborât în întunecimea pământului a fost supus curățirii de păcatele lumești. Toate comparațiile folosite în versurile de mai sus nu fac decât să confirme pocăința.
S-a vorbit mult despre arta aproape desăvârșită a lui Dosoftei. Versurile care urmează vor dovedi că autorul stăpânea excelent normele prozodice și de exprimare artistică, studiind și cunoscând îndeaproape creațiile poeților Greciei antice. Strofa de mai jos va descrie o scenă heraldică de epocă și nu una biblică, amintind întoarcerea voievodului învingător în mijlocul supușilor săi, scoțând în evidență grija pe care poetul o avea în a sublinia evenimentele istorice, dar și obiceiurile timpului: Cântați Domnului în strune, / În cobuz de versuri bune, / Și din ferecate surle / Viersuri de psalom să urle, / Cu bucium de corn de bour / Să răsune până-n nour.
În tangajul unei grațioase limbi românești, Dosoftei a căutat, în marea lirică a psalmilor să experimenteze și să găsească, în afara expresiei, nu odată surprinzător de fericită Mările seca-vor, de s-a vedea fundul / Apele fugi-vor, să rămână prundul, declanșând un adevărat repertoriu de forme poetice. Rima împerecheată este cea predilectă, excelând uneori în reușite ce-l anticipează frapant pe Eminescu: Cugetu-mi sfințeș-te, ochii luminează / Din sfânta lucoare, din senina rază. Dar tot aici întâlnim rime încrucișate Cine-și face zid de pace / Turnuri de frăție, / Duce viață fără greață / 'Ntr-a sa bogăție sau, cu totul neașteptat pentru vremea de început a versificației românești, chiar rimă îmbrățișată, la care nu s-au încumetat prea mulți poeți: Doamne, mă ferește / Cu sfântul tău nume. / Dă-mi noroc în lume / Și-n veci mă păzește!. Din întreaga carte, care pentru cititorul zilei de astăzi e o oază de pace și înțepeciune străbună, se degajă un ciudat sentiment acustic. Versurile, mai mult decât orice, se aud, acest impresionism acustic fiind motivat uneori prin ingenioase rime interioare, ca în celebra strofă a cuvântului față: Și te voi cerca-te cu față curată / Să-ți văd sfânta față și prea luminată. / Nu-ți ascunde, Doamne, fața prea cinstită, / Nu fugi de mine la vreme cumplită!
Moldova lui Dosoftei se afla la o dramatică răscruce între evul de mijloc și era modernă. Sus, la suprafața înșelătoare a valurilor lumii, bântuiau războaiele, intrigile domnești, meschinăria politică și cruzimea. Din calea acestor înșelătoare valuri, ierarhul s-a retras în singurătatea și dulcea zăbavă a cărților. Nu însă spre a iscodi tainele lumii, ci spre a-l cânta în stihuri frumusețea fără seamăn, mai presus de spaimele și durerile zilei. Dialogând cu imaginea lumii, sufletul bătrânului stihuitor îi proiectează frumusețea în tărâmul veșniciei: Peste luciu de genune / Trec corăbii cu minune.
Ne vom permite să trecem într-o revistă a vremii evoluția lucrărilor religioase care au premers creațiilor literare ale lui Dosoftei.
Momentul apariției tiparului, de către Gutemberg, la 1440, a produs, după cum se știe, o adevărată revoluție în plan cultural, care a antrenat schimbări de esență și în viața socială. Introducerea tiparului în spațiul românesc, la începutul secolului al XVl-lea, a avut o importanță crucială pentru cultura noastră. În timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508), călugărul Macarie va întemeia la Mănăstirea Dealul, lângă Târgoviște, prima tiparniță din spațiul românesc, cu litere aduse de la Veneția. În 1508, același prelat tipărea un Liturghier în slavonă, prima carte imprimată pe teritoriul românesc iar în 1512, va scoate un Evanghelier, tot în slavonă, având în vedere mijloacele tehnice ale timpului, drept o capodoperă a artei tipografice. Alte centre ale tiparului sunt semnalate în același veac la Brașov și Sibiu, unde apar și primele cărți în limba română.
Treptat însă, limba slavonă cedează locul limbii române, iar tiparul devine un mijloc de răspândire a culturii scrise românești. Este perioada din care datează câtvea documente fundamentale pentru evoluția culturii române pe care le vom enumera mai jos:
- de la 1521 ni s-a păstrat primul text scris în limba română, Scrisoarea Iui Neacșu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Brașovului - descoperită de Nicolae Iorga, la începutul secolului XX, în arhivele Brașovului; lingviștii au calculat că textul scris de Neacșu se bazează pe limba română vorbită, iar cuvintele din fondul latin reprezintă peste nouăzecișidoi la sută - încă o dovadă a latinității limbii noastre;
- în 1544, la Sibiu, Filip Moldoveanu tipărește Catehismul românesc, prima carte tipărită în limba română;
- în 1557, Diaconul Coresi își începe activitatea tipografică la Brașov, unde va tipări, până în 1583, șaptesprezece cărți în limba română sau cu text paralel slavon și român. Se remarcă Tetraevangheliarul tipărit în românește în 1560, și Evanghelia cu învățătură (1581), prin care a contribuit la unificarea limbajului religios și la crearea limbii literare.
- în 1559, la școala din Scheii Brașovului se introduce învățământul în limba română;
- din 1560 avem cel mai vechi manuscris românesc datat, Apostolul, o traducere a preotului Bratu din Brașov, cu text alternativ, slavon și românesc;
- în 1582 se tipărește lucrarea fundamentală Palia de la Orăștie, prima traducere în limba română a Vechiului Testament. Tipărită sub coordonarea lui Mihail Toderaș, episcop al Ardealului, această carte se răspândește în tot spațiul românesc și stimulează preocupările pentru introducerea limbii române în biserică. Îngrijitorul lucrării vorbește explicit de necesitatea de a avea în "limba românească" textul Bibliei, așa cum îl au și alte neamuri, adresându-se cititorilor în dese rânduri cu formula "frați români".
Tot din secolul al XVI-lea datează și cele mai vechi texte manuscrise în limba română, care cuprind traduceri din slavonă în românește ale unor texte religioase sau din literatura hagiografică: Codicele Voronețian, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețiană, Psaltirea Hurmuzaki; specialiștii au fixat perioada în care au fost elaborate aceste manuscrise - secolul XVI - dar nu au căzut de acord asupra datei precise la care au fost executate. Întrucât aceste lucrări sunt caracterizate de fenomenul numit "rotacism" (n intervocalic se transformă în r), ele au fost localizate în zona Transilvaniei de nord sau a Maramureșului. Tot din Maramureș provine și un alt manuscris, Codicele de la Ieud, considerat de unii specialiști ca fiind primul text scris în limba română, datat cu două veacuri înainte, anume la 1391-1392.32
La 1580, un copist necunoscut începe să adune într-un singur manuscris toate lucrările traduse în românește în secolul ai XVl-lea. Opera sa va fi continuată, în timpul lui Mihai Viteazul, până la 1620 de popa Grigore din Măhacî (localitate din Transilvania); va rezulta, astfel, lucrarea Codex Sturdzanus.
Toate aceste scrieri dovedesc făptul că limba română ia treptat locul celei slavone ca limbă a culturii scrise și a bisericii. Ulterior, În secolul al XVII-lea, mișcarea umanistă se va consolida, mai ales în epoca de strălucită afirmare culturală a lui Matei Basarab (1632-1654) și a lui Vasile Lupu (1634-1653), când are loc și un început de modernizare a instituțiilor politice și culturale.
În primele decenii după anul 1000 este menționată pe teritoriul românesc o primă școală latină la Cenad (jud. Arad). În 1495 funcționa o școală la Scheîi Brașovului, iar în 1544 umanistul Honterus organizează la Brașov un gimnaziu săsesc. În 1559, la școala din Scheii Brașovului se introduce învățământul în limba română. Ioanes Sommerus înființează în 1562 un colegiu latin la Contnari.
Secolul ai XVII-lea înseamnă și o dezvoltare a învățământului. Se înființează școala latină și greacă de la Târgoviște (1646), școala superioară, în latină, greacă și slavonă, de la biserica Trei Ierarhi, din Iași (1640), iar spre sfârșitul secolului se înființează Academia Domnească de la Sfântul Sava, din București (1694).
Pe măsură ce procesul de centralizare a statelor feudale românești a avansat, după secolul al XV-lea, alături de legea țării, ca izvor de drept, a apărut și dreptul scris, sub forma unor "pravile" bisericești și domnești. Primele codificări juridice scrise de pe teritoriul românesc apar în secolele XVI și XVII, pe baza unor izvoare bizantine, fiind redactate inițial în limba slavonă. Astfel, o serie de principii juridice, politice și etice sunt cuprinse în savanta lucrare învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scrisă în 1521.
În limba română, cele dintâi documente scrise cu caracter juridic sunt Pravila aleasă, scrisă în 1632 în Moldova, și Pravila cea mică (de la Govora), tradusă de Mihail Moxa din limba slavă, editată și tipărită din porunca lui Matei Basarab, la 1640. fiind cea dintâi carte în limba română tipărită în Þara Românească. Aceste codificări au avut circulație în toate cele trei țări românești.
În 1646 s-a tipărit în Moldova, la Iași, cel dintâi cod de legi în limba română, sub denumirea de Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudețe, lucrare întocmită de logofătul Eustratie, din ordinul domnitorului Vasile Lupu.
În 1652 s-a tipărit în Þara Românească, la Târgoviște, din porunca lui Matei Basarab, codul numit Îndreptarea legii (care va purta denumirea de Pravila cea mare), lucrare elaborată de călugărul Daniil Panonianul (care a ajuns apoi Mitropolit al Ardealului).
Aceste acte de natură juridică - printre cele dintâi coduri de legi care au fost tipărite în Europa în limba națională - au un conținut asemănător și se referă, cu precădere, la dreptul de proprietate asupra pământului, la domeniul dreptului civil și penal, precum și la formele de organizare judecătorească.
Pentru a completa imaginea epocii, trebuie menționată și opera teologica a lui Petru Movila, Mărturisire ortodoxă, redactată inițial în latină, în 1640. apoi și în slavonă și polonă, tradusă în românește în 1691 de frații Greceanu. Tiparul a fost introdus în Moldova cu sprijinul lui Petru Movilă, mitropolit al Kievului. În 1642, sinodul de la Iași, prezidat de mitropolitul Varlaam. discută și adoptă documentul lui Movilă, iar hotărârea sinodului este cea dintâi tipăritură din Moldova.
In 1648 apare la Alba Iulia, prin grija mitropolitului Simion Ștefan, prima traducere integrală în românește a Noului Testament. În Predoslovia cărții, Simion Ștefan se arată perfect conștient de necesitatea de a elabora și utiliza o limbă literară unificată, care să fie înțeleasă de toți românii. Este semnificativ faptul că mitropolitul Ardealului a apelat și la cărturarii din Þara Românescâ pentru a realiza tălmăcirea textelor sacre în limba română. Precum Varlaam, contemporanul său din Moldova, Simion Ștefan exprimă nivelul înalt de cristalizare a conștiinței naționale din epoca sa. militând pentru ideea unității de neam și de limbă, cu argumente ce anticipează gândirea modernă.
În Predoslovia citată mai sus, Simion Ștefan se arată preocupat chiar de unificarea terminologică a textelor românești, care apăreau în Transilvania, Moldova și Muntenia, prilej cu care enunță și faimoasa lui teză privind circulația cuvintelor: "Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care îmblă în toate țările; așa și cuvintele, acelea sunt bune carele le înțeleg toți". Unificarea limbii scrise, a terminologiei religioase și a celei utilizate în istoriografie, reprezintă un pas hotărâtor spre formarea conștiinței de sine moderne a poporului român.
În această mișcare de construcție a conștiinței naționale nu poate fi uitată Psaltirea în versuri, operă a mitropolitului Dosoftei (1673). Alături de Miron Costin, Dosoftei este intemeietorul poeziei religioase culte românești și creatorul limbajului poetic românesc. Deși avem de a face cu o traducere în versuri, opera lui Dosoftei este o creație poetică de înalt nivel artistic, în care prozodia de inspirație folclorică se îmbină cu savante contrucții imagistice, după cum se vede din mult citatul fragment al "Psaltirii" sale; "La apa Vavilonului,/Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/Și cu inema amară,/Prin Sion și pentru țară,/Aducându-ne aminte,/Plângeam cu lacrămi herbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsam prin sălcii animate ".
Scrisul românesc înregistrează așadar în secolul al XVII-lea realizări de performanță. Este perioada unor traduceri importante din literatura religioasă și laică, traduceri făcute de umaniști precum Udriște Năsturel, Milescu Spătaru și frații Greceanu, la care se adaugă lucrările mitropolitului Varlaam, cronicile ample scrise de Grigore Ureche (1647) și Miron Costin (1675).
Acest secol de mari înfăptuiri culturale este încununat cu tipărirea Bibliei de la București din 1688, din inițiativa domnului Șerban Cantacuzino și prin contribuția mai multor învățați, din tot spațiul românesc, printre care frații Șerban și Radu Greceanu, care au avut la îndemână textele maramureșene, ardelene, coresiene, muntene și cele moldovenești, precum și traducerea înfăptuită de Milescu Spătaru, Această carte a avut cea mai largă răspândire în tot spațiul românesc, contribuind la unificarea limbii și la consolidarea unității culturale.
La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, Moldova și Þara Românească se aflau pe o treaptă culturală ce îmbina organic tradiția medievală cu tendințe ce anunțau un nou orizont. O elocventă confirmare a acestei realități o constituie strălucita sinteză culturală și artistică realizată în epoca lui Constantin Brâncoveanu, în Þara Românească. În același timp, în Moldova se afirmă personalitatea lui Dimitrie Cantemir. Alături de acești ctitori se află Stolnicul Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanu (cu lucrarea sa Didahiile), Nicolae Costin, Axinte Uricarul și Ion Neculce. În Moldova și Muntenia se instaurează - în 1711 și, respectiv, 1716, - domniile fanariote, prin care evoluția organică a culturii române este întreruptă.


Psalmul 50

"Fie-ț milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Și pentru a ta ieftinătate
Să mă curățăști de răutate.
Și mai cu de-adins de rău mă spală
Și mă limpezește de greșală.
Că eu îm știu a mea fărălege
Și răul mieu nainte-mi ce merge.
Þie ț-am greșitu-ț, Doamne svinte,
De-am făcut răutăț denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeț să-nvinci, când vei da plată.
Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubești dereptatea,
De-ț arăt pre mine bunătatea,
Și cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nțelepciune.
Cu izopul tu mă ocropește
Și mă scaldă de mă curățește.
Să hiu spălat și alb ca omeții,
Să mă bucur și eu cu direpții
De vești bune și preacuvioase,
Și să-mi bucuri mișelele oase.
Doamne, nu-ț întoarce svânta față
De greșele ce-am făcut, cu greață,
Și de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le șterge.
Inemă curată tu-m zidește
Și duh dirept în zgău îm noiește.
Nu mă urni din svânta ta față,
Și duhul tău cel svânt ce mă-nvață
Să nu-1 depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuință.
Și să-m dai și duh de biruință,
Ca să-nvăț pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.
Și mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuința ta de mă strânge.
Și cu adevărata ta-mpreună
Limba mea să-ș facă voaie bună.
Și buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deșchiz, și rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.
Că de-ai pofti jărtvă, ț-aș aduce,
Că jărtvele de ars nu-ț par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.
Inema cea zdrobită și frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Și cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,
S-aibă de toate părțile pace,
Pană zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar și bunătate.
Atunci jărtve direpte ț-vom face.
Colaci și prinoase, cumu-ț place,
Vin și pâine, unt și cu grâu dulce,
Și vițăi pre oltari ț-vom aduce."

Ștefan - Lucian MUREȘANU









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!