poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3451 .



ȘTEFAN LIVIA - o voce distinctă a unei generații fracturate
eseu [ ]
- din cenaclul "agonia" -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2007-03-05  |     | 



Ștefan Livia este o ființă bizară. E atât de bizară, uneori, că însăși noțiunea de bizarerie pare surclasată de către protagonista ei pământeană, numită Livia. E atât de bizară că dacă o mai văd tunsă chilug a doua oară, nu m-aș mira absolut deloc, la fel cum nu m-aș mira dacă aș vedea un câine vagabond cu aripi. Dar poate că e bine să fie așa... Unui poet în sos propriu, așa cum, negreșit, este Livia, nici că i se poate imagina un alt tip de comportament, ca măsură și consecință a structurii sale anarhice. Altfel, ar avea statutul cuminte al unui membru de asociație de bloc, care-și plătește regulat datoriile la întreținere și participă, fără nici o absență, la ședințele de analiză săptămânală. Nu m-am uitat pe tabelul de la parter în care-s evidențiate datoriile în cauză ale Liviei, dar sunt sigur că ele ar fi mari și plătibile în versuri-cheș, adică insolvabile. În mod cert, administratorul nu empatizează cu tot felul de agitați care decolează de pe acoperișul blocului drept în lună.

Mi-o imaginez pe Livia sculându-se dimineața din pat cu mare greutate, bombănind metafizic soarele și mieunatul pisicii, trosnindu-și lent mădularele fragile de prunc cu dinții de lapte insuficient osificați, împachetând așternutul agale și târându-se, cu un efort supraomenesc, către ademenitoarea idee a unei cafele recuperatoare și a unei porții zdravene de fum elegant, smuls dintr-o țigară ucigașă. Livia are ficatul crem-pământiu din această cauză. Livia are un depozit de cafea-n ficat și un balot fumigen de nicotină în plămâni. „De ce te poluezi, copchilă, în halul ăsta?” – o întreb. „Pentru căci sufer peste poate și iubesc la nemurire”-mi răspunde, cu aerul ei de zăpăceală nevinovată, și eu sunt nevoit s-o cred, căz doar acesta este blestemul fără de leac al firilor poeticești. Așadar, bea cafea și fumează. Fumează și bea cafea. Se ucide cu încetinitorul, micrometru cu micrometru. Se va reîncarna, probabil, într-un venerabil arbore de cafea, prevăzut cu un horn special, crescut din rădăcină, pentru eliminarea noxelor, - un arbore de cafea, soiul lucky-strike, adaptat fatalmente la condițiile climaterice ale cetății seculare San Giorgio.

Ei, și după obișnuitul ritual matinal, Livia se îndreaptă către ieșirea din bloc. Lumea care o așteaptă este magnifică, - adică in-su-por-ta-bi-lă. Este entuziasmantă, - adică mi-ze-ra-bi-lă. Iadul e metafora ei cea mai comună, cea mai uzitată, cea mai familiară. Coboară prin efluviile ademenitoare ale gheenei, clătinându-se în liftul vechi și hodorogit care amintește de trăsura imperială a lui deucalion, se târăște în stradă și se strecoară, infimă și infirmă, printre trecători. Îi privește fugitiv sau mai bine zis, îi blagoslovește-n gând cu un „nu v-atingeți de cercurile mele, băga-v-aș!”, apoi se duce să-și exercite proaspăta ei meserie de amploaiat. O urăște, dar trăiește cu ea de gât. E singurul ei compromis făcut cu necesitatea. Deseori, singură, complet pierdută în singurătatea ei, desigur bizară, Livia face submersiuni în irealitate. Livia fuge de sine, de lume, de nelume, de exercițiile fizice și de convențiile existențiale, plătite cu o libertate asfixiată. Dă cu cana de perete și înjură. Nu din gură, ci din carte. Că așa-s poeții: justițiază metaforic, chiar atunci când o fac neaoș. Mai mult chiar de-atât, Livia, copil teribil, o parlește la fel de neaoș și în versuri. Iat-o, trecând, cu naturalețe și aplomb, absolut razant, pe lângă teribilismul licențios de care uzitează deseori juvenilii exibați, din motive pur teatrale; parcă n-ar fi chiar cazul ei, deși o nuia pedagogică la spate i-aș întinde, totuși. Dar s-o ascultăm, dându-ne o destul de șocantă definiție a poeziei:

„poezia este sperma unei femei
oamenii așa se înmulțesc:
citind poezie.
luați o coală de hârtie și
futeți-o!”

Fac o mică paranteză. Când eram june și pur ca o buburuză, o eclatantă domnișoară, îmbibată de lecturi puritane, a exclamat, într-un moment de supremă intimitate:”Vai, puberul meu”! Mi s-a părut, atât în context cât și în situații mai sobre, cea mai vulgară expresie pe care am auzit-o! De-atunci, pentru mine, „puberele” au devenit nomina maxima odiosa! E un act de sterilizare jenantă a firescului, de castrare impudică a limbajului acest mers țapăn în vârful siderat al limbii... Prefer neaoșismul cel mai frust disperării aseptice de a căuta cu orice preț imaculata... accepțiune.
Pe de altă parte, însă, nici pintenul grobian al târlanului, dat direct în abdomenul bunului-simț, nu are prea multă impozanță și maneră. Vezi scriituri pline de organe și reacții fiziologice dintre cele mai jenante, așezate în pagină doar de dragul de a epata auditoriumul, de a-i lua maul estetic și a-l convinge că aceasta-i ultima cucerire a everestului limbii literare. Sunt fel și fel imberbi care dau cu bâta-n baltă, abuzând de licențiozități gratuite, convinși că, astfel, au pus mâna pe, pardon! instrumentul eficace al scriiturii. Nicidecum. Vulgaritatea își scoate, rânjind, paiele prin găurile saltelei. Vulgaritatea și kitchul.
Este, neîndoielnic, o măsură în toate și păstrarea limitei rezonabile ține de tact și de stil.

Și îți trebuie, într-adevăr, și tact, și stil pentru ca expresii ce aparțin, în mod frapant, zonei licențiosului să nu șocheze neplăcut simțul elementar al decenței, care nu este chiar cel mai vetust dintre simțuri.
E cazul strofei mai sus-citate. Căci nu decolteul ei, cam lejer, îți ia mai întâi ochii, ci partea, carnală, sugestivă,- semnificația. În felul luării în posesie a hârtiei și penetrării ei vijelioase – deh! eufemismele astea! – eu văd un gest răscolitor de unificare, prin cuvânt, a trupului cu spiritul. Osmoză și freamăt. Sperma, ca substrat matricial, ca simbol al tuturor începuturilor, devine aici, prin transfer semantic, germenul absolut al universului liric. Cu alte cuvinte, împreunarea dintre spirit și trup, eliberată de sancțiunile cenzurii morale, poate duce la fecundarea lirică a lumii, lume care ar putea deveni numai pasiune și poezie.
Sigur că, analizând cu ceva mai multă atenție strofa în cauză, apar unele inconsecvențe logice și mici teribilisme care nu pot fi trecute cu vederea și nu pot să nu fie taxate ca atare.
Apare, în primul rând, aș zice, o ambiguitate de substrat hormonal: „sperma femeii” este, oare, o proprietate dobândită sau provine din producția proprie? Ambiguitatea de care vorbeam are explicații bi sau heterosexuale? Și, înmulțirea de care pomenește, cum se face?... chiar așa, frugal și expeditiv, plimbându-ți ochii, siderat, peste seminalele celulozice ale hârtiei? Sau, insistând, sub/liminal, prin alte dimensiuni ale mai-puțin-cuvântatului? Oricum, este atât de antrenant și seductiv îndemnul încât sunt gata să-mi procur un top de 10 000 de coli și să fac, cu frenetică pasiune, ceea ce mă-ndeamnă autoarea.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât observ că iubirea, în asemenea situații, generează spume... apocaliptice. Ea evadează din cadă, potopește blocul și împrejurimile, invazionează până și canalele orașului, produce mutații genetice spectaculoase, sfârșind prin a fecunda întreg mapamondul. E un fel de evadare din spațiul traumatizant al locației personale, o explozie germinativă de tip dionisiac, de diluviu cosmic cu nuanțe satanice, chiar,- devreme ce însuși anticristul își vâră coada aici. Citez, în întregime:

„iubirea mea se lăbărțează sub
spuma de migdale. iubirea mea dă pe răscoale
cada n-o mai poate opri
nimic nu o poate opri
iubirea mea tot mai abundentă
inundă blocul se scurge în canalizările orașului
și din poftele ei tandre se nasc minunate mutații genetice
țânțarii cu ochi de șobolan
șobolanii cu voce suavă
iubirea mea își împânzește copiii pe terra întreagă
iubirea mea este antihristul
iubirea mea este apocalipsa
apocalipsa mea este cel mai tare futai”

Despre apocalipsa din final, numai de bine!

Trecând senini și liberi de preconcepții peste aceste imputări de ordin extraliterar, într-o oarecare măsură, suntem nevoiți, totuși, a remarca extraordinarul talent al acestei copile zăpăcite! Livia Ștefan s-a năcut poetă, exact așa cum fluturii au aripi, cum copacii au frunze și cum cerul este albastru. Livia Ștefan este poetă prin condamnarea la sensibilitate de corn de melc. Naivă în versificație, la începuturi, ca orice novice, a acumulat cu o viteză amețitoare graiul unei noi expuneri lirice. Destul de apropiată, ca sens și expresie, de stilul unei masive părți a noii generații, atât de efervescentă și diversă în exprimări. Generație pe care aș risca să o numesc, într-o definiție sumară - neo/obiectivistă. Generație pentru care metafora este o excrescență inutilă a versului, un gratuit zbor de dirijabil, violent vopsit în culori de reclamă. Metafora luată, desigur, în sensul ei general de basculare decorativă a concretului în abstract, a realității înspre varianta ei idealizată. Pentru componenții avântați ai generației susamintite, scrisul elevat este o galanterie răsuflată, un zorzon ieftin. Căci, spun ei, orice tip de exercițiu liric este și trebuie să fie fotografic, obiectual, crud, să se apropie cât mai mult de ritmul organic iar convenția prozodică să fie complet eliminată. E un fel de suprarealism întors pe dos modul ăsta de a concepe scriitura. Aș îndrăzni să-i zic infra/realism, adică revelarea tendinței lucrurilor de a evolua spre entropia absolută, coborârea în miezul anarhic al evenimentelor, în negura destrămării, în iadul atomic al celulei. Operație de sens făcută pe carnea plină a lucrurilor. Acolo unde fermentează lumea și unde rațiunea sucombă. Citez:

„iubitul Toarem stinge lumina”

Trec, deocamdată, peste anagrama străvezie a lui „Toarem”... Și văd, în integralitatea versului, un mod de a pune în umbră ceea ce e asimilabil ca percepție imediată, ca daturi acceptate, un mod de a spune, brusc, „nu” comunului, apăsând pe “întrerupătorul” realității agresive...
Mai departe:

„pare atât de singur acolo
lângă întrerupător”

Și cine poate face acest lucru? Iubirea și moartea, deopotrivă, întruchipate, simultan, într-o ambiguă alcătuire mitică. Un singur click metamorfozant, și rămânem, fatalmente, suspendați în totală lipsă de repere, suntem deodată aruncați în incertitudini și nesiguranță, acolo unde totul este răpit palpabilului, vitalului, - printre „particulele de aer stătut”. Doar iluzia cea aurorală care se străvede undeva, într-un fel de depărtare de alcov, - „femeia de murano” - îl face pe iubitul Toarem să „râdă mărunt.” Un râs cinic, de fapt, căci „saliva” care se prelinge „pe bărbie” este un astfel de semn.

„îi aud saliva prelingându-se
pe bărbie
în timp ce bâjbâie printre particulele de
aer stătut
până la patul meu
femeie cu inima de murano
așa îmi cântă iubitul Toarem
și râde mărunt

Da, - un râs cinic, aluziv, rece, de zaruri zuruind pe podele, ca prin „inima” unei „femei” „de murano”, un râs cristalin venind din gura unei morți jucăușe.

Alteori, apar mici izbucniri luminoase, ca niște scântei de speranță în stratul dens al neantului, dar o speranță dureroasă, posibilă prin contrastul umbră-lumină, prin saltul, abia perceptibil, realitate-irealitate:

„iată-mă pe mine
în colțul acela întunecat
și frumos
și iată sângele meu
și mierea mea
cum tocmai
traversează strada”

Sunt versuri imperiale, de o frumusețe stranie, ca mărturiile exotice ale unui sinucigaș stilat, gata să se ducă până la cutia poștală și să-și lase, drept semn al fostei sale existențe, o scrisoare de adio frumos ticluită.

Dar iată o foarte amară și sinceră descriere a singurătății, a intimității suave și resemnate, dublată de un fel de nostalgie după ființa naivă și neîntinată a trecutului, „femeia” aceea „frumoasă”, cea care știe că în fiecare an mai moare puțin, părăsindu-și înduioșătoarele iluzii ale vârstelor. Totul se petrece într-o țară de sictir, cu nume generic și sugestiv: Fuckistan!

„țara mea Fuckistan
îmi lasă pe altar o femeie
în fiecare an de ziua mea
o femeie murdară
bătută
răsuflarea ei se așează delicat
pe degetele mele
e o femeie frumoasă
spălându-i trupul știu
că se naște o nouă civilizație”

Altfel spus, odată cu nașterea „noii civilizații”, adică odată cu iureșul confuz al viitoarelor evenimente, entropia înaintează bulversabil și ireversibil spre neant. Un moment tragic-festiv se petrece de fiecare dată, atunci când aceeași „femeie murdară/ bătută”, adică partea din sine cedată lumii și terfelită de realitate, își împărtășește tristețea, asemeni unui câine bătut, așezându-și „răsuflarea delicată” pe „degetele” ființei gemene ce o consolează. Un ritual de tip catharsis, în care „spălarea trupului” ei umilit este un fel de purificare simbolică pentru frumoasa moarte viitoare. Franchețea exprimării,- departe de a contraria - adaugă un plus de mister, un paradoxal tip de simbolism frust, interiorizat până la nivel de intimitate absolută și combinat cu un soi de senzualism vegetal, ascuns într-o foarte arborescentă dorință. Dorință greu descifrabilă și însoțită de senzualismul abundent și fecund al unei ploi îndelung așteptate:

„labiile ei tremură ușor
ca un apus de soare tremură
și în vaginul ei misterios
ca jungla amazonului
începe în sfârșit
să plouă”

Unde se pretrec toate acestea? În țara sa de origine cu un nume șocant și sugestiv: Fuckistan! În țara asta, Livia primește vizita protocolară, cu pupăturile de rigoare, a „… Trei Ilogici”. Să fie un fel de magi de la răsărit care vin să vestească moartea și nu nașterea? Să fie „ilogici” pentru că ei sunt reprezentanții lumii reale, adică absolut imprevizibile? Pt că nu vor izbuti niciodată să se apropie atât de mult de ființa ființei, de „înăuntrul interiorului/ întunericului din” sine? – un citat străin, ales de Livia dintr-un autor, probabil preferat...
Poate că așa și este, ca dovadă că ei nu pot afla:

”o singurătate ca a mea
o moarte ca a mea.”

Sunt atât de vii, de adevărate, de fruste poemele Liviei că, citindu-le, ai sentimentul că ele curg prin tine ca un vin amar al sorții. Simți, odată cu ele, că „se lasă frigul”, cum rostește într-un final:

„fraților,
voi nu simțiti?
se lasă frigul”

Iar, mai departe:

„în intimitatea sângelui
Eva visează stând
turcește
nu toți visează ca ea
nu toți știu că ea
este focul și fierul
că frigul cel mai mare
îl găsești în
capcane.”

Un tablou meditativ, desenat în “intimitatea sângelui”, adică în spațiul acela interiorizat până la cea mai subțire linie a vitalului, unde granițele sunt aproape imperceptibile, spațiu în care revelația confundării cu cele trei ipostaze ale ființei este redusă la matamorfoza a două elemente esențiale: focul și fierul. Fierul,- ca un element concret, comun, palpabil - trece, biciuit de foc, în starea de dinamism absolut, un dinamism fluid, pulsând prin venele fierbinți ale ființei plenare. Și, deodată, iată-l prins în “capcanele” frigului care îl readuce în starea amorfă a limitei reci, precise, indiferente. Asocierea fierului cu trupul, a focului cu vitalul și a frigului cu moartea este ușor de descifrat.

Dar să nu trecem peste un fel de mică biografie în care personajul feminin poate fi asimilat cu o veritabilă nimfă locală, atunci când este suprapusă unor pitorești asemănări de geosimbolism agrest.

„eu sunt femeia ta din giurgiu
eu sunt giurgiul și dunărea
pântecul meu este solul mustos
pe care se leagănă
nesfârșitele lanuri de grâu”

La ele se adaugă și duioase intimități de interior combinate cu stridențe pitorești de cartier mărginaș:

„dragostea mea este
ultima lumină aprinsă
ultima răsuflare
părul meu ca o mahala
ca o bandă de cuțitași
în glasul meu asculți
câinii urlând când ai insomnii
când vrei să scrii poeme
despre amărăciune & sex”

În „expresii licențioase” dăm peste două strofe de început absolut remarcabile:

”din patul meu aud cum trece viața
ca o nuntă de ciori pe deasupra blocurilor
și mă întorc pe partea cealaltă.

și pe partea cealaltă aud
mațele vecinilor și copiii
crescuți în ghiveci.”

Versuri care evocă, prin foarte simple elemente de decor, aproape banale,- dar cu atât mai evocatoare, dat fiind abilitatea punerii lor împreună - evocă un gol cenușiu, sterp, agasant. Cenușiu acompaniat cinic de gălăgia ridicolă a cotidianului, semnificat prin „nunta de ciori”. Numai că refuzul acceptării realității, exprimat prin “întoarcerea” aceea ostentativă la perete, nu rezolvă nimic. Un alt tip de gol populat, înecat în vulgaritatea inconștientă a supraviețuirii, se insinuează încăperii: “mațele vecinilor și copii/ cresuți în ghiveci.”

În fine, pentru că am glăsuit destul, deocamdată, am să mai citez o strofă sincopată, ca un țăcănit de pikamer, care sparge crusta mincinoasă a zilei și dă la iveală același „mare gol”, „hăul”, eșecul oricărui început, indiferent ce încercări de resucitare am face realului.

„o bucățică de carne un cuvânt/ un ciob/ lipim tot/ iubiri biodegradabile/ de fapt camera micuță și/ întunecoasă/ unde ne fabricăm/ copiii/ unde îi supunem/ testelor cu picătura/ chinezească/ pentru un psihic/ puternic/ cămăruța obscură/ din creier/ începe să transpire/ începe să cunoască frica/ răceala cătușelor/ intuiește/ în toți
golul
marele gol
hăul
nevoia păstrată/ în formol/ nevoia de a ști/ ce dracu

miercuri.
azi e miercuri.
cum procedăm?”

Așteptăm un posibil răspuns liric pe care numai Livia îl poate da.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!